Cătălin Borangic, 1 ianuarie 2019
 Din când în când câte un plictisit scrie despre dacomanie. Rar, dar se întâmplă, cu toate că de fapt nu se întâmplă mai nimic. Se mai inventează un termen nou, se mai „trage un semnal de alarmă”, semnal care seamănă suspect cu zgomotul trasului apei la budă, se mai arată cu degetul, dar, per ansamblu, problema bălteşte.
Ca să scrii despre fenomenul ăsta nu e suficient să fii erudit – puţini istorici se bagă în zona asta – nu e suficient nici să ai verbul alert şi mânia burgheză la tine, nu e suficient să vrei. Dar unora li se pare de bonton căci dă bine în cercurile snoabe ca să te dai antidac.
Ce nu se spune în textele siropos-elitiste cu referire la dacomanie este evoluţia, stadiul şi, pe cât posibil, direcţia fenomenului în cauză.
Aşa că schiţăm vag parcursul.
Cam prin anul 2000, teoretic, că practic a fermentat oleacă şi înainte, a izbucnit pe plaiurile mioritice zisul fenomen. N-aş chiar zice reizbucnit, pentru că ce a fost atunci era foarte diferit de densuşianismele începutului de secol XX, de zamolxianismele legionare şi chiar de naţional-comunismul ceauşist. Sigur, după filmul Dacii sau după Columna (Burebista a fost doar un mare fâs ideologic, fără impact nici măcar la publicul captiv) ceva-ceva a mişcat prin venele autohtonilor, dar mare parte din poveste a fost tot la ăia de mai citeau una alta. Poporenii se mulţumiseră cu faptul că erau jumătate daci, jumătate romani, plus un strop de slavi.
Revenind, cum am zis, începutul secolului XXI a însemnat o revigorare a filonului, chiar dacă diferit ca exprimare faţă de programele anterioare. A fost, dacă ţineţi bine minte, boom-ul ăla în care a apărut literatură tipărită berechet. Reviste dedicate, cărţi mari, late, groase, conferinţe şi multe altele de acest fel. A fost perioada să zicem culturalnică a dacomaniei strămoşeşti. Care s-a dovedit un creuzet bolborositor şi plin de fermenţi. Totuşi, ştiută fiind repulsia dacilor faţă de cuvântul scris, nici acum priza cu poporul n-a fost la standarde. Deşi medici, generali, lingvişti de renume judeţean, coafeze şi mecanici auto s-au străduit să producă literatură înălţătoare, statistic n-a ieşit. Nici chiar explozia internetului n-a cârpit rezultatele mai bine decât un felcer neautorizat.
Întâlnirea dintre comaţi şi propria lor istorie s-a petrecut abia un deceniu mai târziu o dată cu apariţia spectacolelor de reconstituire istorică.
Menirea unora dintre aceste evenimente a fost aducerea istoriei antice în stradă, între oameni. Fezandaţi şi perpeliţi la foc mic jumătate de secol, ţugulanii aveau acum modelele la îndemână, debarasate de teoriile plictisitoare. Cuşme, săbii, opinci, bărbi, lupte, meşteşuguri, ritualuri toate erau vii, erau acolo, erau inteligibile şi se cam potriveau cu ce ştiau ei. În plus, elitele, atâtea câte erau, se ţineau la distanţă de spectacolele astea de parcă erau leprozerii. Sigur asta n-a fost nici o pagubă, geto-dacii moderni nu aveau nevoie oricum de aprobarea nimănui.
Pentru că în favelele ideologice, acolo unde pseudo-elitele moderne intră rar şi numai cu batista la nas, acolo unde istoricii nici măcar nu privesc, se coace o lume imaginară nouă, deşi veche, se construiesc ideologii proaspete, se (re)nasc mituri, se reconstruiesc istorii pierdute şi da, se inventează istorii la greu.
Pe fondul degringoladei politico-economice contemporane o parte dintre concetăţeni se cred daci şi se simt confortabil prin asta. Ici colo, câte un rasat intelectual persiflează de la balcon fenomenul – cine n-a auzit „geto-daci” sau „daci” zis în zeflemea de salon? – dar divorţul iremediabil dintre oameni şi elitele lor nu este o noutate. În fond, putem spune că cele două componente au mers mai mult paralele, decât împreună şi n-ar fi prima oara când elita ratează conexiunea.
În acest timp dacomania capătă noi forme, mult mai elaborate, parţial ceva mai apropiate de adevărurile istorice cunoscute (sunt cam 20 de asociaţii de reconstituire istorică în ţară care au total sau parţial „trupe de daci”, mai mult sau mai puţin calificate sau autentice, care susţin toată vara spectacole de gen mai peste tot, de la zilele comunei Flocăieşti în recital cu Fuego până la evenimente cu adevărat profesioniste unde se strâng participanţi de ordinul sutelor, fără a socoti publicul).
Nici dacomania nu mai e ce a fost odată. Dar despre asta scriem în altă zi. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
