Cătălin Borangic
 Fenomenul militar la Dunãrea de Jos, sub toate aspectele, luase forme noi şi avea un alt relief.
De ce aceste elite războinice adoptaseră şi păstraseră în panoplia lor pumnalul curb?
Desigur, prima condiţie fusese utilitatea, pragmatismul. Lama pumnalelor curbe, relativ lungă în cele mai multe cazuri, şi vârful ascuţit formau o armă perfectă pentru înjunghiere. Şanţul de pe lamă nu doar ranforsa arma, dar îi sporea şi rezistenţa. Curbura o transforma, ori de câte ori era nevoie, întro armă de despicat. Rănile pe care le făcea erau invariabil foarte grave, indiferent de modul de luptă folosit.
Piese descoperite cu detectorul de metale în comuna Bălăneşti, judeţul Gorj, de Valentin Cîrstea, Liliana Gomej şi Maria Sorin Doru (foto Valentin Cîrstea) |
În ciuda acestor calităţi, pumnalele, în general, nu sunt arme de luptă în linie. Angajarea luptei se făcea, în primul rând, cu lancea. A doua armă, folosită după epuizarea lăncii sau a suliţei era spada. Putem presupune că abia după această secvenţă războinicul recurgea la pumnal, dar este evident că ducerea luptei mai departe, în câmp, doar cu pumnalul era o situaţie excepţională şi de evitat din principiu.
Pumnalul devenea util în alte situaţii, ivite în timpul luptei. Foarte probabil că pumnalul era arma cu care se dădea lovitura de graţie duşmanului învins ori prizonierului nefolositor, tovarăşului rănit de moarte sau, dacă zeii războiului erau potrivnici, oferea războinicului ultima soluţie, respectiv părăsirea definitivă a câmpului de luptă întrun mod considerat onorabil, prin sinucidere. Tot cu el se practicau sacrificiile animale sau umane de dinaintea luptei sau cele de mulţumire pentru victorie, dacă era cazul.
ROLUL SPECIAL AL PUMNALULUI
Lupta cu o astfel de armă are, indiferent de epocă, parametri proprii, care o diferenţiază net de alte arme şi tehnici de luptă. Aspectul relativ fragil evidenţiază profilul unei arme nepotrivite pentru lovit, astfel că acţiunea principală este cea de înjunghiere, motiv pentru care direcţia de atac este spre înainte. Eficacitatea rezidă din rănile grave produse de lama încovoiată. În cazul lamelor curbe traiectoria braţului este diferită, iar traseul lamei prin corpul victimei mai lung şi neliniar, ceea ce duce la răni mult mai profunde, raportate la dimensiunile lamelor.
În toate posibilele scenarii, dincolo de orice supoziţii, reiese rolul special al pumnalului, acela de instrument precis al morţii, nu neapărat în luptă, ci în forma violentă a sacrificiului. Pumnalele curbe au fost strâns legate de contextul sacrificial prin utilitatea practică, înjunghierea sau secţionarea, dar mai ales prin morfologia curbată, asociată morţii, adânc întipărită în memoria colectivă.
Motivele gravate pe lame completează încărcătura simbolică cu care erau învestite. Iconografia redată prezintă particularizări evidente – neexistând semne sau combinaţii decorative identice, ci doar variaţii pe aceeaşi temă –, reflexie a unei ideologii comune, iar decorurile arată o modificare a modului de relaţionare a războinicilor cu planul fantastic al existenţei. Această modă, aş putea spune, de personalizare a armelor, poate cu origini în practici cu caracter magic, era de fapt încercarea de constrângere a forţelor transcendentale, cu scopul de a impune, de a forţa anumite conjuncturi favorabile sau de modificare a celor nefavorabile. Efectul în plan psihologic trebuie să fi fost substanţial, căci ecourile în epocă au fost pe măsură, izvoarele literare vorbind la unison de vitejia şi duritatea războinicilor daci.
Sica descoperită in situ, Hunedoara (foto V. Sîrbu) |
Motivul decorativ recurent este cercul, uneori cu un punct central singular sau împreună cu alte cercuri similare ori triunghiuri. Acest simbol, interpretat ca element solar era însoţit adesea de motive zoomorfe schematizate, completate, la unele exemplare, de renuri/incizii constituite din mici triunghiuri sau puncte poansonate dea lungul lamei. Descifrarea acestor decoruri a primit multiple orientări şi explicaţii. Dacă diversele semne circulare pot fi asociate uşor cu simbolistica solară, restul schematizărilor nu mai pot fi interpretate atât de neechivoc. Ca principii generale, raportate la spiritualitatea epocii, subiectele iconografice pot fi relaţionate cu teme centrate în special pe conceptele antitezei bine – rău (păsări afrontate), fie pe baza antitezei celest – teluric, exprimată prin cupluri de păsări/şerpi. Oricum, în cazul reprezentărilor zoomorfe, este posibil ca intenţia gravorului să fi fost, cel mai probabil, redarea unor perechi de păsări de pradă. Vulturii, dominanaţi ai cerului, erau singurii care „puteau privi Soarele în faţă“ (Plinius, Naturalis Historia, X, 3), aveau un rol aparte în peisajul mitologiei şi religiilor celtice şi tracice. Ornamentarea pumnalului, pe lângă personalizarea armei, conferea acesteia o puternică încărcătură spirituală, amplificată de utilizarea sa ca instrument de sacrificiu.
O PREZENŢĂ CONSTANTĂ ÎN MORMINTELE ELITEI
Reconstituirea universului spiritual al purtătorilor acestui tip de armă este, desigur, în virtutea parcimoniei surselor directe, în mare parte deductivă. Preluarea şi prezenţa pumnalului în arsenalul şi mentalul războinicilor daci devoalează, totuşi, rolul lui important. Însă valoarea militară concretă era redusă. Pumnalul, în ciuda calităţilor sale, nu era o armă de luptă directă, decât ca soluţie extremă. În schimb, el era o armă temută în toate celelalte situaţii. Purtarea şi afişarea lui erau un indicator al apartenenţei aristocratului la un etaj social distinct, devoalau calităţile marţiale ale posesorului şi îi confereau acestuia anumite drepturi, care nouă astăzi, evident, ne scapă. Războinicul purta cu el pumnalul atunci când celelalte arme nui erau necesare şi nici la îndemână. A treia armă pe câmpul de luptă, pumnalul, devine, în tot acest timp, prima armă şi probabil singura.
Sica tranzacţionată la casa de licitaţii „Artmark”... |
Putem înţelege, aplicând această cheie, de ce pumnalul este o prezenţă constantă în mormintele elitei militare dacice. Depunerea lor alături de defunct arată importanţa acestor arme în mentalul colectiv, prin includerea lor în ritualurile funerare. Deteriorarea lor indica o schimbare de statut, defunctul schimbându-şi nu numai reşedinţa, ci şi „mediul social“. Murind, acesta se desparte de grup şi familie şi devine membru al comunităţii strămoşilor morţi, acţiune posibilă numai în urma săvârşirii unor ritualuri care reclamă nu doar prezenţa armelor războinicului, ci şi distrugerea lor. Deformarea reprezintă, în acest registru, o altă formă de sacrificiu, pusă în legătură cu concepţiile despre renaştere. Distrugerea voită pecetluia ieşirea din uz, în încercarea de a pune întregul, om şi armă, de aceeaşi parte, a nefuncţionalităţii,
evidenţiind astfel intrarea într-o nouă dimensiune cosmică, guvernată de cu totul alte reguli. Arderea armelor, odată cu incinerarea războinicului, completează acest mod de înţelegere sau de raportare conceptuală la lume a dacilor şi reprezintă o proiecţie a credinţelor şi mentalităţilor acestora despre „lumea de dincolo”, despre puntea dintre lumi, dar mai ales despre accedere ºi purificare prin foc, ca fiind singura cale către nemurire.
... şi cea braconată de la Piatra Craivii, judeţul Alba (foto C. Plantos) |
Importanţa pumnalului în toate aceste afişări şi mai ales ritualuri trebuie să fi fost deosebită sau chiar o cutumă solidă, de vreme ce arma apare şi în mormintele unor adolescenţi, prea tineri ca să fi avut timp sau ocazia unor fapte memorabile. Simpla apartenenţă la o familie, clan sau grup obliga sau alinia personajul la un anume traseu comportamental şi spiritual. Practica incinerării obturează imaginea antropologică a societăţii dacice, în ansamblu şi pe cea a elitei în particular. Nu ştim, spre exemplu, câţi dintre morţii care au parcurs ritualurile tradiţionale de trecere au fost copii, femei sau bărbaţi în putere.
Datele pe care le avem până acum despre această diversitate sunt neclare şi dovezile puţine, dar imaginea unei caste exclusiv masculine, adulte, are şanse mari să fie un stereotip comod, diferit de realitate. Este foarte posibil ca pumnalul sica să fi fost modul de identificare a unui etaj social complet, în care războinicii în adevăratul sens al cuvântului să fi fost doar o parte dintre membri.
Dincolo de aceste, până la urmă, descifrări mai mult sau mai puţin discutabile, rămân câteva realităţi concrete.
Prima dintre acestea este numărul mare de astfel de pumnale descoperite pe tot teritoriul locuit de daci, număr care a crescut constant în ultimul deceniu, aproape exclusiv ca urmare a detecţiilor de metale, mai mult sau mai puţin legale. Braconajul arheologic şi vânătoarea de comori sunt încă o constantă supărătoare în România contemporană.
La Alexandrovo, Bulgaria, un personaj înarmat cu pumnal curb (stânga); iar în următoarele imagini de la Crater, Balcik, Bulgaria, un prizonier este escortat de un personaj înarmat cu un pumnal încovoiat |
Dintre cele aproape 100 de pumnale cunoscute până acum, doar un sfert sunt rezultate ale unor cercetări sistematice făcute de arheologi. Harta descoperirilor de pumnale de tip sica nu doar că s-a aglomerat în zonele „tradiţionale”, ci ele au apărut şi în alte regiuni locuite de daci. Numărul şi dispersia geografică, în mod cert doar o fracţiune a numărului real, ne obligă să reconsiderăm demografia şi puterea acestor elite războinice, peisaj în care incrementa dacorum (creşterea puterii dacilor) de care face vorbire Trogus Pompeius (Prol., XXXII) a fost o realitate suficient de vizibilă, cât să fie remarcată pretutindeni.
Aceste noi pumnale, traduse în puncte pe hartă, şiau pus amprenta asupra spaţiului dominat de elitele dacilor şi, implicit, asupra cunoaşterii şi înţelegerii dispersiei culturale, care a avut în centrul ei aristocraţia războinică ce se identifica cu pumnalele încovoiate.
SCENA DE PE COLUMNĂ
O altă realitate istorică este traseul lor istoric, ce începe în Balcanii de nord, trece Dunărea în Oltenia actuală, ajunge în vestul Munteniei şi sudul Transilvaniei, iar de aici spre periferia Regatului Dac, până în Ucraina Subcarpatică. Mai rar, astfel de pumnale se regăsesc, în diferite contexte, în Dobrogea, Curbura Carpaţilor şi Moldova centrală. Dispersia lor a fost legată atât de o discutabilă „migraţie“ a unor
grupe sau clanuri în expediţii războinice (dificil de argumentat demografic şi arheologic), cât şi de un mimetism ideologic bazat pe un model cultural şi marţial de succes. Cel mai probabil scenariu conţine câte ceva din ambele posibilităţi, bagajul de caracteristici determinând, în final, un anume mod comportamental, transformat, apoi, în tradiţie şi specificitate.
Nici sensul sau cursul dispersiei nu sunt suficient de bine documentate şi înţelese. Pe fondul apetenţei tracilor pentru armele curbe, pumnalele sica, veritabile creaţii ale lumii lor, apar definitivate ca morfologie şi semnificaţie începând din secolul IV î.H., întâi în aria nordbalcanică, pentru ca din secolul II î.H. să fie semnalate în mediul dacic şi ulterior mai departe, către periferia Regatului Dac. Translarea peste Dunăre a fenomenului este datată începând cu sfârşitul secolului al IIIlea – începutul secolului al IIlea î.H.
Cronologia inventarelor care conţin pumnale sica prezintă anumite sincope dificil de explicat şi gestionat în logica istorică. Aproape toate descoperirile au fost datate în secolele II – I î.H., majoritatea plasate relativ în epoca lui Burebista. Acest fapt este greu de racordat cu dimensiunea şi intensitatea întregului fenomen militar din timpul Regatului Dac. Lipsa pumnalelor din descoperirile arheologice datate după epoca lui Burebista îşi găseşte cu greutate acum o explicaţie, chiar dacă mormintele dacice şi
implicit sacrificarea armamentului sunt, ele însele, o raritate după reformele lui Deceneu şi domnia marelui rege.
Practic, dacă nu am fi avut scena de pe Columna lui Traian în care regele Decebal se sinucide cu un pumnal curb, atunci nu ar fi existat niciun argument solid care să asocieze această armă cu elitele militare şi politice ale Regatului Dac până la cucerirea romană.
Columna mai conţine un alt aspect greu de explicat. Cu toate că ilustrează pumnalul curb cu care regele dac şia luat viaţa, alte astfel de arme lipsesc cu desăvârşire de pe reliefuri, inclusiv de pe baza monumentului. Pe scenele de pe piedestal, unde, întro fascinantă alegorie reprezentând congeries armorum (armele capturate de la inamic), sunt prezente toate tipurile de arme folosite de daci (armuri de zale, de solzi şi lamelare, coifuri, scuturi, arcuri, lănci, topoare şi berbeci de asalt, spade şi săbii). Dar pumnalele curbe lipsesc în mod inexplicabil.
O REPARAŢIE ISTORICĂ
Omiterea lor are variate posibilităţi de interpretare. Propaganda imperială avea tot interesul de a expune cele mai reprezentative arme ale învinşilor, iar dosarul istoric şi arheologic al pumnalelor curbe arată că acestea constituiau o componentă importantă în mentalitatea, ideologia şi identitatea aristocraţiei militare dacice. Pare mai probabil atunci că astfel de arme nu au putut fi capturate şi expuse, situaţie şi mai greu de explicat pe fondul încleştărilor deosebit de crunte dintre cele două tabere. Aproape ilogic este şi faptul că aceste arme lipsesc din zona capitalei Sarmizegetusa, fieful marii aristocraţii războinice. Să nu le fi purtat cu ei pileaţii daci în campaniile militare? Să le fi depus sau oferit ca ofrande în cinstea zeilor înainte de plecarea la luptă, lipsinduse astfel de simbolul cel mai intim legat de funcţia lor? Să le fi îngropat ca şi cum ei ar fi fost morţi deja şi asta să fi putut fi explicaţia „mormintelor fără morţi“, dar care conţin pumnale? Sau pumnalele, depozitare ale unor puternice conotaţii spirituale, să fi fost subiectul unor ritualuri specifice războinicilor, pe care nu leam putut surprinde?
Un răspuns rezonabil, solid şi satisfăcător încă nu se poate da.
Sica în reconstituiri istorice |
Nu trebuie evitată şi discuţia despre braconajul sălbatic al arealului capitalei dacice, practicat decenii la rând, şi alimentarea pieţei occidentale de antichităţi cu zeci de pumnale sica provenite „din mediul tracic/dacic“. Au fost fie braconate, dar considerate fără valoare (preferatele căutătorilor de comori au fost şi sunt piesele de aur şi argint) şi abandonate, fie descoperite în afara siturilor arheologice (pe fondul lacunelor şi impreciziilor legislative) şi au luat calea „exportului”?
Oare braconarea sălbatică a arealului Sarmizegetusei nu a mobilat rafturile caselor de licitaţii cu aceste pumnale superbe, care fac acum deliciul colecţionarilor occidentali? Probabil nu vom afla aceste detalii prea curând, dar acele zeci de pumnale prezente adesea meteoric în spaţiul public, vin de undeva.
Astăzi numărul pumnalelor provenite din braconaj sau din descoperiri mai mult sau mai puţin fortuite este atât de mare, iar importanţa lor atât de substanţială, încât sau modificat paradigme istorice cu privire la unele aspecte ale civilizaţiei dacice.
Încercând un fel de concluzie la dosarul arheologic şi istoric al acestor pumnale, pot spune că ele şiau regăsit locul în povestea superbă a Regatului Dac şi a puternicilor tarabosta.
Au contribuit la această reparaţie istorică ieşirea istoriografiei din menajul toxic cu decidenţii politici şi racordarea la bibliografia europeană, cercetările arheologice, abordarea subiectului de istorici şi arheologi consacraţi, descoperirile numeroase făcute de amatorii de detecţii metalice şi publicarea şi republicarea dosarului istoric al pumnalelor. În mod oarecum straniu însă, cel mai mare impact în mentalitatea publică a fost dat de numeroasele reconstituiri istorice, cu specific pe Antichitatea clasică, făcute de diverse asociaţii culturale dedica te reenactmentului (reconstituirii istorice) antic(e).
Aproape oricine a participat la o astfel de prezentare a văzut pumnale încovoiate, mai bine sau mai puţin bine reconstituite, de la kitschuri ordinare la superbe reconstituiri tehnicoartistice, atârnând la brâul oricărui „dac“, fie el nobil, soldat, femeie, copil, preot sau pălmaş oarecare.
Prezenţa lor însă a dus prea departe reparaţia istorică, vulgarizând un simbol nu al dacilor în general, ci al aristocraţiei dacice. Întro realitate evidentă, pumnalul sica doar sa aşezat, deocamdată, pe acelaşi palier cu teribila şi la fel de omniprezenta sabie curbă.
Semn că mai avem de muncă la aşezarea corectă a pumnalului sica în matricea lui ideologică, socială şi militară şi la transferul acestui loc în conştiinţa publică.
BIBLIOGRAFIE:
Titlu original: Sica, pumnalul curb al aristocraţiei dacilor
Autor: Cătălin Borangic
Apărut în: Magazin istoric, feb., 2022, p. 52 |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
