Cătălin Borangic, 11 octombrie 2018
 E un ev al bolilor ai putea spune, boli care apar şi se dezvoltă în consens aproape tovărăşesc cu dezvoltarea medicinei.
Unele boli au nume fistichii, altele au doar nume nou, învelind doct probleme vechi de când lumea. I se pune unei poveşti o „-patie” în coadă, ca element secund de compunere savantă şi, hopa! ai o nouă boală, o nouă specializare, posibil un număr de paturi arondate în secţie şi, să nu uităm amănuntul ăsta, pacienţi. Care nu sunt neapărat noi.
Bunăoară, avem mai nou „dacopatie”. E atât de nou de nu figurează în dicţionare şi registre, dar e folosit îndeosebi ca etichetă de umilire, de înjosire a ceea ce, cum am zis, exista cu mult timp înainte şi i se spunea în sens larg „protocronism” şi în sens restrâns „dacomanie”.
Potrivit principiilor de mai sus trebuie să existe şi pacienţi, numiţi, aţi ghicit! „dacopaţi”, oameni ce se disting din mulţime prin afectivitatea exagerată pentru epoca dacică. Că nu putem traduce dacopatia ca fiind„ boală dacică”.
Fără a îmbrăţişa noul termen, nu din alt motiv, ci pentru că nu aduce nimic nou în peisaj, sunt de acord că există un număr de astfel de entuziaşti. Aş zice chiar că unul considerabil.
Dacă admitem că întreaga poveste – tot pe schema de mai sus – este corectă, societatea ar trebui să le acorde ceva mai multă atenţie. Şi mă gândesc că ar fi necesar un număr de infirmiere/-i, asistente/-tenţi şi doctori care să studieze problema, să identifice cauze, soluţii, tratamente şi să le şi aplice.
Tot acest personal ar trebui instruit în unităţi de cercetare, pe care le numim Facultăţi de istorie, unde ei vor dobândi cunoştinţe şi aptitudini prin care să stopeze sau măcar tempereze şi controleze maladia. Adică să studieze epoca Daciei preromane, printre altele.
Şi iată cum stau lucrurile la principalele Universităţi de profil din ţară:
Cluj – licenţă (1 semestru) Curs special de Istorie antică: Arheologia epocii fierului; Curs +seminar de Istorie Antică a României ce conţine ceva şi despre Dacia preromană.
Master – curs 1 Religia dacilor: surse literare, iconografice şi arheologice. Curs 2 Arheologia epocii Latene. Habitat şi viaţă cotidiană în Dacia preromană.
Iaşi – curs latină, greacă (bune şi ele la ceva) + disciplină opţională = curs de Istorie antică a românilor (care teoretic ar conţine o frază, două despre geto-daci)
Oradea – nimic
Alba Iulia – un curs Istorie antică a României (posibil conţine 1-2 ore civilizaţia geto-dacică)
Timişoara – licenţă = un curs Introducere în istoria veche a românilor (posibil conţine 1-2 ore despre civilizaţia geto-dacică)
Master = Arheologie şi mediu în contextul dezvoltării durabile (posibil abordat şi un scurt excurs în ceramica dacică)
Constanţa – licenţă un curs Introducere în istoria antică universală (posibil zic ceva măcar de geţii dobrogeni)
Bucureşti nimic.
Exceptând UBB-ul clujean, mai hotărât doar în comparaţie cu celelalte centre universitare şi mai înfipt datorită administrării complexului dacic din Munţii Orăştiei, în rest e jale. N-am idee câţi istorici specializaţi ar fi necesari la nivel de ţară. Nu ne bazăm neapărat pe arheologi, că ei oricum studiază (şi ulterior sapă) tot ce prind. Arheologii sunt extrem de tehnici şi rareori pierd vremea cu pacienţii altor departamente.
Concret, societatea nu pregăteşte astăzi istorici la un nivel cât de cât, care să facă faţă discursului fantezist care abundă astăzi pe segmentul de istorie antică – în special dacică. În plus nicăieri nu există ceva curs care să pregătească pe cineva să vulgarizeze istoria. Adică să o detehnicizeze şi explice, pedagogic dacă trebuie, poporenilor. Fac treaba asta reenactorii, dar ei sunt doar amatori (cu mici excepţii) şi adesea la fel de entuziaşti ca publicul.
Lăsaţi de capul lor, „dacopaţii”, altfel oameni şi ei, sunt pacienţii preferaţi ai tămăduitorilor spiritologi şi felcerilor de conjunctură.
De fapt, cred că întreaga societate românească este abandonată pe mâna vracilor şi vrăjitoarelor care ghicesc în trecut. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
