Autor: Cătălin Borangic
 1. Cine erau de fapt dacii? Aparent se ştiu multe despre această populaţie antică, în România. Mulţi vorbesc despre ei, se identifică cu ei, par să cunoască multe detalii despre ei. Dar cine sunt dacii prin prisma descoperirilor arheologice, a izvoarelor scrise antice?
Întrebarea este mai complicată decât pare. Spun asta pentru că termenul „daci” este folosit şi abuzat astăzi, cu o nonşalanţă golită de substanţă, de parcă toată lumea ştie exact despre cine vorbim. În realitate, în spatele acestui nume se ascunde o lume mult mai complexă decât imaginea simplificată care circulă în spaţiul public.
„Dacii” au fost oameni ai timpului lor. Nu au trăit izolaţi în munţii lor şi nici nu au apărut din senin sau direct din Neolitic, aşa cum mai sugerează uneori imaginarul popular. Ceea ce numim astăzi daci, nume pe care îl foloseau şi ei înşişi, reprezintă rezultatul unor transformări politice, culturale, sociale şi demografice petrecute în nordul Peninsulei Balcanice, de o parte şi de alta a Dunării. Ei au fost produsul unei lumi dinamice, aflate permanent în contact cu vecinii săi şi modelate de schimburi, conflicte, migraţii şi influenţe reciproce. Au făcut parte dintr-o lume care a trăit prin schimburi sănătoase de bunuri, oameni, idei. Au preluat, au rafinat şi creat la rândul lor idei, tehnologii, obiceiuri şi modele de organizare. În acelaşi timp, au fost suficient de puternici şi de originali încât să lase o amprentă clară în istoria regiunii.
Cel mai bun argument în acest sens este faptul că au reuşit să construiască un regat. Privim harta Europei antice şi vedem ce însemna asta! Căci un regat înseamnă mai mult decât un conducător şi o armată. Înseamnă autoritate, instituţii, reguli, ierarhii, oameni care conduc şi oameni care susţin întreaga construcţie socială. Din acest punct apare şi o întrebare importantă: când spunem „daci”, la cine ne referim de fapt? La elite? La războinici? La oamenii obişnuiţi? La specialiştii sacrului care se ocupau de temple, credinţe şi ritualuri? La meşteşugari? Fiecare dintre aceste categorii avea propriul rol şi propria contribuţie, iar răspunsul diferă în funcţie de perspectiva din care privim.
Din ceea ce ştim astăzi, Regatul dacilor a fost o construcţie politică şi socială remarcabilă pentru vremea sa. A ridicat o arhitectură monumentală impresionantă, a susţinut o elită puternică, a avut o viaţă religioasă importantă, o economie capabilă să întreţină aceste structuri şi o forţă militară care a obligat Roma să-i acorde o atenţie deosebită. Practic, Regatul dac, care conţine doar o mai vizibilă parte a istoriei dacilor, a fost o sinteză să zicem originală şi neobişnuită, între experienţe militare, tradiţii locale, concepte religioase şi influenţele lumii clasice, toate manifestate în contextul celei de A Doua Epoci a Fierului..
În privinţa izvoarelor scrise, aş fi ceva mai prudent. Informaţiile pe care le avem, oricum supărător şi stabil de reduse, provin aproape exclusiv de la autori greci şi romani, adică de la oameni care priveau lumea dacică din exterior. Rar a scris cineva în directă cunoştinţă de cauză, în general au înţeles doar parţial ceea ce auzeau, iar remarcile lor urmăreau evident senzaţionalul sau un anumit interes. Păstrând proporţiile, sursele antice sunt ca televiziunile de astăzi. Cine zice adevărul? Cui foloseşte ce spun? Ce baze documentare au? Cine le finanţează? De aceea, ceea ce au scris trebuie comparat cu alte surse istorice mereu şi mereu.
Poate cea mai importantă concluzie este că dacii reali au fost mult mai interesanţi şi mai complecşi decât imaginea simplificată care circulă astăzi dezlegată prin societate. O imagine redusă la clişee, revendicate sau hulite deopotrivă de admiratorii necondiţionaţi şi de detractorii istoriei dacilor.
Tocmai această complexitate îi face atât de fascinanţi. Nu avem însă nevoie şi nici voie să-i transformăm în eroi fără cusur. Realitatea lor istorică este suficient de spectaculoasă fără adaosurile pe care prezentul le împrumută din propriile noastre nevoi şi aspiraţii.
2. Cât de corectă este sintagma geto-daci? Sunt geţii unul şi acelaşi popor cu dacii? Ce-i diferenţia, pe baza dovezilor arheologice-scrise? Ce legătură există între geţi şi daci, de s-a ajuns la această construcţie geto-daci?
Sintagma „geto-daci” este utilă, dacă este înţeleasă corect. Ea nu a fost şi nici nu avea cum să fie folosită în Antichitate pentru că este o formulă tehnică modernă, creată de istorici pentru a descrie mai uşor unele realităţi culturale din spaţiul tracic de la Dunărea de Jos.
Problema este acutizată de izvoarele antice, care nu sunt deloc consecvente. Unii autori folosesc termenii geţi şi daci ca şi cum ar desemna aceeaşi populaţie, în timp ce alţii îi diferenţiază. Din această contradicţie s-a născut formula „geto-daci”. Creată pentru a rezolva o problemă istoriografică, ea a ajuns să fie folosită ca soluţie universală, încât a ajuns să ascundă mai degrabă complexitatea fenomenului decât să o explice.
Din ceea ce ştim astăzi, geţii şi dacii nu erau două popoare complet diferite, dar nici nu pot fi consideraţi automat unul şi acelaşi lucru. Ei aparţin aceleiaşi mari familii nord-tracice, vorbeau limbi foarte apropiate şi împărtăşeau numeroase tradiţii comune.
Dar cea mai importantă diferenţă dintre geţi şi daci a făcut-o propria lor istorie, pentru că ei au aparţinut unor momente istorice diferite. Geţii intră în atenţia lumii greceşti încă din secolul al V-lea a.Chr., într-o perioadă în care controlau legăturile dintre spaţiul dunărean şi lumea mediteraneană. Puterea lor începe însă să se erodeze odată cu marile transformări produse de migraţia celţilor către bazinul Dunării şi cu modificarea vechilor reţele economice şi politice.
Dacii apar în prim-plan mai târziu, sfârşitul secolului III a.Chr - începutul secolului II a.Chr. (menţionaţi abia la Cezar, însă ca un reper bine cunoscut la Roma) într-o lume deja schimbată. Ei sunt expresia unei noi realităţi politice şi sociale, născută după aceste transformări. Arheologia surprinde această schimbare prin ceea ce specialiştii numesc astăzi fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya, un proces care a generat noi elite, noi forme de autoritate şi, în cele din urmă, noua identitate dacică. Deosebit de important este faptul că noul model a avut o putere de atracţie remarcabilă. În doar două-trei generaţii, extrem de repede la scara istoriei, a fi „dac” pare să fi devenit un ideal social şi politic. Nu doar o identitate etnică, ci şi una socială, politică şi culturală, asociată succesului, prestigiului şi puterii, o apartenenţă prestigioasă la care aspirau elitele dintr-un spaţiu foarte larg.
Desigur, geţii nu au dispărut peste noapte, după cum nici celţii stabiliţi în regiune nu au ieşit pur şi simplu din istorie. Populaţiile au rămas în mare parte aceleaşi, însă elitele, valorile şi modul de organizare s-au schimbat profund. În cadrul acestei noi paradigme politice şi culturale, vechile identităţi locale au trecut treptat în plan secund, iar identitatea dacică a devenit dominantă. Vorbim deja despre oameni care aparţineau aceleiaşi lumi culturale, chiar dacă anumite particularităţi locale au continuat să existe o vreme. Deasupra acestor diferenţe se proiecta însă umbra uriaşă a unui model social, religios, politic şi militar de succes.
Acest proces devine vizibil istoric în vremea lui Burebista. Faptul că un get ajunge rege al dacilor spune, de fapt, foarte multe despre dinamica regiunii. Nu mai vorbim despre triburi separate, ci despre o construcţie politică nouă, suficient de puternică pentru a absorbi şi integra identităţile regionale şi locale anterioare. Forţa noului model a fost atât de mare încât vechile identităţi tribale au fost împinse definitiv în plan secund. Din acel moment nu se mai poate vorbi despre geţi, triballi sau celţi ca entităţi distincte de daci, chiar dacă unele surse literare, adesea conservatoare şi anacronice, au continuat să folosească vechile nume încă multe secole după dispariţia realităţilor pe care acestea le desemnaseră cândva.
Astăzi, tot mai mulţi cercetători preferă să privească geţii şi dacii ca două componente ale unei lumi mai largi, nu ca două etichete pentru exact aceeaşi realitate şi nici ca două populaţii complet separate. În acest sens, termenul „geto-daci” rămâne util, atât timp cât îl înţelegem ca pe o convenţie modernă şi nu ca pe numele unui popor care s-ar fi numit astfel în Antichitate. Nu au existat şi nu trebuie acceptate formule bicefale de genul „rege geto-dac” sau „poporul geto-dacic”. Sunt formulări moderne, rezultate din extinderea excesivă a unei convenţii istoriografice dincolo de limitele pentru care a fost creată.
Mai notăm aici şi anumite preferinţe ale istoricilor români pentru formule alternative. Cea mai puţin fericită dintre acestea este „daco-get”, construită pe ideea unei ponderi mai mari a elementelor dacice în ansamblul culturii geto-dacice. În practică însă, formula nu aduce clarificări suplimentare şi complică inutil o terminologie deja destul de pretenţioasă.
3. Care este legătura dacilor cu lumea celtică? Este doar culturală sau şi etnică? Există ceva indicii în acest sens?
Aportul celtic la ceea ce numim astăzi fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya şi, ulterior, la formarea Regatului dac a plecat cu un handicap serios în istoriografie. Timp de decenii, cercetarea a privit cu reţinere rolul elementelor celtice în noua construcţie politică de la nord de Dunăre. Explicaţiile sunt mai multe. Pe de o parte, acum un secol şi chiar până spre sfârşitul perioadei comuniste se cunoşteau relativ puţine lucruri despre celţii balcanici şi despre destinul lor. Pe de altă parte, atât istoriografia românească, cât şi cea bulgară au rămas multă vreme captive unor modele interpretative în care accentul cădea aproape exclusiv asupra autohtonilor, iar impactul invaziei şi prezenţei celtice era considerat redus sau secundar. Celţii au fost trataţi adesea ca un simplu accident al istoriei, iar dispariţia lor a fost explicată printr-o presupusă reîntoarcere în zonele de baştină, în ciuda lipsei aproape totale a unor argumente arheologice care să susţină o asemenea ipoteză.
Legătura dintre daci şi celţi este mult mai profundă decât se crede de obicei. Multă vreme răspunsul standard a fost că dacii au împrumutat de la celţi anumite arme, podoabe sau tehnici. Realitatea pare însă mai complexă.
În ultimele secole înainte de apariţia Regatului dac, spaţiul dunărean şi balcanic a fost traversat de populaţii, idei şi modele culturale aflate într-o permanentă mişcare. Celţii nu au fost doar vecinii tracilor, ci şi partenerii lor de schimb, aliaţii lor, uneori adversarii lor şi, foarte probabil, o parte a procesului care a dus la naşterea noii identităţi dacice.
Arheologia arată că elitele care au stat la baza lumii dacice timpurii proveneau din medii foarte diverse. În ele se întâlneau tradiţii tracice, getice şi celtice, unite de interese comune şi de un mod asemănător de a înţelege puterea, războiul şi prestigiul social.
Din acest motiv, întrebarea nu este dacă dacii au fost influenţaţi de celţi. Au fost, fără îndoială. Întrebarea este cât de mult din ceea ce numim astăzi civilizaţie dacică s-a născut tocmai din întâlnirea dintre aceste lumi.
Paradoxal, succesul identităţii dacice a fost atât de mare încât a absorbit treptat componentele care au contribuit la formarea ei. Celţii nu au dispărut pur şi simplu din regiune. În mare măsură, au fost integraţi într-o nouă realitate politică şi culturală, iar urma acestei integrări poate fi observată şi astăzi în armament, în simboluri, în ritualuri şi chiar în structura elitelor care au construit Regatul dac.
Între timp, acumularea descoperirilor arheologice a complicat considerabil imaginea. Astăzi este greu de susţinut că relaţia dintre daci şi celţi a fost una strict culturală sau limitată la schimburi de bunuri şi influenţe. Armamentul, practicile funerare, simbolurile de prestigiu şi chiar structura elitelor sugerează contacte mult mai profunde, care au inclus alianţe, convieţuire şi, foarte probabil, integrarea unor grupuri şi indivizi de origine celtică în noua lume aflată în formare.
Va trebui să admitem la un moment dat ceea ce observa regretatul arheolog Ion Motzoi-Chicideanu, anume că unele elemente identificate în mediul dacic îi apropie pe daci mai mult de populaţiile atestate arheologic în Transilvania şi chiar în Europa Centrală, respectiv de celţi. Sigur, cercetarea mai are de lucru la rafinarea acestei probleme. Pe de o parte, ea este dificil de demonstrat arheologic în mod direct, iar pe de altă parte realitatea însăşi pare să fi fost mult mai fluidă decât ne-am dori. A afirma astăzi, spre exemplu, că dacii au fost nişte celţi tracizaţi şi că în războaiele dintre Burebista şi triburile Boiiilor şi Tauriscilor s-au luptat, în fond, nişte rude între ele, este o concluzie riscantă şi insuficient susţinută de datele disponibile.
Tot atât de riscant este însă şi să ignorăm cantitatea tot mai mare de indicii care arată că lumea dacică s-a format într-un contact mult mai strâns cu mediul celtic decât s-a acceptat multă vreme.
4. Cine au fost de fapt seniorii războiului în lumea dacică? Erau „oameni ai regelui”, „seniori” tribali care veneau la oaste cu oamenii de pe „domeniu”? Cum trăiau aceşti seniori ai războiului? Era războiul şi prada principala lor ocupaţie?
Dacă ar fi să căutăm o comparaţie familiară cititorului de astăzi, seniorii războiului din lumea dacică se aflau undeva între aristocraţii tribali şi nobilii Evului Mediu timpuriu. Evident, nu vorbim despre seniori feudali în sensul clasic al termenului, însă multe dintre mecanismele care aveau să caracterizeze mai târziu societăţile medievale par să fie deja vizibile.
Aceşti indivizi, controlau teritorii, căi de comunicaţii, resurse şi comunităţi. În jurul lor gravitau războinici, familii aliate, clienţi, meşteşugari şi dependenţi. Prestigiul lor provenea din avere, succes militar, capacitatea de a proteja şi recompensa oamenii aflaţi sub autoritatea lor şi, nu în ultimul rând, din legăturile cu puterea regală. Expresia materială a acestei autorităţi poate fi văzută în cetăţi şi în centrele rezidenţiale ale elitelor, locuri care concentrau imaginea puterii, forţa militară şi legătura cu sacrul. Dincolo de rolul defensiv, ele funcţionau ca centre de autoritate indispensabile articulării şi menţinerii comunităţilor dependente din jur. Fără asemenea centre este greu de imaginat coagularea şi funcţionarea structurilor de dependenţă care susţineau lumea dacică.
De aceea este probabil că unii dintre ei puteau fi consideraţi oameni ai regelui, în timp ce alţii îşi exercitau autoritatea mai degrabă prin prestigiul propriu şi prin reţele locale de loialitate. Cele două ipostaze nu se excludeau reciproc, ci se completau. Lucrurile depindeau şi de distanţa faţă de centrul regatului. Nu întâmplător, în jurul Sarmizegetusei găsim cele mai spectaculoase acumulări de putere, bogăţie şi autoritate, în timp ce spre periferie imaginea devine treptat mai modestă, chiar dacă mecanismele sociale rămân, în esenţă, aceleaşi.
Judecând după amploarea fortificaţiilor, după campaniile militare cunoscute şi după bogăţia acumulată de elite, războiul pare să fi fost principalul motor al ascensiunii sociale. Succesul militar era probabil cea mai sigură cale către putere şi prestigiu. Victoria aducea pradă, influenţă, adepţi şi noi oportunităţi. În lumea antică, toate acestea valorau la fel de mult ca pământul, aurul sau orice altă formă de bogăţie.
Totuşi, ar fi greşit să ni-i imaginăm pe seniorii războiului ca pe nişte bandiţi de succes preocupaţi exclusiv de jaf şi luptă. Ei trebuiau să administreze teritorii, să menţină alianţe, să arbitreze conflicte, să controleze resurse şi să susţină reţele de dependenţă şi loialitate. Cu alte cuvinte, războiul le aducea puterea, dar pacea le cerea să o administreze.
Cetăţile reprezintă poate cea mai bună dovadă în acest sens. Ele arată că succesul militar nu se consuma pe câmpul de luptă, ci era transformat în autoritate politică, capacitate administrativă şi putere economică. Fortificaţii precum Costeşti, Blidaru sau Sarmizegetusa nu au fost ridicate doar cu entuziasm războinic, ci prin mobilizarea unor resurse considerabile, a unei forţe de muncă numeroase şi a unei autorităţi capabile să coordoneze toate acestea.
Mai trebuie luat în calcul şi rolul ideologiei. În lumea dacică, marii preoţi apar asociaţi puterii regale, iar în imediata vecinătate a principalelor cetăţi găsim spaţii cu funcţie religioasă. Ba chiar, s-a demonstrat că unele cetăţi au fost construite în acord cu anumite orientări astrale. Această asociere nu pare deloc întâmplătoare. Autoritatea militară, puterea politică şi sacralitatea funcţionau împreună, susţinându-se reciproc. În fond, puţine lucruri mobilizează comunităţile să facă eforturi susţinute mai eficient decât convingerea că acel efort are şi o justificare superioară. Forţa poate constrânge pentru o vreme, însă ideologia este cea care transformă constrângerea în adeziune şi sacrificiul în datorie.
De altfel, simpla existenţă a cetăţilor, a centrelor rezidenţiale şi a unor structuri suficient de solide pentru a susţine un regat arată că activitatea seniorilor războiului depăşea cu mult exerciţiul armelor. Cetăţile se pot construi într-adevăr şi prin constrângere, dar un sistem care funcţionează generaţii la rând are nevoie şi de credinţă, nu doar de bici.
5. Unde trăiau aceşti seniori ai războiului? Sunt mai multe tipuri de aşezări şi cetăţi dacice? Există într-adevăr o influenţă elenistică în realizarea marilor fortificaţii din zona Munţilor Şureanu, celebrul „murus dacicus”?
Evident, aceşti aristocraţi războinici trăiau, alături de familiile lor şi de suite, în centre rezidenţiale de dimensiuni şi importanţă diferite, în funcţie de locul ocupat în ierarhie, de avere, de întinderea domeniului şi de relaţiile cu ceilalţi aristocraţi. Verticala socială este foarte evidentă dacă privim peisajul fortificat al lumii dacice. La un capăt găsim marile cetăţi din piatră ecarisată, iar la celălalt mici înălţimi fortificate cu valuri de pământ şi palisade de lemn.
Deşi asociem de regulă dacii cu marile cetăţi din Munţii Şureanu, acestea reprezentau doar vârful piramidei. În realitate, majoritatea fortificaţiilor erau mai modeste atât tehnic, cât şi dimensional. Unele ofereau o protecţie discutabilă în faţa unui adversar puternic, bazându-se în principal pe poziţia dominantă şi greu accesibilă din teren. În schimb, funcţionau cu certitudine ca reşedinţe aristocratice, centre de autoritate locală şi simboluri vizibile ale statutului celor care le controlau.
În privinţa celebrului murus dacicus, ne aflăm în faţa unui alt clişeu istoriografic. Da, această tehnică apare după campania pontică a lui Burebista şi pare să fi fost inspirată de arhitectura elenistică întâlnită în cetăţile greceşti de pe litoralul Mării Negre. Campania pontică a creat, fără îndoială, condiţiile pentru aducerea unor meşteri şi arhitecţi greci în lumea dacică. Tot ea a pus la dispoziţia elitelor resursele materiale şi umane necesare transformării succesului militar în proiecte monumentale. Totuşi, nu trebuie ignorată nici experienţa acumulată anterior. Este suficient să privim murus gallicus, sistemul celtic bazat pe două paramente legate prin bârne de lemn. Asemănările structurale cu murus dacicus sunt prea evidente pentru a fi trecute cu vederea.
Sigur, dovezile directe lipsesc încă. Totuşi, trebuie să ţinem cont că populaţiile aflate în migraţie nu construiesc centre sedentare. Mobilitatea şi monumentalitatea sunt rareori compatibile. De altfel, nici fenomenul Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya nu produce imediat cetăţi şi reşedinţe aristocratice ample. Acestea apar abia după stabilizarea şi omogenizarea noului model social şi politic. Prin urmare, absenţa unor mari fortificaţii celtice pe traseul migraţiei nu poate fi folosită ca argument împotriva existenţei unor cunoştinţe tehnice sau a unor tradiţii constructive.
Mai simplu spus, absenţa dovezilor nu înseamnă absenţa cunoştinţelor. Cel mai probabil, murus dacicus este produsul osmozei care a stat la baza lumii dacice. În el putem vedea experienţa comunităţilor locale, know-how-ul adus de componentele celtice şi contribuţia tehnică a lumii elenistice, reunite într-o formulă originală adaptată adaptate ingenios condiţiilor specifice ale regiunii montane în care au fost ridicate marile cetăţi dacice.
6. Putem vorbi de „arme etnice” la daci? Adică ceva ce-i individualiza în lumea militară antică? Se vorbeşte mult despre faimosul falx dacic? Era la origine o unealtă sau o expresie a unei tradiţii marţiale îndelungate?
Conceptul de „armă etnică” este mai degrabă o proiecţie modernă asupra Antichităţii. Lumea veche era mult mai permeabilă decât ne place să credem astăzi. Spada de tip celtic are rădăcini elenistice, gladiusul roman îşi are originile în Peninsula Iberică, falcata iberică derivă tot din tradiţii elenistice, iar celebra machaira grecească pare să fi fost influenţată de lumea tracică. În acest context, ideea unor arme strict etnice devine dificil de susţinut. În acest context, noţiunea de „armă etnică” îşi pierde mare parte din sens.
În fond, anticii erau mai puţin preocupaţi de originea unei arme şi mai direct interesaţi de eficienţa ei. Atunci când o armă se dovedea performantă, era observată, copiată şi adoptată. Uneori conta eficienţa practică, alteori prestigiul asociat unor războinici redutabili sau fascinaţia exercitată de ceva exotic. Armele circulau adesea mai repede decât identităţile celor care le foloseau. Spre exemplu, avem câteva săbii încovoiate descoperite în Danemarca şi Suedia, departe de zonele originare şi într-un mediu cultural complet diferit. Prezenţa lor acolo ne arată că valoarea unei arme putea depăşi cu mult graniţele etnice ale comunităţii care o inventase sau o folosise iniţial.
Desigur, falxul dacic, sabia aceea încovoiată care a impresionat şi îngrijorat armata romană, a fost asociat de autorii antici cu dacii. Dar armele cu lama curbată nu apar odată cu dacii şi nici nu se limitează la ei. Ele au o tradiţie îndelungată în Balcani, care coboară până în zorii Primei Epoci a Fierului.
Personal, cred că la originea succesului acestor arme s-a aflat o combinaţie între practică şi ideologie. Din punct de vedere funcţional, lama curbată oferă anumite avantaje în luptă. Din punct de vedere simbolic însă, lumea tracică pare să fi avut o veche preferinţă pentru asimetrie, observabilă inclusiv în armament. Nu este exclus ca undeva, în negura istoriei, secera, unealtă asociată inevitabil cu moartea, să fi contribuit la apariţia acestei familii de arme. Dincolo de acest punct însă intrăm într-un teren speculativ şi trebuie să rămânem prudenţi.
Nici măcar falx-ul nu poate fi considerat fără rezerve o armă a tuturor dacilor. Deşi este asociat cu Regatul dac, descoperirile arheologice indică o concentrare puternică în zona centrală a acestuia. Paradoxal, arma devenită simbolul dacilor pare să fi fost utilizată în principal de elitele militare din nucleul regatului şi nu de întreaga lume dacică.
7. Dar sica? Ce ne puteţi spune despre această armă, despre care se spune că era asociată cu aristocraţia dacică?
Pumnalele încovoiate cunoscute sub numele de sica reprezintă una dintre puţinele categorii de armament care ne permit să urmărim drumul de la lumea tracică la cea dacică. Ele sunt o moştenire a fondului tracic, preluată, rafinată şi amplificată de noua aristocraţie războinică formată în cadrul fenomenului Padea-Panagjurski Kolonii-Mala Kopanya. Dacă falxul a devenit celebru prin războaiele cu Roma, sica a fost arma care a însoţit elitele dacice vreme de jumătate de mileniu.
Mai mult decât atât, sica nu era doar o armă. Prezenţa ei aproape constantă în mormintele aristocraţiei războinice arată că funcţiona şi ca simbol al statutului şi al apartenenţei la o elită. În multe cazuri, arma era depusă ritualic, sacrificată am putea spune, cu sau fără restul echipamentului războinicului, semn că valoarea ei depăşea cu mult utilitatea practică. Poate tocmai de aceea multe lame au fost decorate cu simboluri, animale, motive astrale sau compoziţii complexe, fapt ce sugerează existenţa unui sistem de credinţe şi reprezentări recognoscibil pe spaţii întinse. Pentru războinicii aristocraţi ai epocii, acei seniori ai războiului, pumnalul sica pare să fi fost unul dintre pilonii ideologici ai lumii lor, un suport mental şi practic al apartenenţei la ceva perceput ca fiind cu adevărat important. Fără îndoială, a fost o armă încărcată de sens, un semn al identităţii războinice şi una dintre emblemele lumii care avea să dea naştere Regatului dac şi să însoţească elitele sale până la sfârşitul acestei construcţii politice.
O vedem în mormintele seniorilor războiului din secolele III-I a.Chr. şi o regăsim în mâna lui Decebal în ultimul act al independenţei dacice. Puţine arme se pot lăuda cu un asemenea parcurs. De la afirmarea unei elite până la apoteoza sacrificiului regal, pumnalul sica a rămas prezent ca martor şi simbol al întregii istorii dacice.
Este de remarcat şi faptul că, dacă acum un secol erau cunoscute doar câteva exemplare, astăzi numărul lor se apropie de 300. Creşterea spectaculoasă se datorează în principal detectării de metale, desfăşurate atât în contexte rezonabile, cât şi prin intermediul braconajului arheologic. Dincolo de problemele pe care le ridică acest fenomen, cifra spune multe despre amploarea reală a răspândirii acestei arme şi despre importanţa pe care a avut-o în lumea războinică nord-balcanică timp de câteva secole.
8. Existau trupe de elită în cadrul societăţii dacice? Cât de aproape de adevăr ar putea fi speculaţiile lui Mircea Eliade sau alţi filosofi şi istorici ai religiilor, privind existenţa unor iniţiaţi, animale totemice, războinici asemănători „berserkerilor” germanici?
Da, există indicii puternice că lumea dacică dispunea de războinici de meserie pe care să-i considerăm astăzi trupe de elită. Este greu să explicăm altfel amploarea fortificaţiilor, campaniile militare, existenţa unor centre rezidenţiale aristocratice şi piesele de armament şi echipamente militare descoperite. Sursele antice amintesc în repetate rânduri efervescenţa războinică a dacilor, iar societatea dacică pare să fi fost suficient de complexă pentru a susţine oameni dedicaţi în principal artei războiului. În acest context, vechea imagine a unei lumi compuse doar din nobili şi ţărani devine anacronică. Între cele două capete ale societăţii se afla cel mai probabil o categorie de războinici profesionişti, oameni pentru care armele reprezentau mai mult decât o ocupaţie ocazională. Trebuie să ne despărţim de imaginea idilică a ţăranului care lasă plugul în brazdă, dezleagă iapa ostenită de la căruţă, încalecă şi se prezintă la locul de adunare, unde începe să trebăluiască la maşini de asediu sau să execute manevre militare complexe. Astfel de activităţi presupun experienţă, antrenament şi practică îndelungată. La fel cum nu transformi un civil într-un pilot de vânătoare în câteva zile, nici lumea antică nu putea produce peste noapte războinici capabili să susţină campanii, asedii şi bătălii de amploare.
În ceea ce priveşte comaţii, lucrurile sunt considerabil mai complicate decât ne-a obişnuit istoriografia ultimului secol. Izvoarele antice îi prezintă ca fiind inferiori aristocraţiei, însă nu spun nicăieri că ar fi fost ţărani. Echivalarea automată dintre comaţi şi ţărănime aparţine interpretării regimului comunist, direct interesat de dorinţa de a proiecta în trecut binomul social familiar al epocii contemporane.
Privind însă rezultatele concrete ale dacilor, această interpretare se dezbracă de aparenţe. Fortăreţe şi fortificaţii, campanii militare susţinute, controlul teritoriilor şi existenţa unei aristocraţii războinice presupuneau în mod necesar prezenţa unor oameni familiarizaţi permanent cu armele. Un regat nu poate funcţiona doar cu seniori ai războiului şi agricultori mobilizaţi sezonier. Între aceste două categorii trebuie să fi existat un strat de războinici de meserie, oameni care asigurau continuitatea capacităţii militare şi constituiau baza puterii aristocratice.
Nu este exclus ca tocmai în această direcţie să trebuiască înţeleşi aceşti comaţi. Cu atât mai mult cu cât răzbat aici şi ecouri ale moştenirii celtice, unde întâlnim războinici caracterizaţi prin pletele lungi, atribut care pare să fi fost suficient de important încât să genereze chiar denumiri colective. Nu întâmplător, Zoe Petre atrăgea atenţia asupra posibilităţii ca această opoziţie dintre pileaţi şi comaţi să ascundă realităţi sociale mai complexe decât simpla împărţire dintre nobili şi ţărani. În această lectură, comaţii apar mai degrabă ca oamenii armelor, aflaţi sub aristocraţie, dar indispensabili funcţionării mecanismului militar care a făcut posibilă existenţa Regatului dac.
Aici legătura cu tema „seniorilor războiului” devine logică: aristocraţia comandă, dar puterea ei reală se sprijină pe o categorie intermediară de profesionişti ai armelor. Aceasta este şi una dintre concluziile care rezultă din analiza funcţională a regatului, nu doar din interpretarea unui termen din izvoare.
Cât despre războinicii iniţiaţi, animalele totemice şi posibilii „berserkeri” ai lumii dacice, aici păşim pe un teren fascinant, dar alunecos. Mircea Eliade şi alţi istorici ai religiilor au observat existenţa unor paralele între lumea dacică şi alte societăţi indo-europene în care anumite confrerii războinice erau asociate cu animale simbolice, ritualuri de iniţiere şi forme speciale de comportament în luptă. Problema este că dovezile directe lipsesc aproape complet. Putem identifica simboluri animale, putem observa importanţa lupului în imaginarul dacilor şi putem presupune existenţa unor ritualuri de iniţiere războinică, însă ar fi excesiv să afirmăm că dacii au avut berserkeri în sensul cunoscut din lumea germanică. Cel mai prudent este să spunem că există indicii privind existenţa unei ideologii războinice puternice şi a unor mecanisme de iniţiere şi coeziune specifice elitelor militare, însă detaliile lor ne scapă aproape în totalitate.
Paradoxal, ceea ce ştim sigur este deja suficient de impresionant. Nu avem nevoie să transformăm războinicii daci în personaje mitologice. Simplul fapt că au fost capabili să construiască şi să susţină una dintre cele mai puternice structuri politice ale barbaricum-ului european arată că dispuneau de o elită militară profesionistă, disciplinată şi suficient de motivată pentru a menţine funcţional un sistem care a dominat regiunea timp de generaţii.
9. Din ceea ce se ştie, la nivel ştiinţific, până în prezent, cum arăta, chiar şi la nivel ipotetic, un războinic dac? Cât de eficient, fioros, putea fi pe câmpul de luptă, mai ales în condiţiile în care romanii i-au considerat un pericol la graniţele imperiului ? Cât de complex sau de bogat era echipamentul lor militar?
La nivelul actual al cunoaşterii, imaginea războinicului dac depinde foarte mult de statutul social al individului. Descoperirile arheologice arată că există o diferenţă considerabilă între războinicul obişnuit şi aristocratul militar.
În forma sa completă, un războinic de elită putea purta coif de fier, armură de zale, scut oval cu umbo metalic, una sau două lănci, uneori şi o suliţă, spadă de tip celtic, arc cu săgeţi şi pumnal curb de tip sica. La acestea se adăugau calul de luptă şi echipamentul ecvestru: pintenii, şaua, harnaşamentul şi o zăbală specială, severă cu animalul, semn că manevrele executate pe câmpul de luptă trebuiau să fie precise, rapide şi eficiente. Cel mai spectaculos exemplu cunoscut provine din tumulul II de la Cugir, unde un aristocrat a fost incinerat împreună cu întregul său arsenal militar.
Un asemenea combatant era extrem de periculos. Protejat de zale, coif şi scut, având la dispoziţie atât arme pentru lupta la distanţă, cât şi pentru confruntarea directă, el reprezenta vârful lanţului trofic militar al lumii dacice. Dacă adăugăm că un astfel de nobil era însoţit de o suită alcătuită din membri ai familiei şi, foarte probabil, din războinici de profesie aflaţi în serviciul său, obţinem imaginea unui adversar de temut. Realităţile militare ale epocii şi regiunii confirmă acest scenariu. Nu întâmplător romanii au considerat elitele războinice dacice un adversar suficient de serios pentru a justifica două mari campanii imperiale.
Totuşi, trebuie evitată generalizarea acestei imagini asupra întregii societăţi. Majoritatea mormintelor războinice cunoscute sunt mult mai modeste. Adesea inventarele conţin doar un pumnal sica, o zăbală şi una sau două lănci. Această situaţie poate avea două explicaţii complementare: fie o parte a armamentului nu era sacrificată în cadrul ritualului funerar deoarece avea o valoare economică prea mare, fie echipamentul real al multor războinici era mai simplu decât cel al marilor aristocraţi.
Prin urmare, dacă dorim să ne imaginăm un războinic dac „tipic”, trebuie să-l vedem mai degrabă ca pe un om înarmat cu lance, scut şi pumnal, eventual călăreţ. Dacă însă ne referim la elita militară care a construit şi condus regatul, atunci modelul oferit de descoperiri precum cea de la Cugir relevă luptători foarte bine echipaţi, comparabili cu aristocraţiile războinice ale lumii elenistice şi celtice contemporane.
Tabloul trebuie completat cu imaginea acoliţilor, acei războinici profesionişti care gravitau în jurul aristocraţiei militare. Aici dovezile arheologice sunt mai fragile, deoarece nu dispunem de morminte pe care să le putem atribui fără dubiu acestei categorii. Putem însă extrapola cu ajutorul Columnei lui Traian, unde astfel de războinici apar aproape invariabil înarmaţi cu săbii de tip falx, scuturi şi, uneori, coifuri, călărind şi luptând alături de căpeteniile lor. Tot pe baza iconografiei imperiale, armurile de solzi sau lamelare par să fie asociate mai degrabă acestei categorii, în contrast cu armurile de zale, rezervate aristocraţiei de rang înalt.
La fel de interesant este faptul că aceşti comaţi apar, deşi rar, operând maşini de asediu şi folosind gladius-uri romane, detalii care sugerează un nivel ridicat de adaptare, experienţă şi profesionalizare militară. Nu par a fi simpli însoţitori ai nobililor, ci oameni ai armelor în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă păstrăm ca reper sigur sabia încovoiată de tip falx, distribuţia descoperirilor arheologice este sugestivă. Majoritatea exemplarelor provin din contexte lipsite de ritual funerar, ceea ce poate indica o utilizare practică intensă. O excepţie remarcabilă este mormântul de la Viscri, unde războinicul înhumat avea atât o sabie de tip falx, cât şi un gladius roman. Asocierea celor două arme în acelaşi inventar vorbeşte nu doar despre contactul cu lumea romană, ci şi despre caracterul pragmatic al acestor profesionişti ai războiului, dispuşi să folosească orice armă eficientă, indiferent de originea ei.
Adaug faptul că majoritatea săbiilor încovoiate descoperite provin din contexte lipsite de ritual funerar. Această situaţie poate avea mai multe explicaţii. Pe de o parte, este posibil ca războinicii aflaţi sub aristocraţie să fi practicat ritualuri funerare diferite, insuficient cunoscute astăzi. Pe de altă parte, armele puteau reprezenta bunuri de valoare prea mare pentru a fi sacrificate şi puteau fi transferate în interiorul familiei sau al grupului războinic. Nu este exclus nici ca depunerea armelor în mormânt să fi constituit un privilegiu rezervat aristocraţiei, ca expresie a statutului şi a rolului său social.
Privit în ansamblu, acest tablou militar este greu de reconciliat cu imaginea tradiţională a comatului-ţăran. Costurile armamentului, prezenţa cailor specializaţi, familiarizarea cu echipamente complexe, utilizarea maşinilor de asediu şi gradul evident de profesionalizare sugerat de iconografie indică o categorie socială aflată deasupra oamenilor simpli. Fără a-i confunda cu aristocraţia propriu-zisă, ar trebui probabil să plasăm o parte semnificativă a acestor comaţi în rândul oamenilor liberi, recrutaţi din păturile sociale superioare ale comunităţilor locale şi integraţi în structurile militare ale seniorilor războiului, fidelizaţi prin prestigiu, recompense şi relaţii de dependenţă. Ei par să fi constituit veriga de legătură dintre marea aristocraţie şi restul societăţii, nucleul de profesionişti ai armelor pe care se sprijinea puterea militară a regatului.
10. Se vorbeşte mult despre regatele dacice. Ce însemna regat în acel context? Era o structură organizată, centralizată, cu un aparat de stat( chiar şi la nivel incipient) sau efectiv uniuni de triburi, „seniori” şi „domenii”, uniţi prin legături de clan, de trib, prin alianţe militare şi supunerea faţă de cel mai puternic? 12. Cat de importantă era până la urmă cultura vinului la daci? Există dovezi privind un consum important? Era de import sau local?
Dacă folosim termenul „regat”, atunci trebuie să acceptăm şi consecinţele lui. Un regat nu este o simplă adunare de triburi care ascultă temporar de cel mai puternic războinic. El presupune instituţii, ierarhii, mecanisme de comandă şi administrare, politici coerente şi capacitatea de a mobiliza resurse pe scară largă.
În cazul dacilor, existenţa unor mari centre de putere, a unei aristocraţii bine individualizate, a unei categorii de războinici profesionişti, a unei ideologii religioase puternice şi a unor proiecte monumentale arată că s-a depăşit de mult stadiul unei simple confederaţii tribale. Nu vorbim încă despre un stat în sens modern, evident, dar nici despre o lume tribală aflată la întâmplare. Regatul dac era o construcţie politică sofisticată pentru epoca sa, capabilă să administreze teritorii vaste, să poarte războaie complexe şi să negocieze cu marile puteri ale vremii.
Şi în privinţa vinului avem de-a face cu una dintre cele mai persistente neînţelegeri ale istoriografiei. Generaţii întregi au învăţat că Burebista ar fi distrus podgoriile pentru a transforma dacii într-un popor sobru şi disciplinat. În realitate, lucrurile par să fi fost mult mai pragmatice.
Arheologia nu indică o dispariţie a consumului de vin după celebrul decret regal. Dimpotrivă, vasele asociate consumului şi servirii vinului continuă să fie prezente în contexte dacice. Mai mult, lumea aristocratică a epocii era profund conectată la modelele de prestigiu ale Mediteranei, iar vinul făcea parte din acest univers al convivialităţii, al alianţelor şi al reprezentării statutului social.
Din această perspectivă, este mult mai probabil ca măsurile lui Burebista să fi vizat controlul şi monopolizarea comerţului cu vin decât eliminarea lui. Un asemenea comerţ genera resurse importante, iar resursele înseamnă putere. Faptul că vesela asociată consumului de vin nu dispare după decret sugerează că băutura nu a dispărut de pe mesele dacilor. Cel mai probabil, s-a schimbat cine controla accesul la ea şi cine încasa beneficiile economice ale acestui comerţ.
11. Sunt destui români care se identifică etnic cu dacii, o populaţie antică până la urmă. Este corect să spunem că sunt strămoşii românilor? În ce măsură sunt ei strămoşi ai românilor sau care este moştenirea lor istorică? Ce s-a întâmplat cu ei, după cucerirea romană?
Identificarea cu strămoşii, de preferat iluştri, nu este o particularitate românească. Este un mecanism cultural şi psihologic aproape universal. Grecii se revendică din eleni, italienii din romani, francezii din gali, albanezii din iliri, ungurii din huni, iar exemplele pot continua. În fond, comunităţile au nevoie de poveşti despre originea lor, iar aceste poveşti contribuie la coeziunea şi sănătatea lor culturală. Problema apare atunci când trecutul este privit prin lentilele ideologiilor contemporane şi transformat într-un instrument politic.
Dacă vorbim despre moştenirea culturală directă a dacilor, lucrurile sunt cu nuanţe apăsătoare. Cucerirea romană a afectat profund elitele dacice, adică exact categoria socială care păstra şi transmitea cea mai mare parte a patrimoniului cultural. A urmat apoi retragerea romană, iar secolele migraţiilor au traversat în repetate rânduri acest spaţiu. Evul Mediu a adus noi populaţii, noi instituţii, noi limbi şi noi modele culturale. Firul cultural direct dintre lumea dacică şi cea românească s-a rupt de mult. Din acest motiv, dacii au fost redescoperiţi mai degrabă de istoriografia modernă. Romantismul i-a adoptat prin modelul „bunului sălbatic”, comunismul i-a transformat într-un instrument ideologic şi contestaţi virulent de progresismul actual. Astăzi asistăm la dispute care spun adesea mai multe despre prezent decât despre Antichitate.
Din punct de vedere biologic, situaţia este diferită. Chiar dacă studiile genetice serioase dedicate subiectului lipsesc, este greu de imaginat că teritoriul locuit cândva de daci ar fi fost depopulat complet. Regiunea a rămas permanent locuită, deşi a cunoscut numeroase aporturi şi amestecuri de populaţie. În acest sens, nu este greşit să afirmăm că în genomul populaţiei actuale există şi o componentă provenită din populaţiile dacice. Dar aceasta nu ne face nici mai buni, nici mai răi şi nici moştenitori exclusivi sau testamentari ai civilizaţiei dacice.
Paradoxal, moştenirea cea mai importantă a dacilor astăzi s-ar putea să fie una culturală recentă, nu genetică. Interesul pentru lumea dacică din ultimele decenii a readus în discuţie o parte a trecutului care fusese când glorificat excesiv, când contestat la fel de excesiv. În fond, oamenii de astăzi fac exact ceea ce au făcut şi dacii la vremea lor: caută modele, le adoptă şi le adaptează propriilor nevoi. Atât timp cât acest proces nu este confiscat politic, el este perfect firesc.
Unde sunt dacii astăzi? În acelaşi loc în care sunt sciţii, cimerienii, celţii, ilirii, tracii, macedonenii sau romanii. Nu mai există ca popoare distincte, dar continuă să trăiască prin oamenii care le-au urmat, prin cultura pe care au influenţat-o şi prin memoria pe care au lăsat-o în urmă. Cu alte cuvinte, sunt şi în noi.
12. Aveţi câteva lucrări importante despre aceste populaţii antice, inclusiv „Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a. Chr. - II p. Chr în spaţiul carpato-dunărean”. Dacă ne puteţi spune câteva cuvinte despre aceste lucrări.
În mare măsură, ceea ce am studiat şi am scris gravitează în jurul aceleiaşi întrebări: cum arăta în realitate lumea dacică dincolo de clişeele acumulate în ultimele două secole?
Volumul Seniorii războiului în lumea dacică a reprezentat încercarea de a reconstrui elita militară a regatului dac, mecanismele prin care aceasta îşi exercita autoritatea şi relaţia dintre puterea militară, prestigiu, religie şi organizarea politică. Cartea a pornit de la observaţia că istoriografia a acordat multă atenţie regilor şi războaielor, dar mult mai puţină oamenilor care au făcut efectiv posibilă existenţa regatului. În fond, cetăţile, armatele, alianţele şi proiectele monumentale nu apar spontan, ci presupun existenţa unor categorii sociale capabile să le susţină.
O a doua direcţie importantă a cercetărilor mele priveşte armamentul şi echipamentele militare. Cărţi precum Dacorum Falces sau studiile dedicate pumnalului sica au urmărit iniţial aspectele tehnice, funcţionale ale armelor. Pe parcurs însă, studiul armelor a condus inevitabil către studiul oamenilor care le-au produs, ale celor care le-au folosit şi ale celor care au decis să le ia cu ei în morminte. Privite panoramic, de la sursele de materii prime şi atelierele de producţie până la utilizare, depunere rituală şi reprezentare simbolică, armele s-au dovedit a fi mult mai mult decât simple instrumente de luptă. Ele deschid perspective complexe asupra mentalităţilor, credinţelor, ierarhiilor sociale şi mecanismelor de putere. În special pumnalul sica s-a dovedit a fi o adevărată fereastră către universul mental al elitelor războinice din spaţiul nord-balcanic.
Astfel, armele au încetat să mai fie simple artefacte şi au devenit documente culturale capabile să vorbească despre credinţe, statut social, ideologie, putere şi imaginar colectiv.
Într-un fel, întreaga cercetare de până acum a urmat acest traseu: de la săbii şi pumnale înţelese ca obiecte, la simbolistica lor, la semiotica marţială, la elitele care le-au purtat şi, în cele din urmă, la imaginarul războinic care a făcut posibilă apariţia şi succesul lumii dacice. Iar de aici, aproape firesc, către întrebarea privind moştenirea pe care dacii au lăsat-o, voit sau nu, posterităţii.
BIBLIOGRAFIE:
Foileton adevarul.ro
1. Dincolo de mituri şi dacopatie. Cine au fost dacii reali: Arheologul Cătălin Borangic demontează clişeele din mentalul colectiv
2. Cine au fost cu adevărat războinicii daci. „Paradoxal, ceea ce ştim cu certitudine este deja impresionant”
Sursa imagini:
1. Irinel Cîrlănaru
2. Legio Dacica |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
