ENDA - Propagandă şi dacism în Epoca de Aur. Studiu de caz

PROPAGANDĂ ŞI DACISM ÎN EPOCA DE AUR. STUDIU DE CAZ - JOCUL „DACII ŞI ROMANII”

Cătălin Borangic, Dan Băcueţ-Crisan

I. Jocurile de societate în Preistorie şi Antichitate. Scurtă incursiune

Când se va scrie o istorie a jocurilor de societate (numite uneori jocuri de masă), dacă se va scrie vreodată una cuprinzătoare, în mod sigur cercetătorii vor trebui să meargă înapoi în timp până
în vremuri imemoriale pentru a găsi originea acestor activităţi sociale. Unii teoreticieni forţează limitele problemei afirmând chiar că jocurile de societate sunt mai vechi decât cultura umană, situând fenomenul ludic în punctul de conexiune a omului cu regnul animal. Fără a dezvolta sau a demonta teoria, trebuie să admitem că ceea ce reiese indubitabil din aceasta este importanţa jocului, şi anume fiindcă el are un rol esenţial în dezvoltarea şi armonizarea relaţiilor sociale. Pentru o specie gregară, cum este umanitatea, jocul, în toate formele lui, şi rezultatele lui au fost esenţiale.

Păstrăm ideea chiar dacă motivaţiile se ramifică şi jocul este explicat ca o descărcare de forţă, ca o satisfacere a dorinţei de dominare, ca o nevoie de destindere psihică sau ca un exerciţiu competitiv pur şi simplu¹. Deloc lipsit de importanţă, jocul creează ordine în grup, stabileşte ierarhii şi grade de comparaţii, face selecţii, antrenează şi obligă la creativitate.

Cumulul acestor teoretizări explică însă perenitatea jocurilor sociale, ele fiind prezente din preistorie şi până astăzi. Jocurile nu pot fi staţionate pe nici o treaptă de civilizaţie căci sunt prezente pretutindeni pe axele spaţiale şi cronologice. Primele dovezi privitoare la existenţa unor jocuri de societate sunt plasate în neolitic², dar este deocamdată dificilă de documentat practicarea lor efectiv înainte de preistorie - ca să nu mai vorbim de forme, reguli şi tipuri de joc. în schimb vizibilitatea lor în istoria scrisă răzbate dincolo de orice dubiu. Antichitatea solidifică informaţiile despre jocurile de societate întrucât din această perioadă avem şi detalii scrise, pe lângă table de joc şi piese păstrate. Este şi momentul când regulile şi modul de joc sunt notate şi putem spune despre jocurile de societate practicate că erau jocuri de strategie, de gândire. Abia acum se poate observa şi se poate documenta varietatea de jocuri practicate: jocuri de noroc, jocuri de poziţie, jocuri de război, jocuri de vânătoare, jocuri de fugă, jocuri de destindere.

În acest moment putem enunţa mai clar ce este un astfel de joc. Un joc de societate implică obligatoriu două sau mai multe persoane care mută diverse piese pe o suprafaţă marcată în conformitate cu un set de reguli prestabilite. Majoritatea jocurilor conţin unul sau mai multe elemente de şansă, altele funcţionează doar pe bază de strategie, iar altele pe diverse combinaţii de noroc şi gândire strategică. Unele jocuri au regulile clare şi imuabile, la altele acestea sunt flexibile în desfăşurare, depinzând de diverşi factori şi de diverse probabilităţi. Mai trebuie făcută diferenţa între jocurile de societate aşa numite „de masă” (de gândire, strategie sau noroc), despre care este vorba în acest text, şi jocurile de societate care implică activităţi fizice, respectiv războinice, sportive sau comunitare³.

Revenind în cheia istorică, nu există popor sau civilizaţie care să nu fi inventat sau să nu fi practicat unul sau mai multe jocuri de societate, fie că vorbim de sumerieni, egipteni, africani, indieni, chinezi, azteci, incaşi, mayaşi, celţi, greci, germanici, traci, romani sau daci.

Păstrând atenţia la daci şi romanii, este potrivit să spunem că există numeroase dovezi ale practicării jocurilor de societate atât în Dacia preromană, cât şi după cucerirea regatului dac în nou creata Provincie Dacia. Dovezile în cauză constau în discuri (sau jetoane) realizate din diferite materiale (piatră cu duritate mică, lut ars, uneori cioburi refolosite şi ajustate provenite de la vase ceramice, sticlă, os) şi zaruri.

Astfel de piese apar încă din epoca getică⁴ (Pl.1/1), pentru ca, ulterior, în cea dacică numărul lor să fie suficient de mare încât să nu poată fi astăzi contabilizat cu precizie⁵. S-au descoperit numeroase jetoane la Băiceni-Silişte, Ciurea (Iaşi), Botoşana (Suceava), Cucorăni- Medeleni, Lozna (Botoşani), Piscul Crăsani (Ialomiţa), Băniţa, Ardeu⁶, Piatra Roşie (Hunedoara), Ocniţa (Vâlcea), Cladova, Pecica, Vărădia de Mureş (Arad)⁷, Piatra Craivii, Căpâlna (Alba), Bâtca Doamnei (Neamţ), Poiana (Galaţi), Popeşti (Ilfov), Sighişoara (Mureş), Răcătău, Brad, (Bacău)⁸, Pietroasele-Gruiu Dării (Buzău), Marca, Stârciu, Şimleu Silvaniei, Moigrad (Sălaj; Pl.I/3)⁹ şi posibil la Tilişca (Sibiu)¹⁰. Fără a putea preciza la ce fel de jocuri erau folosite astfel de jetoane, adesea perforate sau marcate cu semne, ele au fost descoperite în număr mare, uneori de ordinul sutelor într-un singur sit.

De remarcat că un astfel de jeton (Pl.L/1) descoperit în perimetrul cetăţii de la Stânceşti (Botoşani) are marcaje identice - respectiv perforaţie centrală şi patru puncte incizate radial - cu unul descoperit la Ardeu (Pl.1/2). Acest detaliu, dacă admitem că artefactele sunt piese de joc, poate sugera că este vorba despre acelaşi tip de joc, cu reguli relativ similare, în ciuda distanţelor cronologice şi geografice destul de mari dintre cele două localităţi.

În acest registru ne putem face doar o idee aproximativă despre numărul lor real în perioadă, mai ales că nu avem certitudinea că toate jetoanele descoperite, similare ca aspect şi ca formă, au fost corect identificate sau publicate¹¹. Dacă adăugăm probabilele piese realizate din materiale perisabile putem spune că jocurile de societate erau o componentă importantă a vieţii cotidiene în Dacia preromană. Un alt aspect interesant este oferit de contextele de descoperire, majoritatea provenind din perimetrul fortăreţelor, situaţie care leagă practicarea jocurilor de prezenţa unor garnizoane staţionate permanent sau măcar perioade mai lungi de timp în cetăţi¹².

Definitoriu pentru tipul de joc practicat este zarul descoperit, deocamdată într-un singur sit dacic, în cetăţuia de la Ardeu¹³ (Pl.1/4).

Jocurile de societate erau o parte importantă din viaţa socială a romanilor, adesea în ciuda filosofilor care le desconsiderau, considerând că pervertesc caracterele. După cucerirea regatului dac, romanii aduc în provincie şi stilul lor de viaţă, inclusiv metodele de divertisment, respectiv întreceri sportive, lupte de gladiatori, prostituţie, teatru, spectacole şi, desigur, jocuri de societate. Descoperirile arheologice sunt mai precise acum căci în diverse puncte din teritoriu¹⁴ sunt descoperite, pe lângă zaruri¹⁵,jetoane şi pioni (realizate din piatră, ceramică, sticlă sau bronz), chiar table dejoc, acestea din urmă fragmentare.

Cel mai popular joc pare să fi fost cel numit ludus latrunculorum¹⁶ (latrunculi), un joc „de-a războiul”, care se juca mutând pioni (numiţi latrunculi, termen care avea sensul iniţial de mercenari) pe o tablă împărţită în pătrăţele (Pl.1/8; Pl.1/9), folosindu-se pentru mutarea pieselor hazardul oferit de aruncarea zarurilor¹⁷. Alte jocuri practicate în Dacia romană, majoritatea în mediul militar, au fost duodecima scripta (joc ce implica cuvinte, pioni şi zaruri, originar probabil din Egipt sau Persia), jocul de moară¹⁸ (Pl.1/6) şi simplul Terni lapilli¹⁹ (Pl.1/7). Merită menţionat numărul mare de zaruri descoperite în multe din castrele provinciei²⁰, unele măsluite²¹, semn că la mijloc se puteau afla mize serioase²².

Nu în ultimul rând trebuie adăugat că jetoane din ceramică, „pioni” de sticlă şi zaruri au fost descoperite şi dincolo de frontierele provinciei, în teritoriile locuite de dacii liberi²³ (Pl.1/5).

Simplitatea sau, din dimpotrivă, complexitatea unor jocuri inventate acum mii de ani au făcut ca ele să dăinuie până astăzi. Sunt de amintit aici jocul de zaruri, ţintarul (sau mai cunoscut sub numele de moară), jocul de go, şahul, Tic-tac-toe, jocul de dame sau jocul de table. Altele, a căror număr sau mod dejoc nici măcar nu le putem bănui, au dispărut în negura istoriei. Oarecum în compensaţie au fost inventate altele noi, multe dintre ele în epoca modernă, când asistăm la o adevărată explozie a jocurilor de societate în ciuda apariţiei jocurilor pe calculator.

II. Datele tehnice, caracteristicile şi istoria jocului Dacii si romanii

În această pleiadă de jocuri nou-apărute, unul este ceva mai special, cel puţin din perspectiva nostalgică, a unui segment de populaţie din România. Este vorba despre jocul de strategie „Dacii şi romanii”, care, chiar dacă nu are o legătură directă cu jocurile practicate în Antichitate, are ca sursă de inspiraţie un joc roman şi evenimente istorice din Antichitatea daco-romană.

Jocul „Dacii şi romanii” are o temă istorică, asupra căror detalii vom reveni, şi simulează o bătălie între daci şi romani. Jocul s-a dorit o alternativă autohtonă la jocurile de masă străine, îndeosebi occidentale. Inventatorul acestui joc a fost Mircea Ivanciu²⁴ şi se pare că anul 1976 este cel în care jocul a fost finalizat, pentru că în 1977 a fost prezentat şi premiat la ediţia a 8-a a Târgului de mostre care s-a ţinut la Bucureşti. Intrarea în producţie a fost întârziată intenţionat, după părerea noastră, el apărând pe piaţă abia în 1980 în cadrul evenimentelor politice mai degrabă, asupra cărora vom reveni. Descris de creator în regulamentul dejoc drept „joc de gândire”, Dacii şi romanii este un joc de strategie pentru doi copii cu vârste între de 9-12 ani. în realitate, posibilitatea de adăugare a unor elemente tactice care complică posibilele strategii aplicate („varianta simplă de joc” şi „jocul cu mutări compuse”) ridică suficient de mult vârsta jucătorilor pentru ca jocul să fie căutat şi apreciat nu doar de către copii. Acest lucru, precum şi tematica istorică în care a fost gândit, explică în bună parte popularitatea foarte mare a jocului, care a fost reeditat de mai multe ori, ajungând să fie unul dintre cele mai longevive jocuri de masă româneşti. în paralel, este şi unul dintre cele mai râvnite trofee ale colecţionarilor de jocuri, preţul său fiind destul de ridicat şi astăzi, mai ales în cazul în care piesele sunt complete ca număr şi nedeteriorate, iar cutia şi tabla de joc în perfectă stare.

Jocul a fost produs iniţial la întreprinderea Poligrafică „Banatul”, din Timişoara (Pl.II/lc), pentru ca, după 1989, sarcina reeditării să fie preluată de S.C. „Helicon" Banat S.A. (Pl.III/lab). Au fost scoase cel puţin încă două alte ediţii după cea originală, ambele după anul 1989 (Pl.III/lab; Pl.III/2), ultima la mijlocul anilor '90 şi una recent, în 2018, dar aceasta din urmă, destul de diferită de seriile consacrate (Pl.III/3).

Ilustrarea coperţii a fost realizată de talentatul grafician Nicolae (Nicu) Russu²⁵. Detaliul este important pentru că oferă un reper cronologic în ce priveşte lucrul la construcţia jocului, ştiut fiind că N. Russu a murit în 1975, astfel că desenul coperţii a fost făcut undeva în anii 1974-1975²⁶, dar nu mai târziu. Scena redată conţine două personaje călare, un dac şi un roman, care se îndreaptă unul către celălalt pe un pod de vase ce leagă cele malurile opuse ale Dunării (aflăm asta din legenda jocului). Pe fiecare dintre ţărmuri se află câte o cetate, una dacică şi un castru roman de piatră. Maniera de redare este viu colorată, iar personajele uşor stilizate. Dacul are un cal alb (simbolizând binele?), coif aurit (o clară trimitere la coifurile princiare getice), un scut oval sau rotund (vizibil doar în partea superioară) şi o sabie uşor curbată, dar nu de forma falx dacica, cu tăişul pe partea convexă, ci cu tăişul pe partea concavă. Romanul călăreşte un cal negru (!), are şi el coif şi cnemide galbene (aurite?), un scut rotund la partea inferioară şi drept la cea superioară şi un gladius în cealaltă mână. Cetăţile de pe cele două maluri ale apei şi cele 3D de pe planşa de joc au fost inspirate din scenele figurate pe Columna lui Traian (Pl.IV; Pl.V).

În interiorul cutiei se află tabla şi regulamentul jocului, 12 piese reprezentând soldaţii daci şi romani şi două jetoane de culori diferite, alb şi roşu la ediţiile ante 1989 (Pl.II).

Tabla de joc este un teren plan caroiat, împărţit în două secţiuni, de o parte fortăreaţa dacilor, iar de cealaltă cea a romanilor. La mijloc este figurată Dunărea, peste care piesele pot trece dintr-o parte în alta pe trei poduri de vase aflate două pe laturile tablei de joc şi unul la mijloc (Pl.VI/2). Cetăţile fiecărei tabere sunt semimobile, în sensul că în poziţia repaus se află pliate în faţă, iar când începe jocul ele se ridică la verticală (Pl.VI/1 - Pl.VI/2). În stânga fiecărei cetăţi se află o mică cutie dreptunghiulară (Pl.II/2d-2e) destinată păstrării pieselor în timpul repausului sau a „prizonierilor” capturaţi în timpul jocului, iar în dreapta se află câte o fortificaţie semideschisă, folosită ca refugiu inviolabil al unor piese.

Caroiajul este realizat din pătrate, câte 22 marcate cu verde în faţa fiecărei cetăţi, patru pe podul central şi câte 10 pe laterale (cele de lângă intrarea în cetăţi sunt curbate), toate marcate cu galben (Pl.II/2a).

Regulamentul dejoc aflat în interior este constituit dintr-un mic caiet de 19 de pagini (20,5x14cm) care conţine instrucţiunile şi modurile dejoc, atât varianta simplă, cât şi cea complexă şi o povestioară oarecum justificativă. Modurile de joc sunt exemplificate prin numeroase schiţe, desene, posibilităţi, poziţii şi strategii de joc aplicabile (Pl.VIII). Faptul că a fost nevoie de acest carnet - în vreme ce majoritatea jocurilor din perioadă aveau scris doar un scurt text pe interiorul capacului - denotă complexitatea jocului ale cărui reguli acoperă 15 pagini şi jumătate din total. Restul paginilor (pp.16-19) conţin „Legenda podului de la Drobeta” fixând geografic cadrul istoric şi grafic al jocului şi devoalând sursa de inspiraţie a inventatorului acestui joc.

Transcrierea legendei:

„În muzeul de la Turnu-Severin se pot vedea două jocuri din piatră care s-au păstrat încă din Antichitate de la dacii din părţile Drobetei. Piesele jocurilor însă s-au pierdut de mult. Unul dintre acestea este cunoscut si în zilele noastre, este „ţînţarul" (ţintarul - n.n.) sau „moara”. Celălalt a rămas necunoscut - o tablă de piatră dreptunghiulară cu nişte linii²⁷. Doar atât. Această tablă ne-a inspirat jocul „Dacii şi Romanii”.
Pentru reconstituire, ne-am inspirat dintr-o legendă: legenda podului de la Drobeta, unde urma să se măsoare în luptă Cezar cu Burebista, pe locul unde mai tîrziu s-a construit podul lui Traian.
Spune legenda că dintre strămoşii traci, cei mai cinstiţi şi viteji au fost dacii. Aceştia doreau să trăiască în pace cu toate popoarele însă mulţi rîvneau la bogăţiile lor.
De la o vreme, romanii începură să trimită armate spre litoralul Pontului Euxin (Marea Neagră), hotarul dinspre răsărit al Daciei. Se zice că regele dacilor, care pe atunci era Burebista, se mînie tare de purtarea romanilor şi împreună cu ai lui goni armatele romane.
Conducător al oştilor romane era Cezar, vestit peste mări şi ţări, încununat numai de glorii. Acesta aflînd de îndrăzneala dacilor, puse de îndată să se pregătească o oaste puternică pentru cucerirea Daciei. Dar înţeleptul rege al dacilor aflînd despre pregătirile ce se făceau, trimise degrabă un sol lui Cezar pentru a-l convinge că luptele ce le-ar purta ar duce la pierderi prea mari de oameni de partea amîndurora, la care s-ar mai adăuga pustiirea vetrelor şi a cîmpurilor. Pentru a evita aceste urmări ale unui război atît de crunt, Burebista propuse o luptă dreaptă între conducătorii celor două armate, fiecare dintre ei urmînd să aibă în jurul său cîte cinci soldaţi dintre cei mai viteji.
Solia romană anunţă pe Burebista că Cezar primeşte lupta propusă şi cere ca împreună să stabilească regulile de luptă, locul şi ziua în care se vor întîlni. Se stabili ca lupta să se dea în ultimul punct navigabil din susul Istrului (Dunărea), lîngă pădurile seculare dintre Porţile de Fier de astăzi, într-un loc pe unde atunci Istrul forma două braţe. La acea despărţitură a fluviului avea să fie linia de atac a celor două mici formaţiuni de luptă. De la despărţitura ce se numea „drobeta” pe limba dacă, urma ca pe o fîşie egală de pămînt spre malul stîng să fie situată cetatea dacă, iar spre malul drept cetatea romană. Cîmpurile de luptă trebuiau jalonate cu stîlpi de lemn, şanţuri de apărare săpate şi toate pregătirile ce se cer făcute înainte de luptă. Urma apoi să se arunce peste fluviu trei rînduri de poduri plutitoare. Din armamentul greu nu era voie de utilizat decît o singură catapultă de fiecare parte. Cu toţii trebuiau să aibă arme şi scuturi asemănătoare, Comandanţii urmau să lupte călări.
După ce toate pregătirile ar fi fost terminate, cele două uriaşe armate puteau urmări în voie mersul luptelor aclamînd şi încurajînd cu strigăte pe ai lor. Se stabilise că învingători vor fii aceia care vor asedia şi vor ocupa cu un număr mai mare de supravieţuitori cetatea adversarului. înainte de începerea luptei cei doi comandanţi urmau să se întîlnească şi să se salute pe podul de vase din dreptul „drobetei”, adică a despărţiturii fluviului Istru, apoi să se întoarcă spre vitejii lor. începutul luptei urma să fie anunţat cu sunete de trâmbiţe.
Se zice că Cezar în drum spre locul de luptă stabilit se opri la Roma. Senatul era îngrijorat de faptul că Cezar acceptase această luptă fără să le fi cerut sfatul. Cucerirea Daciei, spunea Senatul este mai uşor de obţinut prin împărţirea imperiului dac în provincii şi învrăjbirea lor unele împotriva altora. Si ca urmare se întâmplă că atît Cezar cât şi Burebista fură ucişi în acelaşi an prin cîte un complot. Se mai zice că în amintirea locului unde urmau să se măsoare în luptă cei doi mari comandanţi, cetatea împreună cu aşezarea dacă de pe malul stâng Dunării căpătară numele de Drobeta. Mai spune legenda că podul de piatră ale cărui ruine se văd la Turnu-Severin, a fost construit pe locul unde Cezar urma să treacă Dunărea."

Textul şi, implicit, „legenda” (Pl.VII) sunt evident invenţii ale lui M.Ivanciu bazate pe firavele date istorice pe care le-a avut la dispoziţie, la care a avut acces sau pe care pur şi simplu a reuşit să le înţeleagă. Dar, pentru segmentul de vârstă pentru care fusese conceput jocul, lupta în stil homeric, locul ales şi aşa-zisa legendă a fost mai mult decât suficient de penetrantă. Alegerea ca regele dacilor să fie Burebista, în ciuda faptului că Decebal era mai prezent în imaginarul public, a fost desigur o condiţie politică de moment, asupra căreia vom reveni, chiar dacă asta a însemnat să se renunţe la imaginea lui Traian, ca adversar roman, la fel, mult mai bine cunoscut publicului. De specificat şi că proiecţia podului de la Drobeta în timpul lui Burebista, deşi se ştia că a fost construit cu ocazia războaielor daco-romane din timpul lui Decebal, este de asemenea un amestec al evenimentelor cu scop propagandistic.

Piesele dejoc sunt reprezentate prin 12 figurine de plastic: cinci pedestraşi daci, de culoare albă, şi cinci infanterişti romani, de culoare roşie, precum şi câte o căpetenie călare, de culoarea echipelor. Cromatica pieselor oferă şi o posibilă cronologie, întrucât înainte de 1989 figurinele reprezentând dacii erau albe, uneori cu variaţii de alb mat, lăptos, murdar (aproape gri), transparent şi semitransparent, iar cele care reprezentau romanii erau roşii cu variaţii de roşu de la roz deschis, închis, roşu mat, transparent sau semitransparent. După anul 1989, la ediţiile ulterioare apar şi piese în alte culori. La daci am identificat piese alb-gălbui, albastru deschis, albastru închis sau verde (Pl.X/2-10), iar la romani portocaliu deschis, portocaliu închis, maro, galben sau argintiu sidefat (Pl.XI/2-15). Variantele cromatice prezentate sunt doar cele pe care am reuşit să le identificăm deocamdată. Nu există certitudinea că acestea sunt toate care au apărut de-a lungul timpului pe piaţă. De remarcat ar fi însă faptul că dimensiunile jocului şi ale componentelor au rămas aceleaşi.

Logica exactă a acestor modificări cromatice ne scapă, dar ea poate fi explicată prin tipul de material la care producătorii au avut acces (la un preţ convenabil?). La fel de posibil, variaţiile de culoare au putut fi aplicate doar pentru a diversifica imaginea pieselor şi a le face mai atractive.

Pe de altă parte, calitatea plasticului, relativ casant, a fost destul de slabă şi din această cauză piesele se fracturau frecvent la îmbinarea dintre personaj şi soclu (punctul cu cel mai puţin material, respectiv de minimă rezistenţă), situaţie „păstrată” la toate seriile. Un alt defect des întâlnit din această cauză era ruperea armelor personajelor. O consecinţă modernă a acestor vulnerabilităţi este preţul sensibil mai mare al seturilor fără defecte sau rupturi pe piaţa colecţionarilor sau a nostalgicilor.

Diferenţe evidente există şi în ce priveşte dimensiunile soclurilor pieselor, probabil tot în funcţie de ediţie şi matriţe disponibile (Pl.XII/1; Tab.1), chiar dacă măsurile figurinelor, în ansamblu, au rămas constante.

Piesa „Comandantul dac” - închipuindu-l pe Burebista - este un călăreţ bărbos care stă pe un cal ridicat pe picioarele din spate, înarmat teoretic cu o lance sau suliţă, dar care nu are vârf metalic, ci doar aspectul unui par simplu (probabil o eroare de turnare copiată ca atare apoi de la o ediţie la alta) în poziţie de atac. Are bonetă dacică pe cap, pantaloni şi peste cămaşă îi flutură o hlamidă scurtă. în picioare pare să aibă nişte opinci. Din harnaşamentul calului este redat doar căpăstrul (Pl.VIII/1; Pl.VIII/3). Este aproape evident că sursa de inspiraţie pentru realizarea desenului şi ulterior a matriţei folosite pentru turnare au fost scenele Columnei Traiane (Pl.VIII/5).

Piesa „Comandantul roman” - închipuindu-l de această dată pe Cezar - este un cavalerist roman mult mai bine înarmat decât dacul. Călăreţul are lance, căreia îi este redat foarte vizibil vârful scurt, triunghiular, iar personajului i se pot observa unele detalii vestimentare care sugerează că poartă o armură de tip lorica musculata. Pe cap are un coif rotund şi la picioare cnemide. Este încălţat cu ceva ce seamănă a sandale (Pl.VIII/2; Pl.VIII/4). Şi calul acestuia are din harnaşament redat căpăstrul, dar şi un valtrap pe post de şa, evident inspirat de Columna Traiană (Pl.VIII/6).

Piesa „Soldat dac” reprezintă un pedestraş înarmat cu sabie şi scut. Sabia este însă greşit redată - în ciuda modelelor de pe Columnă (Pl.IX/5), de unde s-a inspirat creatorul. în loc să fie curbată după tipologia falx dacica, arma soldatului este uşor curbată invers, având alura unei săbii cu tăişul pe partea exterioară a curburii. Probabil că prin redarea corectă a unei săbii încovoiate dacice ar fi rezultat o figurină care se agăţa în armă, astfel că s-a ales această soluţie mai simplă, chiar dacă neconformă cu realitatea istorică. La fel de probabil este şi că rezultatul incorect din punct de vedere morfologic şi istoric este consecinţa unei slabe documentări a autorului sau acesta, pur şi simplu, s-a lăsat absorbit de imaginarul public pentru care o sabie dacică era suficient să fie curbă indiferent cum. Pe lângă sabie, personajul are şi un mic scut, relativ oval, greu de observat din cauza faldurilor îmbrăcăminţii. Figurina are redată barba şi este echipată cu pantaloni, cămaşă şi un fel de manta scurtă, un soi de opinci în picioare, iar pe cap poartă pileusul asociat dacilor la modul general (Pl.IX/1; Pl.IX/3). De remarcat că datorită subţirimii şi calităţii proaste a materialului, sabia soldatului dac era foarte fragilă şi se rupea aproape invariabil prima.

Piesa „Soldat roman” ilustrează un infanterist greu, înarmat cu scut dreptunghiular, gladius (pe care îl ţine cu mâna stângă!) şi coif (la care se pot observa discret şi obrăzarele). Peste tunică pare să aibă sugerată o lorica musculata. Detaliile încălţămintei nu sunt vizibile. Straniu la această figurină este modul de prindere/manevrare a scutului, pe care personajul îl ţine aparent cu interiorul spre exterior (Pl.IX/2a).

Inventarul jocului mai conţine două jetoane, unul alb şi unul roşu (Pl.II/4), care sunt necesare în deschidere. Culorile alb-roşu ale jetoanelor sunt specifice doar primei ediţii, căci în practică şi jetoanele păstrează culorile pieselor atunci când acestea au suferit schimbări (Pl.II/3). Pentru a se stabili cine face prima mutare, cei doi jucători aruncă jetoanele, fiecare către poarta cetăţii adverse, cu intenţia de a-l situa cât mai spre centrul pătratului cu laturi galbene. Folosirea jetoanelor introduce în debutul jocului un uşor amestec de hazard şi aptitudini, desigur fără nici o influenţă asupra desfăşurării ulterioare a „luptei”, ale cărei finalitate şi rezultat rămân determinate de gândire şi strategie.

Întreaga concepţie a jocului urmăreşte ca fiecare jucător să-şi plaseze piesele în cetatea adversă, soldaţii în locul soldaţilor, iar comandantul fiecărei tabere în locul oponentului său din cealaltă tabără. Figurinele reprezentând daci şi romani, fie ei soldaţi sau căpetenii, se pot muta pe tabla dejoc în anumite moduri, explicate detaliat în regulament, şi pot captura sau elibera alte piese în anumite condiţii, de asemenea conţinute în instrucţiuni (Pl.VII).

Tabel I

DIMENSIUNI CUTIE	29,5x45,5cm
ÎNĂLŢIME CAVALER ROMAN	5,5cm
ÎNĂLŢIME INFANTERIST ROMAN	5cm
înălţime călăreţ dac	5,5 cm
ÎNĂLŢIME PEDESTRAŞ DAC	5cm
DIAMETRU SOCLU FIGURINE	2,5 cm
TIPURI DE SOCLU	figurine romani = 3 tipuri figurine daci = 4 tipuri

III. Reguli şi variantele de joc
În debutul jocului, fiecare dintre cei doi jucători îşi aruncă jetonul către poarta adversarului. Cel care reuşeşte să-l plaseze cât mai pe centrul pătratului are dreptul la prima mutare. Dacă amândoi au aruncat la fel, lansarea se repetă până se obţine o departajare clară.

Piesele se mută câte una, pe rând. Soldaţii pot părăsi cetatea fie „sărind” peste zid direct în terenul de luptă, fie prin ieşirile laterale. Soldaţii se pot mişca în toate direcţiile, dar doar câte un pătrat şi numai cu condiţia ca acesta să fie neocupat. Nu se pot însă întoarce în propria cetate.

Fiecare tabără îşi poate posta proprii soldaţi, în limita locurilor, în propria fortificaţie, aflată în dreapta fiecărei cetăţi. în aceste fortificaţii adversarii nu au voie să intre. Soldaţii care au ajuns în cetatea adversă rămân acolo până la terminarea jocului, putându-se mişca însă pe cele cinci locuri.

Comandanţii se pot mişca la fel ca soldaţii, câte un pătrat în orice direcţie, dar pot sări un pătrat liber sau chiar ocupat de un soldat. însă nu au voie să sară peste comandantul advers. Nici unul dintre cei doi comandanţi nu are voie să pătrundă în cetatea sau fortificaţia celuilalt.

În varianta simplă de joc se poate juca o partidă de viteză, fiecare jucător urmărind să-şi plaseze soldaţii cât mai repede în cetatea adversarului. Jucătorii se pot înţelege asupra rutelor de deplasare a fiecăruia, respectiv prin stânga sau dreapta, podul din mijloc fiind rezervat comandanţilor. Practic o astfel de partidă decurge fără lupte.

În varianta compusă sunt introduse şi manevre. Comandantul si un soldat pot face schimb de pătrate (Manevra mică) chiar şi în cazul în care între ei este un pătrat liber (Manevra mare). O a treia schemă compusă de joc se numeşte „Mutarea Dromihete”. Această manevră este o mutare suplimentară care se poate executa numai spre sfârşitul jocului. în momentul în care toţi soldaţii rămaşi liberi au fost introduşi în cetatea inamicului, iar comandantul se află în preajma porţii, adversarul este obligat să restituie unul dintre soldaţii luaţi prizonieri.

În timpul jocului, ca urmare a întâlnirii soldaţilor, au loc blocări sau capturări de piese. Fiecare comandant poate captura soldatul izolat al adversarului. Doi soldaţi pot, de asemenea, captura un soldat inamic izolat, dar doar atunci când cei doi soldaţi proprii se află pe câmpurile care au latura sau unghiul învecinat cu pătratul pe care se află soldatul atacat.

O altă situaţie similară de câmpuri învecinate care permite capturarea este atunci când trei soldaţi proprii pot captura doi soldaţi ai inamicului. Un comandant nu poate captura comandantul advers de unul singur, dar această mişcare se poate face dacă este însoţit de un soldat. Capturarea comandantului reprezintă una dintre posibilităţile de câştigare a partidei.

O altă strategie posibilă este jocul cu piese grupate fie câte două, fie câte trei. Grupa de două piese - numită „cohorta mică” - şi grupa de trei - numită „cohorta mare” se deplasează în linie (cei doi sau trei soldaţi proprii care au întotdeauna un inamic pe linia de înaintare) în orice direcţie, mai puţin spre spate, considerându-se mutarea grupei ca o singură mutare.

Soldaţii ajunşi în cetatea inamică devin inviolabili şi nu mai pot fi capturaţi, spre deosebire de soldatul care nu a părăsit cetatea proprie, care poate fi capturat.

O altă mutare interesantă este „eliberarea prizonierilor”. Piesele adverse care sunt capturate sunt depuse în cutia/închisoare din stânga cetăţii. Un astfel de prizonier poate fi eliberat dacă toţi soldaţii din tabăra lui rămaşi în joc ajung în cetatea adversă sau în cazul în care comandantul lui ajunge în faţa porţii adverse. Soldatul eliberat reîncepe jocul din cetatea proprie.

Jocul se încheie cu victoria celui care ajunge cu toate cele şase piese pe locurile adversarului sau atunci când toţi soldaţii inamici sunt capturaţi. O situaţie mai rară, respectiv capturarea comandantului, duce de asemenea la pierderea partidei.

Popularitatea jocului a avut ca efect reeditarea lui, la aproape patru decenii de la prima lansare. Noua ediţie reproiectată prezintă însă unele diferenţe notabile ale graficii, atât ale celei exterioare, de pe copertă, cât şi ale celei interioare, de pe tabla de joc (Pl.III/3). Atât cadrul general, cât şi personajele figurate sunt uşor caricaturizate, iar elementele de decor sunt cel puţin stranii. Cetatea dacică, spre exemplu, este copiată după poarta castrului roman de la Porolissum (Pl.XII/2a-2b), iar dintre comandanţi, doar cel dac este prezentat călare. S-a renunţat la jetoanele care stabileau prioritatea în ce priveşte prima mutare, care acum se face prin simplul consens al jucătorilor. în mod ciudat, locurile comandanţilor, deşi sunt marcate în faţa cetăţilor, sunt indicate în instrucţiuni, ca fiind, cel puţin la plecare, în al patrulea pătrat din dreapta cetăţii. Regulamentul, redus acum la două pagini, arată că editorii au păstrat mare parte din regulile jocului de bază, inclusiv „mutarea Dromihete", chiar dacă acum comandanţii celor două tabere sunt Decebal şi Traian.

Tabla dejoc prezentată în instrucţiuni are, în această variantă, coordonate numerice şi alfabetice pe două laturi, dar acestea nu apar şi pe tabla efectivă, astfel că se pune problema utilităţii lor.

Dar cea mai interesantă modificare este cea a figurinelor, care acum sunt simple cartoane cu personaje desenate impersonalizat, căci nu au feţe. Spre deosebire de soldaţi, imaginea comandanţilor a fost înlocuită cu câte un simbol, un draco pentru cel dac şi acvila imperială pentru cel roman.

Noua variantă a suscitat, deocamdată, doar interesul copiilor, spre deosebire de ediţiile anterioare, probabil şi datorită infantilizării decorurilor şi a personajelor. Categoriile de vârstă mai mari caută încă să achiziţioneze ediţii vechi ale jocului, cu mare probabilitate din cauza unor nostalgii personale.

IV. Jocul Dacii şi romanii, un instrument de propagandă?

Acesta este, până în acest moment, dosarul tehnic al apreciatului joc. Putem spune că „Dacii şi romanii” a fost unul dintre puţinele producţii de succes ale creativităţii româneşti din timpul comunismului. Apariţia jocului în spaţiul public reprezintă un alt moment important de istorie românească pentru că se subsumează unui context dominat de interese politice şi ideologice.

Nu putem presupune că intenţia de a crea un joc de societate românesc a fost o comandă politică. Imposibilitatea intervievării inventatorului nu ne permite asta şi chiar dacă ar fi fost posibilă este puţin probabil că am fi aflat mai multe. Cert este că unele detalii ale perioadei ne permit să spunem că cel puţin ideea unei alternative la jocurile similare produse în străinătate a fost confiscată de ideologii partidului comunist.

Perioada de concepere şi creaţie a jocului - o presupunem în anii 1973-1974 - reprezintă finalul unui deceniu plin de transformări politice şi ideologice care au marcat decisiv România momentului. După alegerea lui N.Ceauşescu în 1965 în funcţia de secretar general al partidului şi apoi (în 1967) de şef al statului, comuniştii români au construit tenace o distanţare din ce în ce mai evidentă faţă de sufocanta prietenie sovietică. Pe lângă acţiunile politice de nealiniere la directivele Moscovei, comuniştii români au declanşat pe plan intern o la fel de puternică acţiune de legitimare cu iz naţionalist a desprinderii de URSS. Nu există nici o îndoială că afişarea oricărei forme de naţionalism venea în coliziune directă cu politica şi interesele Uniunii Sovietice, impact care a avut loc când România a condamnat invazia statelor socialiste conduse de sovietici în Cehoslovacia, punându-se ea însăşi în pericol de ocupare. Evenimentul arată cât de decişi erau comuniştii români în ce priveşte planul reorientării politicii lor.

În acest plan se includ încă de la început multiple acţiuni de identificare a rădăcinilor istorice şi de asumare a lor, în bună parte ca replică mai degrabă la exagerările slavismului anilor '40-'50. Doar că dincolo de naturala reparaţie s-a trecut destul de abrupt la exacerbarea noilor teze printr-o serie lungă de acţiuni de propagandă desfăşurate pe toate direcţiile şi cu toţi vectorii disponibili. Redescoperirea trecutului dacic şi roman a pătruns din nou în conştiinţa publică (după ce mai fusese prezent în perioada de dinainte de război) pe toate căile cu putinţă. Presa, literatura, cinematografia, arta, anumite festivităţi publice, decizii administrative²⁸ şi publicaţii cu caracter istoric²⁹ se aliniau încet-încet la programul de reasumare patriotică a trecutului istoric. Patriotismul era astfel confundat, mai mult sau mai puţin forţat, cu o virulentă afirmare a valorilor autohtone, manieră inspirată cert din panslavismul sovietic căruia, deşi abandonat în structura lui, i-au fost păstrate metodele şi metehnele³⁰. Pe aceste repere, politizarea de fond a culturii româneşti naşte destul de repede o istoriografie neoficială, „paralelă”, aflată în serviciul politicii naţionaliste a regimului, istoriografie grupată în jurul unui nucleu tracoman important, avându-i în frunte pe istoricii mişcării muncitoreşti şi comuniste, precum şi pe unii istorici militari³¹.

Instituţionalizarea politizării poate fi observată concret încă din 1974, an în care revista Secolul XX publica, sub semnătura intelectualului Edgar Papu, un eseu intitulat Protocronismul românesc, în care se susţinea prioritatea cronologică românească în cazul unor importante inovaţii culturale europene³². Momentul doar oficializează parcursul autohtonismului promovat de comunişti şi prefigurează oarecum absorbţia fenomenului în opera de construcţie a cultului personalităţii liderului comunist. De aici şi până la crearea unui ipotetic arc peste timp care-l identifica teoretic pe Nicolae Ceauşescu cu regele dac Burebista n-au mai trebuit decât să fie plantate în imaginarul public o serie de mesaje consistente.

Deşi Decebal era mai bine ancorat în conştiinţa publică - vezi în acest sens filmele „Dacii” (1967) şi mai ales „Columna” (1968) - pentru îngroşarea personalităţii lui N.Ceauşescu a fost ales ca model Burebista. Motivele pot fi mai multe, plecând de la distanţa mai adâncă în timp şi până la faptul că marele rege dac a dispărut de pe scena istoriei pe când se afla în culmea gloriei. Deşi luptase eroic împotriva imperiului, războinicul Decebal sfârşise violent, detaliu care sub nici o formă nu trebuia sugerat în cazul liderului comunist. în plus, calităţile, reale sau imaginate, ale marelui rege păreau foarte potrivite pentru calchierea lor peste profilul liderului comunist. Recuperarea lui Burebista a devenit fără menajamente program politic de importanţă capitală şi aplicat ca atare.

În acest scop a fost confecţionată, desigur aleatoriu şi fără nici o legătură cu realitatea istorică, împlinirea în 1980 a „2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat si independent”, siglă sub care vor intra manifestări artistice³³, articole de presă, literatură, spectacole, filatelie, numismatică, publicaţii, expoziţii, volume, cinematografie³⁴. Peisajul freneziei propagandistice este completat de intenţia lui N. Ceauşescu de a vizita Sarmizegetusa Regia, motiv pentru care autorităţile au încercat „replicarea” unor componente verticale ale arhitecturii dacice din perimetrul sitului³⁵ turnând unele elemente de beton-armat care au mutilat rezervaţia arheologică decenii la rând³⁶.

O dimensiune cu adevărat pantagruelică a propagandei a constituit-o organizarea la Bucureşti a celui de-al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice (10-17 august 1980), la care s-au înregistrat 2.715 de înscrieri din 67 de ţări³⁷, manifestare unde Burebista a „beneficiat” de o secţiune specială. Dincolo de importanţa reală a congresului, care a avut şi valenţe benefice pe plan istoriografie, este de reţinut asiduitatea cu care autorităţile comuniste au încercat distorsionarea evenimentului, mai ales pe plan intern, deziderat atins doar parţial.

Fără îndoială că anul 1980 a fost doar vitrina în care s-au adunat directivele Rezoluţiei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 27 octombrie 1977 în care s-au stabilit detaliile celebrării bi-milenarismului autohton, cu accent pe independenţă, patriotism, rezistenţă, autodeterminare şi, desigur, autohtonism, elemente care nu doar că legitimau individualitatea României în blocul comunist, ci şi solidificau ideologic premisele istorice ale cultului personalităţii familiei prezidenţiale.

Schiţa sumară a programului politic de propagandă naţionalistă şi a vectorilor săi cunoscuţi este, credem noi, elocventă pentru ilustrarea contextului social, politic şi ideologic în care a apărut jocul „Dacii şi romanii”.

V. În loc de concluzii

A făcut acest joc parte din propaganda regimului comunist?

La rigoare nu avem date certe să afirmăm indubitabil acest lucru. Inventatorul este astăzi de negăsit, iar documentele epocii nu par să conţină vreo referinţă privitoare la acest caz. Terenul presupunerilor este întotdeauna nesigur, dar lansarea jocului abia în 1980, la aproximativ cinci sau şase ani de la concepere, este o prea stranie coincidenţă. Nici modificarea cadrului istoric, prin fabricarea unei legende care-l are la comanda taberei dacice pe Burebista, în detrimentul mai bine cunoscutului Decebal, nu poate fi gratuită.

Oricum am privi lucrurile, fie că a primit sau nu sprijinul şi girul autorităţilor comuniste, fie că este direct un produs al propagandei naţional-comuniste, jocul „Dacii şi romanii” îşi are locul între creaţiile perioadei de maximă fervoare autohtonistă şi de exacerbare a istorie dacice. în peisajul ideologic creionat jocul şi-a găsit perfect poziţia şi rolul, contribuind substanţial la fixarea dacilor şi a romanilor în mentalul colectiv, alături de alte produse culturale ale „epocii de aur”. Că această aderenţă s-a datorat existenţei deja a unei permeabilităţi a acestui mental sau că jocul în sine a reuşit să-şi marcheze contribuţia este mai puţin relevant astăzi.

După 1989, piaţa româneasca a fost invadată de produse realizate în străinătate (marea lor majoritate provenind din China), iar lipsa de competitivitate şi inadaptabilitatea producătorilor autohtoni la regulile economiei de piaţă (coroborate cu deciziile politico-economice neinspirate ale guvernanţilor de după 1989) au dus la dispariţia aproape în totalitate a producătorilor dejucării şi jocuri care au activat în perioada comunistă. Globalizarea contemporană a influenţat şi societatea românească, astfel că putem constata o încercare de redescoperire/revitalizare a componentelor identitare (fenomen constatat nu numai în România, ci şi în alte ţări europene), cum este cazul produselor gastronomice (realizate prin metode şi după reţete tradiţionale), a portului popular ori a unor tradiţii şi obiceiuri din mediul rural. Această redescoperire a componentelor identitare se manifestă şi în mediul colecţionarilor de jucării din România ducând revalorizarea produselor româneşti (nu doar jucăriile, ci şi jocurile în cazul de faţă) de dinainte de anul 1989 (în ciuda faptului că multe dintre aceste jucării erau replici/copii ale unor produse din blocul capitalist). Multe dintre jucăriile produse în România „epocii de aur” au fost destinate exportului (în ţări socialiste, dar şi în ţări capitaliste), astăzi întâlnindu-se un fenomen interesant de „repatriere” a acestora prin achiziţionarea lor de pe diverse site-uri de licitaţii ori din târgurile de vechituri din străinătate.

Redescoperirea/revalorizarea jocurilor şi a jucăriilor româneşti include şi „Dacii şi romanii” (pe acest considerent au mizat probabil şi noii producători ai acestui joc), fenomen care are două explicaţii principale:
• latura emoţional-sentimentală (retrăirea unor momente din copilărie) care nu implică neapărat şi ideea de a colecţiona.
• latura „valorică” datorată rarităţii exemplarelor păstrate în stare perfectă (fragilitatea pieselor care se deteriorau uşor, cutia şi componentele din carton care erau de asemenea sensibile).

Dincolo de meritele creative sau ludice, jocul „Dacii şi romanii” a avut forţa să-şi depăşească epoca şi condiţia, supravieţuind comunismului, semn al unui produs valoros care a combinat nevoia de antrenare a minţii cu cea a unei lecţii de istorie. Analizând mesajul şi impactul jocului în social se mai desprinde o componentă interesantă şi anume că popularizarea lui Burebista prin legenda jocului a avut o reflexie minimală în social, mentalul colectiv reţinând doar binomul daci-romani din mesaj.

Probabil această naturală eludare a funcţiei propagandistice, impuse ori doar asociate, a contribuit substanţial la longevitatea şi popularitatea jocului mult timp după ce regimul care a încercat să îl folosească a devenit istorie. Iar nostalgia celor care caută, cumpără şi poate îl şi joacă acum nu este sub nici o formă faţă de regimul de tristă amintire, ci faţă de propria copilărie trăită într-un peisaj cultural monoton în care „Dacii şi romanii” erau o pată de culoare plină de istorie. Cum a rămas până astăzi.

PLANŞE

BIBLIOGRAFIE:

• Alicu, D., Nemeş, E., 1982. Obiecte de os descoperite la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Acta MN XIX, pp.345-366.

• Berzovan, A. 2017. Bazinul Mureşului Inferior şi sud-vestul Munţilor Apuseni în perioada clasică a Daciei preromane (sec.II î.Hr. - sec.I d.Hr.). Cluj-Napoca: Mega.

• Boia, L. 1997. Istorie şi mit în conştiinţa românească. Bucureşti: Humanitas.

• Borangic, C. 2008. Fenomenul dacoman, promotori şi aderenţi. BCŞS 14, pp.119-137.

• Bounegru, G.V., Tutilă, O. 2017. Despre jocuri la Apulum. ArheoVest V/1, pp.439-449.

• Călinescu, C. 1982. Consolidarea, conservarea şi valorificarea complexului arheologic Sarmizegetusa - Grădiştea Muncelului. Revista Muzeelor şi Monumentelor de Artă 1, pp.13-29.

• Cichorius, C. 1896-1900. Die Reliefs der Traianssäule. Berlin.

• Ciucălău, D. 2017. Two Roman Dice from the Moldavian plain. JAHA 4.1, pp.46-50.

• Ferencz, I.V., Roman, C.C., Căstăian, M.C. 2016. Craftsman and Gambler. Gaming Accessories Coming from a Dacian Workshop. (ed. O.Tutilă, N.C.Rişcuţa, I.V.Ferencz) Archaeological small finds and their significance: proceedings on the symposium on games and toys, pp.59-71.

• Filipescu, I. 2016. Între propagandă şi interes academic: Al XV-lea Congres internaţional de ştiinţe istorice (Bucureşti, 10-17 august 1980). Arhivele Totalitarismului 1-2, pp.182-191.

• Glodariu, I., Moga, V. 1989. Cetatea dacică de la Căpâlna. Bucureşti: Ştiinţifică şi Enciclopedică.

• Huizinga, J. 2003. Homo ludens. Încercare de determinare a elementului ludic al culturii. Bucureşti: Humanitas.

• Ioniţă, I., Mamalaucă, M., Vornic, V. (ed.). 2009. Antichitatea târzie în bazinul Prutului: catalog. Bârlad.

• Kurke, L. 1999. Ancient Greek Board Games and How to Play Them. Classical Philology 94, 3, pp.247-267.

• Mihăilescu-Bîrliba, L. 2016. Games and gamers in Dacia. ArhMold XXXIX, pp.33-56.

• Niţă, D., Bercovici, M. 2017. Nicu Russu, un artist desăvârşit cu suflet magic. Bucureşti:
Paideia.

• Paki, A., Cociş, S. 1993. Dacia ludens. EphNap III, pp.149-161.

• Pop, H. 1995-1996. Contribuţii la cunoaşterea modului de petrecere a timpului liber la dacii din nord-vestul României. Viaţă privată, mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania (coord.S.Mitu, F.Gogâltan), pp.71-75.

• Simpson, S. J. 2007. Homo Ludens: The Earliest Board Games in the Near East. (ed.I.L.Finkel) Ancient Board Games in perspective: Papers from the 1990 British Museum colloquium, with additional contributions, pp.5-10.

• Tomiţă, A. 2007. O istorie glorioasă. Dosarul protocronismului românesc. Bucureşti: Cartea Românească.

• Vasile, C. 2015. Protocronism, dacomanie şi literatură cu tematică geto-dacică în România anilor 1970, Studii şi materiale de istorie contemporană, pp.49-61.

ABREVIERI
ActaMN - Acta Musei Napocensis.
ArhMold - Arheologia Moldovei.
BCSS - Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti.
EphNap - Ephemeris Napocensis.
JAHA - Journal of Ancient History and Archaeology.

NOTE
¹ Huizinga, 2003, pp. 37-38.
² Sunt cunoscute câteva artefacte neolitice de lut care pot fi interpretate drept table de jocuri; un exemplu (din Iordania) poate fi datat în jurul anului 6000 a.Chr. Lărgind registrul, este posibil ca jocurile de societate din Neolitic să fi fost jucate pe tipuri de suport care nu au supravieţuit timpului (pământ, nisip, lemn, os, textile, piele etc.), iar piesele să fi fost simple pietre sau bucăţi de lemn, astăzi imposibil de contextualizat (Simpson, 2007, pp.5-10).
³ Opoziţia dintre aceste tipuri de jocuri de societate transpare încă din vremurile homerice, când Ulise întors incognito acasă, îi provoacă pe peţitorii Penelopei, care-şi petreceau timpul cu jocul pessoi (folosind jetoane, iar pe post de pioni, servitori), la întrecerea de tras cu arcul (Odiseea, 1/106-120), probă în cadrul căreia îi ucide (Kurke, 1999, p. 253). Mesajul este evident şi creionează metaforic, dar indubitabil, antagonismul dintre jocurile de societate şi jocurile de forţă ale aristocraţilor războinici.
⁴A se vedea, de exemplu, cele aproximativ 20 de jetoane provenite din zona cetăţii getice (sec. V-III a. Chr.) de la Stânceşti (Botoşani), încă inedite. Inf. dr. A. Kovacs, MJ Botoşani.
⁵Spre exemplu, numai de pe raza judeţului Sălaj au fost prelevate cca. 1000 de bucăţi (din care publicate deocamdată doar aproximativ jumătate). Informaţie dr. Horea Pop, MJAI Zalău.
⁶Ferencz et al., 2016, pp.61-62.
⁷Berzovan, 2017, p.108; Pl.86/1-16.
⁸Mihăilescu-Bîrliba, 2016, p.41-42.
⁹Pop, 1995-1996, p.72.
¹⁰Lista nu este departe de a fi una exhaustivă.
¹¹Astfel de piese au primit adesea diverse interpretări (considerate uneori „ustensile”, „elemente ale unui sistem de numerotare sau calcul”, „fusaiole”, „rotiţe” sau chiar „proiectile de praştie”!) în cazurile când au fost luate în considerare de către descoperitori.
¹²Pop, 1995-1996, p.74.
¹³Ferencz et al., 2016, p.65; Pl.1/1-2.
¹⁴Lista localităţilor din Dacia romană de unde provin piese sau table dejoc la Mihăilescu-Bîrliba, 2016, pp.42-44.
¹⁵Inventarea zarului şi a jocului cu zaruri sunt atribuite grecilor, de unde s-au răspândit rapid în toată lumea cunoscută. De reţinut însă că Herodot spune la un moment dat că zarurile ar fi fost născocite de către lydieni (I,94/1-7), deşi se prea poate ca această atribuire să fie de fapt o disculpare sau o disociere colectivă, semn că jocurile de noroc căpătaseră încă de pe atunci o aură negativă, în contrast cu jocurile sportive, foarte preţuite. La Roma, jocul cu zaruri a ajuns încă din timpul Republicii, iar în scurt timp, a fost considerat un adevărat pericol public, motiv pentru care a fost emisă o lege specială împotriva jocurilor de noroc, cu foarte puţine efecte însă (Alicu, Nemeş, 1982, p.348).
¹⁶La originea acestuia stă un joc grecesc numit Petteia, la rândul lui probabil o preluare sau o adaptare a unui joc egiptean. Ludus latrunculorum se mai joacă şi astăzi.
¹⁷Paki, Cociş, 1993, pp.150-151.
¹⁸Mihăilescu-Bîrliba, 2016, p.44; Bounegru, Tutilă, 2017, pp.441-442.
¹⁹Terni lapilli, originar probabil din Egipt sau Persia, este astăzi cunoscut cu numele modern, englezesc, de Tic-tac-toe (în România ca X şi 0).
²⁰Paki, Cociş, 1993, p.151,155.
²¹Alicu, Nemeş, 1982, p.350.
²²Importanţa zarurilor în viaţa socială sau în imaginarul colectiv trebuie să fi fost foarte importantă de vreme ce acestea se regăsesc în inventarele unor morminte.
²³Două zaruri lungi (poliedrice alungite) au fost descoperite în Botoşani, punctele Groapa lui Ichim şi Dealul Cărămidăriei (Ciucălău, 2017, pp.46-50). Este de remarcat că zarurile par să fi făcut parte dintr-o depunere rituală. Alte două zaruri, cubice de această dată, provin dintr-un mormânt de inhumaţie, datat în a doua parte a secolului IV p.Chr., descoperit la Barcea (Galaţi), unde a fost înmormântat un copil (Ioniţă et al., 2009, p.122). Zarurile de os au fost depuse lângă resturile copilului şi pare mai mult decât evident că depunerea lor a avut legătură cu invocarea norocului, a destinului sau a necunoscutului pe care copilul trebuia să-l înfrunte în post-existenţă.
²⁴În ciuda eforturilor făcute nu am putut afla nimic în plus despre creator sau despre alte detalii legate de motivaţii ori contextul declanşator şi nici nu am găsit rude ale sale pentru le putea intervieva.
²⁵Niţă, Bercovici, 2017, p.8.
²⁶În scurta sa viaţă şi activitate artistică, Nicu Russu a creat foarte multe desene şi albume de benzi desenate (cinci la albume BD de la editura Stadion, cele cinci seriale de benzi desenate publicate în revista Cutezătorii, zecile de coperte de la broşurile din „Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice”, cărţile bogat ilustrate de la editura Ion Creangă, jocuri diverse între care „Dacii şi Romanii” sau „Hochei”) opera sa marcând ireversibil imaginarul unei întregi generaţii de copii în anii '70 (D.Niţă).
²⁷Evident este vorba despre ludus latrunculorum, joc despre care M.Ivanciu nu cunoştea detalii la data respectivă.
⁸²Prin decret s-au schimbat numele unor localităţi, prin adăugirea vechii denumiri dacice: Drobeta (pentru Turnu Severin), Napoca (pentru Cluj), s-a accentuat până la obsesie bi-milenarismul oraşului Alba Iulia (Vasile, 2015, p.58) şi s-a stabilit arbitrar aceeaşi vechime pentru altele (Arad, Piatra-Neamţ).
²⁹Într-o bună măsură însă autohtonismul pur şi dur al istoricilor de partid şi militarilor s-a lovit de poziţiile mai echilibrate ale mediului universitar şi al arheologilor profesionişti (Boia, 1997, p.140). în general, arheologii şi istoricii de calibru s-au delimitat, mai mult sau mai puţin discret, de direcţia istoriei oficiale. Aspectul este important prin faptul că devoalează punctele de fractură dintre comunitatea ştiinţifică, foarte deranjată de izolaţionismul promovat de putere, care începuse deja să le afecteze vizibil interesele profesionale, şi proiecţiile ideologice ale partidului.
³⁰Tomiţă, 2007, pp.56-57.
³¹Borangic, 2008, p.122.
³²Boia, 1997, p.78.
³³Spre exemplu Cenaclul „Flacăra”, înfiinţat în 1973, care preia rapid o parte importantă din propagandă cu real succes dacă ne gândim la monotonia divertismentului din acea perioadă.
³⁴Este vorba în special despre filmul „Burebista”, scenariu M.Gheorghiu, regia Ghe.Vitanidis, care a avut premiera la 22 septembrie 1980, o totală ficţiune cinematografică destinată să proiecteze independenţa, vitejia, cinstea şi înţelepciunea dacilor asupra românilor, urmaşii lor direcţi, şi autoritatea şi forţa regelui dac asupra lui N.Ceauşescu.
³⁵Călinescu, 1982, pp.13-29.
³⁶Demarate în 1980, pe fondul programului politic naţionalist, lucrările de conservare şi consolidare de la Sarmizegetusa Regia au fost destul de curând abandonate atât din cauza depăşirii „momentului Burebista”, cât mai ales a reorientării resurselor economice către alte şantiere megalomane, de exemplu, construcţia Casei Poporului. Resturile elementelor din beton-armat au fost înlăturate abia în 2018, prin eforturile administraţiei sitului.
³⁷Filipescu, 2016, p.186.

REZUMAT

Jocurile de societate sunt la fel de vechi ca societăţile umane. Nu există civilizaţie care să nu fi inventat sau practicat jocuri. Unele au dispărut în negura istoriei, altele sunt încă în vogă la millenii după apariţie, iar altele se inventează permanent, inclusiv astăzi, în plină epocă a jocurilor pe calculator. În pleiada de jocuri de societate nou-apărute, unul este ceva mai special cel puţin din perspectiva nostalgică a unui segment de populaţie din România. Este vorba despre jocul de strategie „Dacii si romanii", care, chiar dacă nu are o legătură directă cu jocurile practicate în Antichitate, are ca sursă de inspiraţie un joc roman si evenimente istorice din Antichitatea daco-romană.

Jocul „Dacii şi romanii" are o temă istorică, asupra căror detalii vom reveni, şi simulează o bătălie între daci şi romani. Jocul s-a dorit o alternativă autohtonă la jocurile de masă străine, îndeosebi occidentale.

Oricum am privi lucrurile, fie că a primit sau nu sprijinul si girul autorităţilor comuniste, fie că este direct un produs al propagandei naţional-comuniste, jocul „Dacii şi romanii” îşi are locul între creaţiile perioadei de maximă fervoare autohtonistă si de exacerbare a istorie dacice. În peisajul ideologic creionat jocul si-a găsit perfect poziţia si rolul, contribuind substanţial la fixarea dacilor si a romanilor în mentalul colectiv, alături de alte produse culturale ale „ epocii de aur”. Că această aderenţă s-a datorat existenţei deja a unei permeabilităţi a acestui mental sau că jocul în sine a reuşit să-şi marcheze contribuţia este mai puţin relevant astăzi.

Dincolo de meritele creative sau ludice, jocul „Dacii şi romanii” a avut forţa să-şi depăşească epoca şi condiţia, supravieţuind comunismului, semn al unui produs valoros care a combinat nevoia de antrenare a minţii cu cea a unei lecţii de istorie.

ABSTRACT
In this multitude of newly appeared games, one of them is rather special from a nostalgic point of view of a certain population segment from Romania - or from wherever are the Romanians moved. The games in question is the strategy game called Dacii şi Romanii (the Dacians and the Romans) which even if it does not have a direct connection with the games played in Antiquity, it is inspired from a Roman game and from certain historical events the occurred in the Daco-Roman period. The boardgame Dacii şi Romanii has a historical theme, simulating a battle between the Dacians and the Romans. The game was created as an autochthonous alternative to the foreign boardgames, especially the Western ones.

Nevertheless, even if it has received or not the support of the communist authorities either it is a product of the national-communist propaganda, the game Dacii şi Romanii won its place within the creations of the maximum autochthonic fervency and exacerbations of the Dacian history. The game found its perfect place in the mentioned ideological landscape, contributing substantially to the fixation of the Dacians and the Roman within the collective mind. The fact that this adhesion was the byproduct of an already existing mentality or that the game itself marked its own contribution, is less relevant today.

Beyond its creative and playful merits, the boardgame Dacii şi Romanii had the power to overcome the epoch and the condition, surviving the communist regime, this being a sign of a valuable product which combined the need for mind training with a history lesson.

Cuvinte-cheie: Propagandă, joc de societate, „Epoca de Aur", Dacii şi Romanii, joc de strategie. Keywords: Propaganda, boardgame, "Golden Age", Dacians and Romans, strategy game.

Apărut în: Oltenia. Studii şi comunicări. Arheologie-Istorie. Vol.XXV/2018, p.158-182