Cătălin Borangic, 15 octombrie 2018
 Cârcotind politic, romanii, prea ocupaţi cu războiul civil dintre Cezar şi Pompei, speraseră că getul Burebista, ajuns mare sculă pe basculă după ce pusese hamul pe toate triburile, facţiunile şi megieşii apropiaţi se va ciondăni cu suebul Ariovist, ajuns şi el vioara întâi prin pădurile Germaniei. Sueb nu însemna vreun băiat gigea, cum greşit s-ar grăbi unii să caute originile gingăşiei masculine, ci era un puternic trib germanic care şi el angrenase în migraţia lui către vest alte subdiviziuni etno-culturale.
N-a fost să fie, pentru că germanicii puseseră ochiul pe bogăţiile Galiei, unde şi ajung, dar pică prost, că Cezar tocmai isprăvise cu Vercingetorix şi galii lui şi îl cafteşte serios şi pe Ariovist, dacă tot era pe acolo. Luat de val, Cezar asta se gândea serios, spun bârfele, să-i aplice acelaşi tratament geniului Carpaţilor, ocupat în ăst timp cu aratul, semănatul, albinăritul, culesul şi coţăitul nevestei cuiva, cum îi stă bine unui dac sadea din manualele şcolare.
Că n-a fost să fie e altă problemă, semn că speranţele au şi ele procentajul lor de realizare.
Cam tot în cheia asta de cârcotaşi, romanii şi-au mai pus o întrebare interesantă. Timoraţi cumva de gloria macedonului s-au întrebat dacă Alexandru cel Mare s-ar fi îndreptat spre Italia ar fi învins legiunile romane? Niciodată istoricii moderni n-au acceptat să opereze cu istoria contrafactuală, cel puţin nu la modul academic, astfel că metoda asta a rămas aşa ca un milog aflat la uşa unui bogat după ce a plecat presa. Oare ar fi învins impetuozitatea macedonului sau disciplina romană? Legiunea sau falanga?
În primul rând este de reţinut că Roma abia îşi revenise din mersul târâş pe sub Furcile Caudine, semn că Peninsula nu era încă total sub controlul lor. Muntenii samniţi administraseră romanilor nu doar o ciomăgeală exemplară, ci şi o lecţie de umilinţă publică. Că-şi prea luaseră nasul la purtare. Dar şi acest război, şi războiul latin anterior aduseseră sub acvile un număr niciodată atins înainte de militari. Nu cete de fute-vânt plecaţi după furat, ci militari. Sigur, în Orient, Alexandru întâlnise şi el armate uriaşe, dar acestea erau conglomerate multietnice, vorbind dracu ştie câte limbi, având religii, arme, tactici şi interese diferite. Bravura macedonenilor a întors rapid soarta unor bătălii ce păreau tranşate deja. Contra romanilor – care la nivelul epocii cuceririlor lui Alexandru se coagulase destul de serios, astfel de talente nu prea mergeau.
Rămâne un fel de remiză dacă socotim efectivele macedonene şi cele romane. Ambele, aş estima, ar fi fost, judecând obiectiv, relativ egale. Chiar luptând disciplinat, în buna tradiţie romană, probabil italicii nu i-ar fi făcut faţă cuceritorului. Pirrhus, care doar câteva decenii mai târziu îi bate sistematic pe romani, chiar fără renumele lui Alexandru, este un argument serios.
Să nu cădem în eroare însă. Alexandru n-a fost numai un tânăr impetuos, aşezat pe valul propriei glorii, ci şi un bun general. Totuşi aici ar fi fost defecţiunea principală. Armatele lui depindeau de el, pe când cele ale romanilor nu erau dependente de vreun comandant charismatic. Nu ştiu dacă se complăcea patriotic sau chiar credea ce spune, dar chiar şi Titus Livius, istoricul roman era de părere că romanii l-ar fi putut învinge pe Macedon. Dacă, aş adăuga, nu făcea Alexandru vreo nefăcută la inspiraţie şi răsucea scorul.
În mod cert nu vom afla niciodată cum ar fi fost şi asta este călcâiul lui Ahile al istoriei contrafactuale.
Eu, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, îi dau dreptate romanului şi spun asta uitându-mă la destinele celor două imperii. Macedonenii, un amestec de traci şi iliri la origine, elenizaţi de timpuriu au elenizat la rândul lor Orientul. Urmele lor astăzi sunt majoritar arheologice. Moştenirea lui Alexandru a fost/este una imensă, dar a fost una în imaginar. De la Cezar la Traian toţi împăraţii şi generalii romani au visat să-i calce pe urme şi, dacă zeii ar fi vrut, să-l şi întreacă. Ceea ce nu s-a întâmplat niciodată şi cred că neputinţa asta a rămas aşa un cui în orgoliul roman.
Disciplina romană, tacticile, strategiile, tenacitatea şi bazinul permanent accesibil de recrutare ar fi dat avantaj decisiv romanilor. Poate ar fi pierdut o bătălie, poate două. Au mai păţit asta cu Hannibal, cu Jugurtha, cu Viriathus, Spartacus, Decebal şi mulţi alţii. Dar au câştigat întotdeauna războiul. Pentru că organizare!
De aia noi avem acum o Europă (şi o lume?) romanizată şi nu elenizată. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
