Cătălin borangic, 25 noiembrie 2018
 Când am povestit despre daci, aşa ca la gura sobei, fără pretenţiile îndeobşte fireşti aflate sus, în slăvile academice, am plecat de la o aserţiune falsă, dar foarte folosită de necunoscători sau de manipulatori de ocazie. Aia în care Herodot ar fi zis despre daci una alta şi am demontat-o, arătând că dacii au apărut mai târziu şi cu atâta forţă că geţii pur şi simplu ies din luminile rampei.
Îmi reproşează, scrâşnind, un cetăţean cum că geţii n-au dispărut, n-au făcut, n-au dres că uite, cutare zice de geţi, hăt, la secole după daci.
Eu n-am zis că ar fi dispărut geţii, ci că dacii le-ar fi luat locul pe podium. Dar, e adevărat, ar fi trebuit să povestim întâi despre geţi căci istoria aşa curge, ca un râu către mare.
Hai să facem asta.
Geţii au făcut parte din numerosul neam al tracilor, care număra sute de triburi de diverse mărimi, ce locuiau între nordul Greciei şi Carpaţii Păduroşi. Sursele antice sunt de acord că în această masă tracică geţii făceau cumva notă discordantă. Prin ce?
Situaţi cumva la marginea „lumii civilizate” mediteraneene, era firesc ca unele repere ale culturii locale să li se pară grecilor care au auzit, văzut şi scris despre ei că sunt exotici. Practicile lor religioase era diferite de cele ale tracilor, mai mult sau mai puţin elenizaţi; aflaţi permanent sub presiunea scitică învăţaseră de la aceia tactici de război specifice stepelor, motiv pentru care erau adesea angajaţi ca mercenari, semn că erau valoroşi şi eficienţi. Fie pentru a proteja coloniile greceşti de la marea Neagră, fie chiar pentru a tranşa dispute dintre metropolele greceşti.
Angajările astea au deschis destul de mult gusturile geţilor către binefacerile Greciei sau Macedoniei şi chiar către cele persane, atunci când au venit în contact. Arta getică abundă de influenţe orientale, semn că fuseseră impresionaţi de iranieni, atât pe filiera scitică dinspre nord-est, cât şi din contactul direct dinspre sud.
Pe toată perioada dintre secolele VI-III a.Chr. geţii rămân grupul dominant din punct de vedere demografic, politic, economic, militar şi artistic pe aproape tot bazinul Dunării inferioare, pe ambele maluri ale fluviului. Intensa locuire este documentată de mari cetăţi de lemn pământ şi piatră fasonată parţial, aşezări numeroase şi cimitire. Monumentalitatea unor tezaure sau a unor depuneri funerare fastuoase (Cucuteni-Băiceni, Poiana-Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova, Porţile de Fier, Sboryanovo-Svestari, Rogozen, Borovo, Lukovit, Letniţa), cetăţile şi nu în ultimul rând implicarea dinamică în fenomenele din lumea meridională, cu toate consecinţele sociale şi economice ce au decurs de aici, reconstruiesc profilul unei aristocraţii potente, cu un caracter identitar distinct. De altfel, această bogată cultură materială, dublată de o puternică amprentă specifică doar certificau particularităţile observate de către scriitorii greci. În spatele acestui spectacol putem bănui o societate efervescentă, puternic ierarhizată, harnică şi destul de destupată.
Dar ce e bine nu durează mult. Lumea lor s-a destrămat din două mari şi late motive. Primul a fost ascensiunea Macedoniei sub Alexandru. Imberbul general macedoanean după ce i-a cotonogit pe greci şi i-a absorbit în visul lui imperial, a plecat spre Orient ducând cu el nu doar visul de a cuceri lumea, ci şi armatele din Balcani. Nu înainte de a veni până la Dunăre pentru a-şi asigura spatele. După ce face o razie între traci, aleargă şi după geţi, care nu s-au arătat prea speriaţi de talentele macedonului şi i-au arătat acestuia falanga lor, aia de la degetul mijlociu. Când însă impetuosul Alexandru a trecut fluviul să le facă nasoale în direct, geţii s-au suit pe cai, cu căţel, cu purcel, neveste şi coconi, după datină. N-a fost o fugă, ci strămoşească tactică. N-a mers că mecedonenii aveau altă treabă, dar a funcţionat perfect câţiva ani mai târziu când l-au ciomăgit pe Zopyrion sau când Dromihete i-a tras preşul lui Lisimah.
Plecarea lui Alexandru şi apoi moartea lui a favorizat invazia celţilor, iar acest eveniment a dus la slăbirea puterii geţilor. Rămaşi şomeri, căci nu mai puteau merge la shopping în sud, ba chiar alergaţi cu parul de noii veniţi, geţi se calmează oleacă. Din aceste cauze societatea getică, altădată prosperă, s-a epuizat şi începând cu mijlocul secolului III a.Chr. civilizaţia lor a intrat într-un recul prelungit căci elitele nu şi-au mai permis cheltuielile care-i alimentaseră gloria de altădată. Consecinţele au fost resimţite din plin pe întreg palierul social.
Multe aşezări au fost distruse, unele zone depopulate, dar cursul evenimentelor a luat o altă turnură, căci valul celtic a fost oprit cumva de diadohi, dar răul fusese deja făcut. Principala consecinţă a fost că legăturile tradiţionale cu Grecia şi mai ales cu bogata Macedonie au fost tăiate. Lumea getică s-a trezit singură şi în pragul foamei.
Bulversaţi de modificările politice şi militare din Balcani, apoi învinşi sistematic de romanii care se instalaseră permanent aici, deportaţi în mai multe rânduri, puterea basileilor locali se diluează accelerat până la nivelul la care istoriografia latină transferă toate atributele getice, adesea inclusiv numele şi istoria, noilor structuri socio-politice construite de daci. Faptul că la temelia acestui nou pol de putere, geţii au contribuit nemijlocit şi substanţial stă, poate, tocmai faptul că Burebista, „bărbat get, luând conducerea neamului său a întemeiat o mare stăpânire”. Unul dintre efectele acestui act politico-militar a fost utilizarea celor două etnonime ca echivalente perfecte, unul în greceşte, celălalt în latină, dar care desemnau acelaşi neam, chiar dacă între geţi şi daci existau naturale şi vizibile diferenţe.
Dar asta n-a însemnat dispariţia la semnal a geţilor. Dimpotrivă chiar. În noile structuri socio-culturale şi de putere rezultate din sinteza dintre traci şi celţi se pare că geţii au avut un rol important. Atât de important încât elementul tracic (numărând aici tribalii, moesii şi alte triburi getice din zona Dunării) îşi însuşeşte noua identitate şi noul model cultural şi pune bazele regatului dac.
Evident vorbim de nişte clanuri războinice, de nişte aristocraţi cu neamurile şi familiile lor situate în principal în nord-vestul Bulgariei şi sud-estul României de azi. Aceştia au mutat centrul de putere din bazinul Dunării de Jos dincolo de Carpaţi.
A fost vorba de naşterea unui nou regat, dar ridicat nu neapărat de oameni noi, ci de o idee nouă. Care nici asta nu a fost neapărat nouă. Părerea mea e că au mai existat cel puţin trei regate anterioare, mai mici. Aşa se explică puzderia de războinici daci din Oltenia, constelaţia de cetăţi dacice din Curbura Carpaţilor sau prospera vale a Mureşului Mijlociu cu Cugirul lui.
Dar nouă din perspectiva Sarmizegetusei, sub care nu mai există nici un strat arheologic care să confirme o locuire anterioară.
Departe de noua capitală, şi probabil departe şi de forţa ei mai trăiau alţi geţi, până hăt, în stepele Basarabiei. Ei rămân însă la periferie, chiar dacă semnele modei impuse de regii daci se fac simţite şi acolo. În structura lor socială, incluzând tot ce ţine de specificul getic şi dacic, cultura acestor periferici rămâne relativ unitară şi similară cu cea din interiorul Arcului Carpatic.
Uneori suficient de sudată de Sarmizegetusa încât, spre exemplu, să participe la atacul dacilor din iarna dintre 101-102. Pe metopele de la Adamclisi se văd şi astăzi alături de contingentul venit din Dacia şi de aliaţii germanici, războinici geţi mânuind săbii mari încovoiate, diferite de ale pletoşilor comati.
Iar după căderea regatului dac, tot aceşti geţi vor mai apăsa câteva secole frontiera romană ajungând chiar să-şi petreacă concediile în Grecia, acum provincie romană.
Dar despre dacii şi geţii de după cucerirea romană vorbim altădată, la alt foc de tabără. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
