Cătălin Borangic, 2 decembrie 2018
 Citeam zilele astea povestea dramatică a Aniţei Nandriş-Cudla, o basarabeancă ce a petrecut în Siberia 20 de ani, şi care a supravieţuit calvarului, ba, mai mult, a şi scris şi publicat un jurnal în care a descris iadul deportărilor sovietice şi înfometarea la care erau supuşi deportaţii. Este de citit şi dacă am putea şi de luat aminte. Am reţinut printre altele modul în care femeia, o ţărancă simplă altfel, şi-a păstrat minţile întregi într-o lume nebună: „Şediam şi eu tristă, mă uitam la copii şi mă gândiam numai la Dumnezeu. Şi mă rugam să-mi dăruiască putere să pot rezista la toate câte vin înainte”.
La prima vedere pare să fi fost nu numai o soluţie salvatoare, ci şi una simplă. Femeia, şi ca ea mulţi alţii, s-a refugiat în credinţă şi rugăciune. Cu alte cuvinte şi-a imaginat o altă lume, imaginară, guvernată de alte reguli, aflată deasupra mizeriei cotidiene şi pe reperele căreia şi-a jalonat propria existenţă. Cumva asta e chintesenţa.
Lăsând deocamdată deoparte povestea Aniţei să privim la România.
Avem o ţară destructurată până la nivelurile ei intime. Elitele, atâtea câte au fost, sunt decimate sau decrepite, populaţia parte îmbătrânită, parte autodeportată la muncă în străinătate. Dintre cei rămaşi, mai mult de jumătate trăiesc în definiţia sărăciei, pe fondul unei economii profund disfuncţionale, cu infrastructura în pioneze, cu spitale jegoase şi pline de bacterii, cu râurile pline de gunoaie, cu pădurile rase.
Adăugăm analfabetismul funcţional devenit politică de stat, invazia betoanelor, distrugerea monumentelor istorice, violenţa domestică şi manelizarea generalizată. Toate astea, plus datoriile uriaşe către creditorii externi, fac din România cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană.
Rezultatul este o societate fragilă, lipsită de orice urmă de coeziune socială, tribalizată până la nivelurile ei primare, generând grupuri şi grupuscule care se urăsc efectiv cu toată puterea.
Peste toate acestea – sau mai exact cauza acestei stări de fapt – România este prizoniera unor grupuri infracţionale deghizate în oameni politici, parte proveniţi din foştii comunişti, parte din rebuturile societăţii. Cele două aripi au un singur scop: puterea şi banii, deziderate pentru care nu se dau înapoi de la nimic. Acest melanj toxic a distrus aproape total sistemul constituţional şi au transformat România într-un stat feudal, în care baronii locali au toată puterea. Ca să fie clar cine e şeful, jandarmeria, la ordinul direct al conducerii de guvern şi de stat, a exercitat violenţa în exces nu doar asupra opozanţilor, ci şi asupra cetăţenilor care protestau paşnic, lovind şi gazând fără discernământ femei, bărbaţi, bătrâni, copii.
Tabloul e sinistru şi aminteşte explicit de perioada de ocupaţie sovietică şi viaţa în România are toate caracteristicile unui regim de ocupaţie.
Toţi ştim starea asta de fapt şi nu e nici o surpriză că oamenii, societatea în ansamblu, este stresată la limita paroxismului.
Pe acest fond, profund debusolată, în mod natural lumea îşi caută punctul de echilibru, îşi caută repere, îşi caută soluţii ca să nu urce pe pereţi. Îşi reconstruieşte imaginarul.
Mega-catedrala este un astfel de reper. Nu e singurul, mai ales că politica BOR a dezamăgit, nu pentru prima oară, mare parte din societate. Să fie acesta motivul pentru care, timid acum, unii concetăţeni aderă la neo-păgânism?
Foarte probabil.
Revigorarea unor culte neo-păgâne este un fapt deja comun, consistent şi cu o oarecare vechime în întreaga Europă. Spaţiul românesc nu face nici în acest caz notă discordantă.
Neo-păgânismul autohton nu putea fi altceva decât un neo-zamolxianism şi reprezintă alternativa academic neutralizată a noţiunii „cult”, descriind o suită de idei religioase ce-şi extrag inspiraţia din surse diferite de cele ale religiilor primare ale macro-culturii, însă fără a fi mişcări schismatice asemenea sectelor.
Or să ţipe semidocţii problematicii religiei la geto-daci, dar dincolo de încrâncenatele discuţii asupra naturii şi relaţiilor dintre această divinitate până la urmă şi diversele construcţii literare antice, Zamolxe rămâne figura centrală atât a religiei geto-dacice (indiferent de gradul de cunoaştere al ei), cât mai ales a noilor practici neo-păgâne autohtone.
Cultul păgân modern al lui Zalmoxis se conturează ca un sistem religios cu un program aparent coerent. Aderenţii săi, altfel destul de dispersaţi în teritoriu, sunt unitari în încercarea de a reconstrui mitologia geto-dacică pe baza unei continuităţi, clamate şi arareori sprijinită de argumente valide, a culturii şi religiei dacice. Baza subţire de cunoaştere oferită de spaţiul istoric real a dus şi la bifurcarea în modernitate a direcţiilor neo-zamolxianismului. Astfel, o parte consideră că religia nou instituită pe imaginea unui singur personaj este de tip monoteist, iar o alta acceptă întregul panteon geto-dacic. Prima facţiune clivează spre continuitatea zamolxianism-creştinism, în timp ce a doua alunecă asumat spre tradiţii naturiste de tip wiccan. În ambele curente se observă însă acceptarea unor semi-divinităţi populare (Zânele, Ursitoarele, Ielele, Caloianul) şi uneori suprapunerea cu unele sărbători creştine care au legătură cu bestiarul antic (Sfântul Dumitru, Sfântul Andrei etc).
Din oricare parte am privi, neo-zamolxianismul acesta are ca program stabilirea unei noi direcţii spirituale, iar ca nod central revirimentul unor vechi credinţe dacice, în mod evident fie reinventate, fie obţinute prin forţarea puternică a puţinelor surse antice privitoare la riturile şi ritualurile geto-dacice. Pe aceste considerente, neo-zamolxianismul se înscrie în logica reconstrucţionistă, urmărind reconstituirea, autentificarea şi legitimarea obiceiurilor, datinilor şi credinţelor cunoscute sau atribuite strămoşilor, prin aplicarea unor incursiuni şi interpretări aproximative asupra textelor antice, a folclorului românesc şi a arheologiei. Practicantul acestei religii este un homo religious modern, al cărui exerciţiu, executat prin regresie cronologică, vizează ajungerea la înţelepciunea primară a strămoşilor geto-daci. Mecanismul favorit de eludare a probei timpului este transmutarea conceptelor pretins ancestrale în corpusul credinţelor populare româneşti. Cultul propriu-zis combină concepte preluate din wicca, neo-druidism, Ásatrú, odinism şi alte curente şi doctrine animiste ori religii moderne cu principii naturiste şi naţionale locale. A fi zamolxian presupune un respect vizibil pentru istoria naţională, cuantificat în concepţia respect pentru strămoşi, cu amendamentul că acest respect priveşte doar epoca geto-dacică. Deşi teoretic se pune accentul pe cunoaşterea amănunţită a istoriei, dezideratul este rar aplicat fie din motive ce ţin capacitatea individuală a membrilor, fie din cauza unor procese selective aplicate secvenţei istorice, care are de regulă ca efect o cunoaştere preferenţială a istoriei.
Practicarea sau apartenenţa la acest cult presupune o formă de pelerinaj iniţiatic, de câte ori este posibil, în locuri considerate sacre. Primul îl reprezintă Munţii Bucegi, zona megalitului antropomorf numit Sfinxul şi al doilea, aproape obligatoriu, la una sau mai multe cetăţi dacice din Munţii Orăştiei, în special în zona sanctuarelor din capitala regatului dac, Sarmizegetusa Regia. În funcţie de factori aleatori, fiecare dintre aceste puncte sunt echivalate cu miticul munte sfânt al dacilor, Kogaiononul. Administraţia Rezervaţiei arheologice de la Grădiştea de Munte, prin măsurile aplicate, a modificat substanţial programul manifestărilor cu caracter mistico-religios practicate în acest sit, astfel că acestea s-au dispersat în ultima perioadă, spre alte locuri. Una dintre soluţiile găsite a fost pur şi simplu organizarea unor tabere, festivaluri, întruniri tematice în locuri şi zone private, departe de arealele istorice, ceea ce a scos din prim-planul opiniei publice o mare parte din activităţile caracteristice.
Ca notă generală, neo-zamolxianismul acordă importanţă deosebită celebrării ciclurilor solare şi lunare, solstiţiilor şi echinocţiilor şi riturilor de trecere, prin celebrarea cărora omagiază momentele importante ale vieţii (naşteri, căsătorii etc.). O notă discordantă o face evitarea sau neimplicarea în aspectele cu caracter funerar, deşi se poate spune că asupra acestor momente discreţia comunităţii şi implicit observaţiile neconcludente sunt cauze care pot modifica substanţial ceea ce putem şti cu exactitate despre acest rit.
La astfel de manifestări abundă afişarea diverselor teme iconografice (draco, chipuri de personaje, arme dacice, motive ornamentale din arta geto-dacică, amestecate cu unele moderne – tricolorul de exemplu). O altă practică rituală des întâlnită în cadrul curentului o reprezintă alegerea unui prenume păgân, iniţiatic aş zice, alăturat uneori numelui social, ceea ce subliniază crearea unui plan paralel cu cotidianul.
Principalele resurse culturale ce inspiră „noua centralitate spirituală emergentă în Carpaţi” pot fi identificate în producţiile literare ale mişcării, caracterizate de un interes general pentru autohtonism, pentru producţia spiritual-artistică folclorică, revalorizarea miturilor fondatoare, returnarea înţelepciunii populare, respingerea modernului/modernităţii şi pentru idealizarea unui trecut glorios, eroic. Nu puţine dintre aceste repere sunt construite pur şi simplu de la zero.
Neo-Zalmoxienii produc „artă religioasă”: cântece, versuri (formaţii specifice: Ko Gaia An, Ashaena, Bucium, Zamolxis Band), texte sacre de elogiere a zeităţilor, cărţi de specialitate, colaje foto şi video disponibile pe internet. Impactul este semnificativ.
Schiţa astfel creionată nu are rolul unui semnal de alarmă sau de critică ofuscată, ea doar oferă o mică privire înăuntrul unui fenomen viu, palpabil, real şi aflat lângă noi, printre noi.
Tentaţia oricărui snob de doi bani este să plescăie savant şi superior din buze. Nu ştiu prea mulţi oameni care pot nu doar să înţeleagă ce se întâmplă, dar care măcar să recunoască fenomenul atunci când au şansa să-l observe.
Ştiu în schimb foarte mulţi care, asemeni „neo-zamolxienilor” caută şi ei soluţii. Ba în progresism (o altă utopie, dar situată în viitor), în alcool, în Occident, în modelele estice etc.
În peisajul sinistru, dar, zic eu, adevărat, descris la început, „neo-zamolxienii” mi se par, raportat la ceilalţi căutători de fericire, cei mai apropiaţi de Aniţa supravieţuitoarea gulagului siberian. Dacă amărâta aia a reuşit să facă faţă dezastrului prin credinţă, şi ca ea mulţi alţii aflaţi în aceeaşi situaţie, este posibil ca aceasta să fie soluţia bună. Sau măcar rezonabilă, căci este nedistructivă.
Cât priveşte pericolul unor astfel de mişcări, el este minim. În lipsa instituţiilor care să reglementeze din interior regulile şi procesele, să ofere legitimitate şi să regularizeze ieşirile din matcă, în lipsa unor lideri charismatici şi a unui program coerent la nivel naţional, dacă pot zice aşa, practicanţii de azi ai neo-zamolxienilor rămân nişte ciudaţi cu haine de clovni pe seama cărora se amuză sau enervează unii care au la fel de multe probleme, cu diferenţa că, ăştia ultimii, nu recunosc.
În fond toate religiile, mai mari sau mai mici, au început relativ similar. Nişte profeţi izolaţi, apoi nişte grupuri mici care şi-au impus percepţiile, visele, utopiile şi la final dogmele. Desigur, nu vom şti niciodată câte posibile mari sisteme religioase s-au stins în faşă, înainte de a prinde suflu. Succesul este totuşi o formă de noroc. Sau nu chiar, ar zice cunoscătorii. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
