Cătălin Borangic, 12 noiembrie 2018
 Din fericire gradul de difuziune a cunoştinţelor despre daci la nivel de masă a crescut foarte mult în ultimul deceniu. Din nefericire, acest lucru s-a întâmplat aproape fără implicarea istoricilor, cum ar fi fost de dorit (ceea ce a afectat substanţial calitatea informaţiilor).
Principalii vectori responsabili de această stare de lucruri sunt multele manifestări de reconstituire istorică şi într-o din ce în ce mai mică măsură cărţile, site-urile web şi emisiunile TV cu conţinut protocronist. Mai putem adăuga câteva pagini de internet de calitate, dar puţine şi dominate de fanteziile concurente.
Revenind la fenomenul de reconstituire istorică, el este exemplificat la nivel naţional de aproximativ 22 de „trupe”, aparţinând de cca. 10 asociaţii culturale, care au un număr de membri axaţi pe secvenţa antică. Unele au mai mulţi, altele doar câţiva. Cifrele exacte nu sunt nici relevante şi nici posibile. Zilnic apar şi dispar asociaţii de profil, iar numărul membrilor activi este la fel de volatil. Mare parte dintre aceşti reenactori sunt voluntari, categorie care este adesea asimilată de întreprinzători cu iobăgia, astfel că rareori vin la mai mult de 2-3 ieşiri. Şi mai rar câte unul prinde cheag.
Este greşit să credem că acest fenomen (pseudo) cultural este unul monolitizat sau de calitate in integrum. Dimpotrivă, diferenţele între asociaţii sunt destul de mari, iar gradul de veridicitate istorică fluctuează foarte mult. Aş aprecia că e undeva între 20% (cele cu baze eminamente fanteziste, documentate de pe aiurea) şi poate un maxim 80%, cele care au consilieri istorici. 100% este un ţel oricum imposibil căci asupra unor detalii nici măcar specialiştii nu se pot pronunţa clar.
Dar impactul acestor asociaţii în mediul social a fost semnificativ, mai ales că multe dintre grupări au reconstituit ateliere diverse, trasee tehnologice, bucătărie antică, meşteşuguri şi în general multe tipuri de activităţi, altele decât eternele lupte daco-romane (cele mai gustate de către public, totuşi).
Este de spus că dintre toate asociaţiile doar două au în spate câte o instituţie muzeală garant al calităţii reconstituirii, dar calitatea nu este nici în aceste cazuri una indubitabilă, cu atât mai mult cu cât reconstituirea istorică a devenit un fel de afacere într-unul dintre cazuri. Ba, chiar sunt altele (aş zice că avem maxim cinci în această situaţie fericită) care nu au sprijin instituţional, dar care au o mai bună racordare la realităţile istorice, având în componenţă şi istorici.
Când am vorbit despre gradul de acurateţe istorică m-am referit la echipamente. Aici lucrurile au cam luat-o la vale, căci în majoritatea trupelor sunt numai daci în cămeşoaie albe, cu bărbile până pe piept şi plete de vikingi, pileusul pe cap şi sabia încovoiată fluturată ameninţător. Rareori o astfel de trupă are o organizare internă (ca orice grup militar de pe planetă fie el de boşimani, apaşi sau templieri), aproape toţi au pileusuri de aristocraţi (vreo reminiscenţă inversă în timp, că dacă azi nu eşti general direct, nu exişti), eventual brodat ca la episcopi şi teribilele seceri de luptă dacice. Zic bine teribile, că la fel, aproape toate sunt uriaşe, fără nici o corespondenţă arheologică (e drept că pe metopele de la Adamclisi aşa sunt ilustrate săbiile barbarilor, dar nimeni nu vorbeşte despre filtrul sculptorilor).
Aveau dacii părul şi bărbile vâlvoi? Cum arheologic nu avem cum argumenta, răspunsul e în iconografie (romană sau dacică) şi în statuile care reprezintă daci, împrăştiate prin Europa. Nici o sursă nu arată un păr excesiv de lung! Cam până pe umeri, ba mai mult, pe Columnă sunt şi daci cu chelie. Părul foarte lung al reenactorilor este fie un împrumut din lumea germanică (în special din filmele cu vikingi!), fie se datorează faptului că unii reenactori sunt pur şi simplu şi fani ai muzicii rock. Nici o legătură cu dacii!
Este la fel de neargumentată istoric asocierea de sabie curbată cu pileusul aristocratic. Nobilii aveau spadă. Dar dacă ai spadă parcă nu mai eşti atât de dac, nu? Adevărul istoric este un moft.
Aceste repere însă – sprijinite indirect şi de reconstituirile de personaje de epocă aflate în muzee! – au intrat în conştiinţa publicului. Pas de le mai scoate!
Există şi un embrion de critică de reenactment, dar este concentrat mai degrabă pe subliniat erorile celor din tabăra adversă (căci da, sunt tensiuni mari, româneşti, în fenomen) decât pe o critică de calitate, constructivă. Pe undeva e de înţeles, căci specialiştii veritabili, fără ghilimele, sunt foarte puţini la nivel naţional. Critica în acest caz a căzut în seama unora care mai prind o zi fără să fie beţi (băutura în exces este o altă problemă a reenactmentului mioritic) sau a unor diletanţi pur şi simplu, cu nimic mai breji.
Ce mai putem spune în acest caz despre reconstituirile care nu s-au fosilizat?
Spre exemplu aveau dacii cântece, rugăciuni, dansuri, întreceri, strigăte de luptă?
Arian, un foarte capabil comandant roman de origine greacă ce a avut sub comanda sa în Cappadocia, pe lângă XV Apollinaris şi XII Fulminata, numeroase trupe auxiliare între care şi daci (pe care dintr-un motiv necunoscut îi numeşte geţi) scrie că : „ostaşii învaţă strigătele de luptă strămoşeşti ale fiecărui neam, strigătele celtice pentru celţi, strigătele getice pentru geţi şi cele retice pentru reţi”. Asta la ceva vreme după cucerirea Daciei, dovadă că unii auxiliari înrolaţi îşi păstraseră tacticile de luptă proprii. Dar e dovada că aveau strigăte de luptă.
Cred că e extrem de improbabil că vom afla vreodată care erau acestea. Este corect un spectacol de reconstituire istorică fără sunete? În nici un caz, dar nici un istoric nu va putea să precizeze vreun detaliu în acest sens. Şansele unor descoperiri de texte referitoare la subiect sunt infime, părerea mea.
Cum facem să ieşim din impas?
Sau mai exact cum este mai corect să se strige? Dacia Liberă (cum se aude adesea în trupe consacrate şi cu pretenţii)?
Foarte puţin probabil, căci strigătul acesta este de fapt o proiecţie modernă în trecut.
„Lupiii, măăăă! Auuuuu, Auuuuu!”, cum strigă una dintre cele mai nou înfiinţate astfel de grupuri de reconstituire şi încă nepusă bine la punct?
Imposibil de zis, dar după părerea mea mult mai acceptabil decât precedenta strigare, dar fiind legătura mai bine documentată dintre daci şi lupi, decât dintre daci şi conceptul de „Dacie liberă”, asupra căruia aşa-zisa critică de reenactment n-are nici o zvâcnire de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
Trăim aşadar un alt paradox. Deşi cantitatea de informaţii istorice care a ajuns la oamenii pasionaţi de istorie este mai mare, calitatea reproducerilor pare să fie invers proporţională. Cireaşa de pe tort este că tocmai cei care doresc să difuzeze secvenţe de istorie dacică în societatea de astăzi, amatori sau nu, difuzează de fapt stereotipii şi erori flagrante, alimentând o imagine falsă despre ceea ce a fost de fapt regatul dac.
Diavolul, ca întotdeauna, stă în detalii. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
