 „Nu este nimeni dintre sarmaţi şi geţi care să nu poarte o teacă cu arc şi săgeţi muiate în sânge de viperă” (Ovidiu, Tristele, IV, 1, 78)
„Geţii, care se mărginesc cu sciţii, întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi” (Tucidide, II, c.96)
„Arcul, coarda şi săgeata constituie deja un instrument foarte complicat, a cărui inventare presupune acumularea unei experienţe îndelungate şi a unui spirit mai ascuţit, deci şi cunoşterea, în acelaşi timp a multor alte invenţii” (Fr.Engels, Originea familiei, pag.23)
Toţi oamenii valizi îndată ce puteau purta arme, participau direct la lupte, de regulă în cadrul familiei sau a tribului căruia îi aparţineau. În funcţie de specificul acestui trib sau de starea socială a individului, acesta putea fi pedestraş sau călăreţ. În ambele cazuri, individul era un arcaş priceput, deprindere bine însuşită în timpul exerciţiilor militare, vânătorilor sau deselor ciocniri armate.
Arcul este arma care a ajuns în oastea şi societatea geto-dacică la performanţe deosebite, fiind mânuită cu multă măiestrie de arcaşi. Datorită faptului că era o armă de baza, tehnicile de realizare a arcurilor (alegerea lemnului, tratarea, tehnica de încovoiere) erau foarte dezvoltate. Armă a luptei de la distanţă, ale cărei rădăcini i se pierd în timpuri imemoriale, era realizată adesea de luptătorii înşişi dar şi de meşteri specializaţi.
Unele arcuri erau realizate din coarne de animale, împreunate la mijloc printr-o bucată dreaptă, altele din lemn de corn, zada (tisa), alun, carpen, frasin, ulm. Coardele erau făcute din in, cânepă, intestine de animale, vine de cal sau vită. Pe vreme umedă arcurile se purtau neîncordate pentru a nu-şi pierde elasticitatea. În timpul mersului, oştenii îl purtau atârnat peste umăr, în mână sau în tolbe speciale. Un arc mediu putea arunca săgeţi până la 200 de metri, dar efectul lor maxim era în jurul distanţei de 100 m. Era folosit ca armă ofensivă atât în atacuri statice de către pedestrime cât şi în atacuri rapide de către cavalerie, călăreţii, adesea înzăuaţi după model sarmatic, numiţi catafractari, trăgând foarte bine din goana calului. Săgeţile, confecţionate din lemn, ori mai rar din trestie, aveau o lungime de 0,80-0,90 m şi vârfuri metalice, cu trei muchii, altele conice şi cu două muchii şi având un ghimpe (spin). Uneori înmuiate în otravă, erau păstrate în tolbă frumos ornamentată. Un arcaş instruit şi dibaci putea lansa până la 12 săgeţi pe minut. Aceste săgeţi, în numar de cca. 16-24, se păstrau în tolbe frumos ornamentate. Completările cu săgeţi se făceau adesea din cele găsite pe câmpul de luptă sau luate de la prizonieri. Vârfurile de metal au copiat la început pe cele de piatră şi os. Confecţionarea la scară largă a vârfurilor din bronz şi fier făcându-se prin sec. VII-VI a.Chr., odată cu incursiunile sciţilor. Vârfurile de formă piramidală alungită, cu trei muchii, după model scitic au fost intens folosite şi de către daci. Săgeţile cu tub şi doi spini sunt însă specifice Daciei.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Cătălin Borangic, Arcul getic, în Dacoromania, 20, 2005.
Bibliografie suplimentară:
Col.Dr.Gheorghe Tudor, Armata geto-dacă, Editura Militară, 1986;
Col.Dr.Gheorghe Romanescu, Istoria infanteriei române, Editura Ştiinţifica şi Pedagogică, 1985;
Nicolae Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Editura Vestala, 2002;
D.M.Pippidi (coord.), Dicţionar de istorie veche a României, Editura Ştiintifica şi Pedagogică, 1976;
A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, 1913;
***, Academia Românã, Istoria românilor, Vol.I, Editura Enciclopedică, 2001.
Vitalie Bârcă, Arcurile şi săgeţile sarmaţilor (Les arcs et les fleches des sarmates), în Analele Banatului, 1999-2000, 7-8, p.407-449, textul şi în lb. germană.
Vezi şi:
http://www.terradacica.ro
http://www.tircuarculoradea.ro
Armele din vechime şi tactici militare din Europa de est/A> |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
