Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (82)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (7)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (34)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (429)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

SICA, PUMNALUL CURB AL ARISTOCRAŢIEI DACILOR (PARTEA I)

Cătălin Borangic


Imaginea dacului în mentalitatea publică a secolului XX a fost dominată net de asocierea acestui personaj colectiv cu teribila sabie curbă, falx dacica (Magazin istoric, nr. 12/2006; 4, 5/2021). Fie că vorbim de literatură, beletristică sau de specialitate, de artă sau monumente publice, filatelie, heraldică urbană, de cinematografie sau oricare alt tip de manifestare artistică, invariabil arma cu care erau înarmaţi dacii era sabia încovoiată.


Reproducerea unui pumnal sica descoperit la Bulbuc (jud. Alba) făcută de Asociaţia Culturală Enciclopedia Dacica. Alba Iulia (foto I. Cîrlănaru)


Putem încerca să descifrăm această asociere. Nu este nicio mirare că pentru epoca romantică a istoriografiei româneşti, pe care o putem extinde de la primele studii din ultima parte a secolului al XIX-lea şi până la tipărirea Geticii lui Pârvan în 1926, imaginea dacului în imaginarul public nu putea fi alta decât cea inspirată de Columna lui Traian. Un monument pe care războinicii daci sunt evident reprezentaţi înarmaţi cu săbii curbate. Arheologia nu avea foarte multe de oferit, şi chiar şi atunci când lucrurile s-au schimbat, asocierea a rămas solidă. Pe de o parte, poate şi pentru că Vasile Pârvan, în monumentala lui lucrare despre lumea dacilor, discută şi exemplifică drept armă de bază tot o sabie încovoiată – cea descoperită în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea la Viscri (Sibiu; Magazin istoric, nr. 9/2021).

MAI MULTE ÎNTREBĂRI
În acest timp apare timid în literatură o altă armă dacică, un pumnal încovoiat. Deşi sunt publicate câteva astfel de artefacte descoperite în Oltenia, ele nu sunt înţelese şi nici nu pot modifica nu doar percepţia publică, dar nici măcar pe cea a istoricilor.
Schimbarea de regim de după Al Doilea Război Mondial anulează orice şansă de modificare sau măcar nuanţare a locului în istorie a armei „naţionale“ a dacilor. Istoriografia română, direct dependentă şi conectată la factorul de decizie politică, a menţinut structura bipolară a societăţii dacice şi a îngroşat accentul pus pe „poporul dac“, popor simplu, muncitor, paşnic şi unitar care, desigur, lupta cu sabia strămoşească contra imperialismului roman. Ancora în trecutul glorios nu putea fi decât adâncă şi înfiptă în popor. Pumnalul despre care vorbim nu era o armă potrivită pentru oşteanul dac, iar despre asocierea pumnalului cu aristocraţia dacică s-au spus foarte puţine lucruri şi numai cu jumătate de gură. Aristocraţia în sine, clasă socială superioară, nu era bine văzută în perioada comunistă. Sinuciderea lui Decebal, un rege erou, cu un astfel de pumnal curb nu a putut fi ignorată, dar a rămas la statutul de excepţional. Chiar episodul suicidar regal era destul de puţin agreat de ideologia istoriografiei comuniste, fiind preferat mai gloriosul rege unificator Burebista. Istoria are ironiile ei însă, pentru că majoritatea pumnalelor sica descoperite aparţin perioadei burebistane, aşa cum vom vedea.


Distribuţia geografică a descoperirilor de pumnale sica


În alte circumstanţe, pumnalul a fost confundat, voit sau nu, cu săbiile – confuzie rămasă pe alocuri în vigoare până astăzi, chiar la nivel academic –, a fost ignorat, tratat superficial sau pur şi simplu trecut cu vederea. Ce este drept, nici săpăturile arheologice nu au dus la descoperirea unui număr foarte mare de astfel de arme. Agravant, niciun pumnal nu a fost descoperit în arealul Sarmizegetusei, teritoriu definitoriu pentru civilizaţia geto-dacică. În acest cadru larg, rolul sau importanţa pumnalelor, dinamica şi dispersia lor, originea lor şi elita care le folosea au fost prea puţin intuite şi înţelese.
Abia după anul 2000 situaţia s-a dinamizat într-o direcţie mai apropiată de realitatea istorică şi pumnalul curbat sica a intrat în prim-planul atenţiei istoricilor şi al opiniei publice din România şi nu numai. De notat că această reaşezare se datorează în principal interesului pentru istoria antică a Balcanilor al unui cercetător polonez, Zenon Wožniak, care scrisese cu peste trei decenii înainte despre aceste arme şi elita care se înmormântase cu ele.
Pentru a vedea această nouă perspectivă trebuie să răspundem înainte la câteva întrebări.
În primul rând ce este un pumnal sica?
Aşa cum se deduce din întrebare, avem de a face cu un pumnal, adică o armă albă, cu mâner pentru o singură mână, mai mică decât o sabie şi mai mare decât un cuţit. Este, prin definiţie, o armă de rezervă, adesea cu funcţii ceremoniale. Lama scurtă determină raza mică de acţiune şi îl califică drept o armă de luptă corp la corp, eficacitatea maximă fiind când este folosit pentru înjunghiere şi secţionare şi mult mai redusă când este vorba de lovire. În acest cadru general al noţiunii de pumnal, cele de tip sica prezintă atribute specifice, îndeosebi morfologice, dar nu numai. Forma acestor pumnale este una curbată şi au doar un tăiş, pe partea concavă a lamei. Această conformaţie îmbunătăţeşte trăsăturile de bază ale pumnalelor prin faptul că, deşi păstrează puterea mare de penetrare, rezultată din vârful ascuţit şi lama prelungă, amplifică efectele acţiunii de secţionare/înjunghiere.

TREI TIPURI DISTINCTE
Dimensiunile acestor arme sunt diferite, în funcţie de tipul de pumnal, de atelierul şi meşterul care le-a produs şi probabil şi dependente de cel care a comandat meşterului piesa. Să nu uităm însă că avem de-a face cu produse de artizani, şi nu cu serii industriale, chiar dacă există o anume standardizare. Plaja de dimensiuni are însă unele constante, majoritatea având lungimea de 38 – 42 cm, cu câteva excepţii puţin mai lungi şi altele ceva mai scurte, iar lăţimea lamei este cuprinsă între 3,5 şi 4,5 cm. La modul general, documentaţia arheologică arată totuşi o relativă stereotipizare, semn că se subsumau unor cutume şi tradiţii atât manufacturiere, cât şi funcţional-estetice.


Tipuri de pumnale sica: 1. Silvaş (Alba); 2. Izvoru (Giurgiu); 3. Cetate (Dolj)


Morfologic, ele sunt nişte arme cu lama curbată elegant, triunghiulară în secţiune şi ascuţită pe partea concavă, interioară. Nu aş fi adus în discuţie tipologia, o chestiune pe cât de dragă arheologilor, pe atât de nefolositoare publicului iubitor de istorie, dacă ea nu ar fi avut în acest caz o importanţă aparte. Deşi generic vorbim adesea despre pumnale sica, la o privire atentă se va observa că există trei tipuri distincte de astfel de arme, pe care le-am codificat cu literele A, B şi C.


Pergam, Turcia: teaca unui pumnal curb figurat pe friza templului Atenei, Pergamon Museum, Berlin (foto V. Sîrbu)


Pumnalele încadrate în primul tip (A) au o formă prelungă, cu şanţ pe lamă, curbura lină, iar mânerul se fixează într-o limbă scurtă, rezultată din prelungirea lamei. Acest tip pare a fi printre cele mai timpurii, cel puţin la nord de Dunăre, dar numărul descoperirilor de acest fel este relativ mic.
Al doilea tip (B) este individualizat printr-o alură masivă, aproape grosolană, raportată la alte tipuri de pumnale. Lama este uşor frântă la jumătate, vârful este scurt, însă ascuţit, iar fixarea în mâner este făcută cu ajutorul unei limbi triunghiulare, rigidizată cu unul sau două nituri. Lama, robustă şi frântă într-un uşor unghi, este decorată cu simboluri incizate şi are, aproape invariabil, şanţ pe aproape toată lungimea lamei. Pumnalele de acest tip sunt scurte, nedepăşind în general 30 – 31 cm. Cel puţin în teritoriile dacilor, aceste pumnale nu se regăsesc în mormintele războinicilor decât excepţional, mai degrabă ele apar ca descoperiri izolate, predilect la periferia regatului.
Ultimul tip (C) este cel mai reprezentativ din toate punctele de vedere. Pumnalele acestei categorii sunt caracterizate de lama prelungă, elegantă, decorată cu incizii circulare, unele au două păsări afrontate redate schematic şi/sau renuri de-a lungul lamei şi şanţ de „scurgere a sângelui“. Mânerul, adesea elaborat, este construit din prelungirea materialului lamei şi protejat de manşoane de gardă şi terminale. Execuţia întregii piese, la care se adaugă partea de metal a tecii, a fost adesea deosebit de atentă, arma devenind nu doar una funcţională, ci şi o piesă de artă.

O CREAŢIE A LUMII ŞI SPIRITUALITĂŢII TRACICE
Retrospectiv, catalogul pumnalelor, în ciuda tipologizării, care oricum nu este regăsită extrem de riguroasă în teren, existând uneori exemplare cu caracteristici relativ amestecate, se creionează imaginea „standard“ care defineşte profilul unui pumnal clasic de tip sica.
Un astfel de pumnal este bine ascuţit, cu lama curbată mai mult sau mai puţin elegant şi cu un profil triunghiular, având unul sau două „şanţuri de scurgere a sângelui“ de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice incizate pe lamă, în general pe aceeaşi parte cu şanţul. Dimensiunile pumnalelor variază, în funcţie de tip, aproximativ între 30 şi 42 cm lungime (câteva exemplare ies din aceste limite, fără a-şi pierde calitatea de pumnal). Tăişul este, întotdeauna, pe partea concavă a lamei. Pumnalele provin, aproape invariabil, din mormintele de incineraţie ale unor războinici, aşa cum reiese din majoritatea descoperirilor. În aceste contexte funerare, pumnalul şi lancea, iar uneori zăbalele sunt cele mai constante prezenţe.
Din această succintă şi generală prezentare se nasc alte întrebări: care este originea şi istoria acestei arme?; cine au fost proprietarii lor? Pentru a putea răspunde trebuie însă făcut un mic excurs.
Originea acestei arme se pierde în protoistorie, dar în mod sigur are la bază secera, modelul primar al tuturor armelor cu lama curbă, emblemă a morţii periodice, unealtă asociată în miturile primordiale cu timpul. Secera, devenită şi armă, a cărei funcţie era tocmai jertfa, în primă ipostază doar vegetală, îşi transferă rolul în cadrul sacrificiilor sângeroase. Sarcina instrumentului care controla ciclicitatea viaţă – moarte – viaţă devine astfel evidentă şi nu există niciun motiv ca aceste atribute fundamentale să nu fi fost transmise pumnalelor curbe care continuă tradiţia armelor cu lama încovoiată utilizate în întreg spaţiul tracic. Acest registru mistic încadrează şi pumnalele curbe sica, folosite de elitele militare tracice şi dacice nu doar ca arme specifice, ci şi ca instrumente sacrificiale.


Sinuciderea regelui Decebal, Columna lui Traian


Un alt punct de vedere privind originea armelor curbe tracice pleacă de la principiul asimetriei, aplicat armamentului de traci, recunoscuţi pentru folosirea predilectă a armelor cu lama încovoiată (numite oarecum generic mahaira).


Ornamentica pumnalelor sica


Valerius Maximus ar putea fi primul autor antic care asociază teribilul pumnal cu spaţiul tracic, atunci când descrie moartea consulului roman P. Licinius Crassus Mucianus, primul Pontifex Maximus care a comandat o expediţie militară în afara Italiei, împotriva pretendentului la tronul Attalidei, Eumenes III Aristonicos. Imprudentul politician roman a fost capturat în contextul bătăliei de la Leucae (130 î.H.) şi apoi ucis de unul dintre mercenarii aflaţi în solda auto -proclamatului rege al Pergamului. Pentru a evita prizonieratul, el îl provocase pe unul dintre tracii care îl păzeau, lovindu-l în ochi cu un băţ, sfârşind imediat prin a fi înjunghiat cu sica de temperamentalul războinic. Din această relatare putem descifra şi numele autentic, tracic, al armei, respectiv „sica“.
Atribuind paternitatea acestui tip de armă tracilor, Titus Flavius Clemens din Alexandria fixează în scris un truism al vremii lui, bazându-se pe lectura unor izvoare antice, astăzi pierdute, notând că „tracii au inventat un cuţit mare, încovoiat, numit harpe“ (Stromateis, I, 16, p. 132 «Stählin, II, p. 49»), care este posibil să fi fost în realitate un pumnal curb.

P. Crassus, ocupat cu războiul împotriva lui Aristonicus, în Asia, este luat prizonier între Elaea şi Smirna de către traci, din care prinţul avea mulţi în armată; temându-se să nu cadă în mâinile sale, îşi imaginează un mod de a se sustrage, prin moarte, acestui oprobriu. El înfige în ochii unuia dintre barbari bastonul pe care îl folosea să-şi strunească calul. Înnebunit de durere, tracul îi înfige sica sa în piept şi, satisfăcându-şi dorinţa de răzbunare, îl scuteşte pe generalul roman de a-şi vedea onoarea decăzută. (Valère Maxime, Faits et paroles mémorables, traduction nouvelle par C. A. F. Frémion, Paris, 1834, pagina 291; traducere M. Marcu)


Indubitabil, pumnalul sica a fost o creaţie a lumii şi spiritualităţii tracice.
Cum a ajuns el un simbol reprezentativ al aristocraţiei dacilor?
Pentru a răspunde este imperios necesară o privire asupra situaţiei din nordul Balcanilor dintre secolele IV – II î.H.
Secolele în discuţie au fost scena cronologică a unor transformări sociale şi spirituale importante pentru întreg spaţiul balcanic. Una dintre cele mai semnificative este apariţia în acest areal a unor asocieri de artefacte şi practici funerare specifice acestei zone, fapt explicat prin naşterea unei noi identităţi culturale, numită convenţional grup/facies/orizont Padea-Panagjurski Kolonii (PPK), după numele a două situri reprezentative, Padea (jud. Dolj), din România, şi Padea-Panaghiurski Kolonii (regiunea Pazardžik), din Bulgaria.


Recompunerea arheologică a panopliei specifice războinicilor de elită Padea-Panaghiurski Kolonii (sus) şi reconstituirea echipamentului de luptă complet al aristocratului înmormântat la Cugir, jud. Alba (grafică R. Oltean Geţii lui Burebista, Editura Humanitas)


NOILE MODURI DE LUPTĂ ŞI PARADIGME SPIRITUALE
Părăsirea prim-planului scenei balcanice a marilor actanţi – sciţi, greci, perşi, macedoneni – a modificat nu doar raporturile de forţe, ci şi paradigmele culturale dominante. Elitele getice şi tracice, al căror program ideologic fusese vasal secvenţial tuturor acestor curente, îşi pierduseră suflul – în principal din cauza ruperii cordoanelor care îi legau de sudul bogat şi influent –, iar întreaga structură socială care îi conţinea a intrat în sevraj. Valorile în jurul cărora îşi construiseră imaginea de războinici, precum prestigiul, charisma individuală, originea ilustră sau puterea, erau nu doar tradiţii ancestrale, ci energizante pentru orice fel de lider sau comunitate. Era nevoie doar de un nou coagulant. Peninsula Balcanică nu putea rămâne un no man’s land, poziţia geografică şi resursele ei erau suficiente motive pentru ca peste dispersatele triburi tracice să sosească noi pretendenţi.
Primii alogeni veniţi au fost celţii, prezenţa lor în această parte a Europei fiind menţionată destul de timpuriu (335 î.H. – Arrian, Expediţia lui Alexandru cel Mare, I, 4, 6-8). Relaţiile cu temperamentalii traci, incluzându-i aici şi pe geţi, nu au fost dintre cele mai amiabile, dar, fără a detalia acum resorturile intime ale conexiunilor dintre cele două mari blocuri etno-culturale, putem nota doar că, după unele succese ale celţilor, o răscoală a tracilor a distrus efemerul lor regat cu capitala la Tylis, în sud-estul Traciei, dar apoi cu restul celţilor, în special cei scăpaţi din înfrângerile din Grecia şi Orient, aceiaşi traci au găsit rapid motive de reconciliere. Probabil că asupra războinicelor triburi balcanice victoria Romei în bătălia de la Kynos Kephalai (197 î.H.), purtată între teribila falangă şi disciplinatele legiuni, urmată de instalarea puterii romane în Balcani, a avut efectul pe care regele dac Scorilo l-a ilustrat ulterior prin pilda luptei dintre doi câini şi un lup (Frontinus, Stratagemele, I, 10, 4). Duşmăniile iniţiale dintre barbari au fost se pare destul de repede înlocuite cu eterogene alianţe (Strabon, VII, 3, 2 (C. 296); VII, 5, 2 (C 313); Titus Livius, XLI, 19, 8), militare şi nu numai, între diversele clanuri, neamuri şi triburi, cele mai importante fiind comunităţile celtice şi tracice. Mozaicul de războinici, identităţi, credinţe, tradiţii, arme, tehnici, strategii a sfârşit prin a se uniformiza, cel puţin la nivelul elitelor, transformări sedimentate şi finalizate în manifestări particulare cultural. Sub influenţa noilor structuri de putere, care aveau modele identitare cel puţin mai pragmatice, peisajul cultural, politic şi militar al Balcanilor de Nord s-a modificat radical.
În creuzetul politic şi etno-cultural determinat de războaiele endemice dintre barbari, regatele elenistice aflate în derivă şi expansiunea romană tot mai agresivă, apare această nouă identitate regională. În cadrul ei, celţii reveniţi din expediţia nefericită contra Greciei şi aşezaţi în nord-vestul Bulgariei actuale, unde şi-au luat numele scordisci au avut un loc şi o contribuţie esenţială. În ciuda acestui rol, principalii beneficiari ai acestei osmoze au fost dacii, sin gurii dintre participanţii la hibridizarea iniţială care şi-au însuşit substanţial noua identitate, pe care au solidificat-o în scurt timp sub forma unui puternic regat situat în Munţii Orăştiei. Asta dacă nu cumva dacii, apăruţi ca de niciunde pe scena istoriei, nu reprezintă de fapt numele pe care şi l-au luat amestecul de geţi, traci şi celţi, iar la final „dacii“ erau o elită militară celtică topită în masa războinici lor traci. Istoriografia română contemporană este încă distantă şi uşor reticentă, după un secol de dacism, în acceptarea contribuţiei şi componentei celtice la edificarea Re gatului dac (Magazin istoric, nr. 5/2021).
Armamentul comun adoptat de elitele războinice în discuţie conţinea contribuţii remarcabile aparţinând atât tracilor, cât şi celţilor şi reflecta noile moduri de luptă şi paradigme spirituale. Războinicii aristocraţi foloseau spada lungă de tip celtic în locul diverselor tipuri de mahaire anterioare, îşi protejau corpul cu armuri de zale şi coifuri, iar scutul mare şi oval, purtat pe antebraţ, permitea detaşarea de grup în timpul luptei, care devenise prioritar o iniţiativă personală, cu accente eroice. Deţineau cai temperamentali, dresaţi, pe care îi controlau cu o zăbală dură şi cu pinteni de metal, ceea ce le permitea modificări bruşte de direcţie şi deplasări lungi şi rapide. Foloseau pumnale curbe, cu lama gravată, armă care îi însoţea pretutindeni, atât în expediţiile militare, cât şi în morminte, atunci când le sosea sorocul. Eterogenele elite militare, care aveau propria lor istorie, propriul fond cultural, propriile tehnologii, strategii şi aspiraţii, au reuşit să-şi absoarbă reciproc caracteristicile şi să le valorifice atât în direcţia consecinţelor imediate, cât, mai ales, în perspectivă. Rezultatul a fost un tip de războinic nou, al cărui echipament îl recomanda drept un cavalerist greu, bine înarmat şi antrenat, clar determinat psihologic. Un real model de succes într-o lume dominată de aspiraţii şi valori marţiale.

(Va urma)


BIBLIOGRAFIE:


Autor: Cătălin Borangic
Titlu complet: Sica, pumnalul curb al aristocraţiei dacilor
Apărut în: Magazin istoric, ianuarie, 2022, p.38