Una din problemele dezbătute mai mult de către specialiştii istoriei noastre vechi a fost aceea a unităţii şi gradului de dezvoltare a civilizaţiei geto-dace înainte de cucerirea romană şi constituirea provinciei Dacia în cadrul Imperiului roman (106 p.Chr.). La fel de discutată a fost şi problema existenţei unor particularităţi zonale sau regionale care să se integreze organic în marea unitate etno-culturală geto-dacă.
Săpăturile arheologice efectuate, începând din 1960, la Ocniţa (Ocnele Mari) jud. Vîlcea, şi extinse treptat şi la ţinuturile învecinate, au adus o sumă de răspunsuri la aceste întrebări fundamentale pentru studiul etnogenezei noastre. S-a dovedit, astfel, în chip documentat, că întreaga zonă Ocnele Mari (Ocniţa-Cosota) Rm.Vîlcea-Vlădeşti, Govora-Bîrseşti-Căzăneşti a fost intens locuită încă din epoca neolitică şi că această continuitate de locuire pe aceleaşi meleaguri reprezintă în acelaşi timp şi o continuitate culturală şi etnică. În jurul anului 2000 a.Chr., se şi puseseră bazele străvechii vetre tracice în această regiune. Aici se aflau atunci triburi de păstori indoeuropeni, care au format miezul etnic al prototracilor; ei au fost primii ce au început să exploateze marea resursă de sare de la Ocnele Mari-Ocniţa, activitate ce va deveni un important factor economic în circuitul schimburilor intertribale din întreaga regiune carpato-danubiano-balcanică în epoca bronzului, întocmai ca în vremurile postantice. Odată cu cristalizarea definitivă a culturilor şi triburilor tracice, pe la jumătatea mileniului II a.Chr., zona aceasta s-a integrat în marea unitate de civilizatie din Carpaţi, de la Dunăre şi Marea Neagră, în jurul salinelor se constată noi locuiri; fără îndoială, folosirea zăcămintelor de sare va fi luat o şi mai mare dezvoltare, cunoscute fiind legăturile multilaterale şi pe spaţii din ce în ce mai vaste -inclusiv cu lumea miceniană- ale comunităţilor tribale tracice nord-dunărene.
De o parte şi de alta a „coloanei vertebrale”
În prima epocă a fierului, (Hallstatt), care începe în jurul anului 1000 a.Chr., tracii din Subcarpatii vîlceni -populaţie devenită destul de densă- erau beneficiarii unei culturi superioare; este suficient să semnalăm aici descoperirea, la numai câteva sute de metri de vechea ocnă, a unui „sat” tracic din sec. VI-V a.Chr., cu numeroase semibordeie şi colibe, conţinând materiale superioare ca realizare şi care se plasează pe firul unei perfecte continuităţi cu etapele anterioare. O altă serie de descoperiri arheologice făcute în aceeaşi aşezare, care va fi cercetată mai îndeaproape în anii următori, documentează tocmai această trecere treptată în sec. IV a.Chr. spre ceea ce arheologii numesc a doua epocă a fierului sau La Téne-ul geto-dac, şi care durează în zona respectivă, fără nici un fel de întreruperi, pînă la cucerirea romană, în întregul său, civilizatia geto-dacilor s-a dezvoltat în chip nemijlocit, organic, pe multimilenarul fond etno-cultural creat de traci, strămoşii direcţi şi autentici ai dacilor.
Cercetările de la Ocniţa au avut drept scop descoperirea şi cunoasterea cît mai adîncită a civilizaţiei dacilor dintr-o regiune care a făcut parte mai târziu din vatra de formare a poporului român. La Ocniţa a fost identificat un întreg complex de aşezări civile şi de cetăţi amenajate pe înălţimi, care se grupează în jurul salinelor. Alte înălţimi fortificate păzeau accesul pe Valea Oltului. Cetăţile de la Ocniţa aveau terase de luptă, de locuire sau de amplasare a atelierelor. Unele erau apărate de palisade şi prevăzute cu turnuri de pază. La altele, se constată şi portiuni de ziduri realizate din mari blocuri de tuf dacitic. Prezenţa acestor cetăţi la sud de Carpaţi, în nord-estul Olteniei, ca şi a cetăţii de piatră de la Polovragi-Gorj, dovedeste că puterea militară economică şi politică a dacilor în sec. I a.Chr. şi în cel următor avea o bază mult mai largă decât se crezuse până acum câţiva ani şi că ea cuprindea ambele versante ale Carpaţilor, care au constituit totdeauna coloana vertebrală a traco-geto-dacilor, daco-romanilor şi a poporului român. Pe Valea Oltului şi pe drumuri de munte, cetăţile din Subcarpaţii vîlceni şi din cei ai Gorjului se legau de cele din Transilvania; ele par să fi avut o viaţă istorică oarecum deosebită după dispariţia marelui Burebista şi în vîrtejul frămîntărilor interne şi ale politicii romanilor, ajunşi pe Dunăre în vremea lui Augustus.
La Ocniţa, în punctul numit Cosota, se află trei cetăţi amenajate pe înălţimile care formează, spre salinele amintite, o deschidere de forma unei potcoave. De o parte şi de cealaltă a cetăţilor existau aşezările civile. Săpături intense s-au efectuat în aşezarea de la Cosota. Alături de aceasta a fost descoperită necropola populaţiei dacice, care se întrepătrunde pe alocuri cu aşezarea civilă. Vestigiile găsite vădesc că ritul de înmormîntare era cel tradiţional: se practica incineraţia. Puţine morminte au urne funerare în care au fost depuse resturile de incinerare. Majoritatea mormintelor au fost săpate unele în pămîntul viu, nisipos, altele în stînca locală. Incinerarea s-a făcut în afara necropolei şi a aşezării civile. Potrivit ritualului, în morminte au fost depuse mai rar vase întregi, dar dintre acestea nu lipseau binecunoscutele şi caracteristicele opaiţe dacice, lucrate cu mîna şi având o formă tronconică, cu sau fără ornamente în relief, dar prevăzute totdeauna cu o tortiţă. Cîteodată apare şi pe aceste opaiţe tradiţionalul brăduţ, pe care îl întâlnim la Ocniţa şi pe alte vase ale autohtonilor, ca expresie şi a unei credinţe în tinereţea şi veşnicia naturii, care nu pare a fi străină nici de credinţa dacilor în nemurire, în continuarea vieţii şi după moarte. Aşa se explică faptul că în morminte erau depuse unelte -securi, cuţite, râşniţe (de obicei, sfărâmate ritual) etc.- bucăţi de fier brut, într-un caz chiar cercul de fier de la un butoi, care fusese îndoit ritual şi aşezat cu grijă lângă rămăşiţele incinerate ale celui îngropat (negustor de vinuri? dogar?).
Confirmarea unei mai vechi intuiţii
Materialul arheologic scos prin săpăturile din aşezare, din necropolă şi de pe înălţimile cu cetăţi a îmbogăţit în chip substanţial documentarea noastră privind cunoaşterea civilizaţiei dacilor, sub toate aspectele. În primul rând, s-a dovedit că zona Ocniţa-Cosota a fost locuită de uniunea de triburi a burilor dacici, pe care geograful grec Ptolemeu -care a trăit la Alexandria în a doua jumătate a sec. II p.Chr.- îi numea buridavensi („Buridavensioi”) după cetatea lor întărită Buridava, pe care acelaşi Ptolemeu o localiza în Dacia Centrală; această denumire este de origine traco-dacă, fiind compusă din două cuvinte: Buri+dava=oraşul (cetatea) burilor, în august 1973, am avut şansa să descopăr două fragmente ceramice tipic dacice, pe care se vede scris cu litere latine, majuscule, chiar numele tribului respectiv: cuvântul BUR se află zgâriat pe suprafaţa exterioară a fragmentelor, de mâna unui localnic, încă nestăpân pe arta scrisului. Aceasta înseamnă că cel care a realizat o asemenea scriere era un dac din popor, puţin iniţiat. Descoperirea este excepţional de importantă din punct de vedere ştiinţific, istoric. Este pentru prima dată când un trib dac poate fi localizat precis, pe baza unui izvor provenind direct de la el însuşi, în al doilea rând, izvorul scris -în cazul nostru, relatarea lui Ptolemeu- este confirmat printr-o documentare arheologică directă. Se adaugă, de asemenea, localizarea în zona Ocniţa a aşezării fortificate Buridava. V.Pârvan a avut intuiţia acestui adevăr istoric, socotind pe buridavensi ca locuind în regiunile de nord ale jud. Vîlcea şi ale jud. Argeş.
În urma descoperirilor recente de la Ocniţa, se poate formula concluzia, ce va trebui reţinută de ştiinţa istorico-arheologică românească şi străină, că tribul dacic al burilor locuia în Subcarpaţii vîlceni, iar capitala lor -dava lor- era în această regiune; aşa se explică şi păstrarea de către romani a numelui de Buridava, pe care l-au dat castrului şi aşezării de pe Olt, la Stolnicenii de azi. Cercetările noastre au dovedit că romanii au aplicat şi în această parte a Daciei aceeaşi politică de evacuare a populaţiei autohtone din centrele sale întărite pe înălţimi şi dens locuite, la şes (în Valea Oltului de data aceasta), dar au păstrat denumirea locală, cea traco-dacă, anume Buridava. Prezenţa centrului roman de la Buridava era o indicaţie că şi aşezarea fortificată a localnicilor trebuia localizată undeva, în apropiere, ca şi Sarmizegetusa dacică faţă de colonia romană întemeiată de Traian -Ulpia Traiana- şi căreia, în vremea împăratului Hadrian, i s-a adăugat şi numele vechii Sarmizegetuse; aceasta reflectă nu numai schimbarea politicii romane faţă de populaţia cucerită, dar mai ales fenomenul continuităţii acesteia, ca şi la Buridava, Drobeta etc. De fapt, între zona Buridavei dacice de la Ocniţa-Ocnele Mari şi cea romană de la Stolniceni am şi cercetat -cu câţiva ani în urmă- o întinsă aşezare daco-romană la Bîrseşti, pe drumul de la gara Govora spre Govora-sat, unde romanii au aşezat populaţia autohtonă adusă de pe înălţimi.
Meşteşugul propriu-zis al olăritului, bazat pe roata olarului, folosită de geto-daci pe scară din ce în ce mai largă încă din sec. IV-III a.Chr., a cunoscut în zona ţinutului locuit de populaţia burilor dacici o dezvoltare prosperă. Excepţional de marele număr de vase din lut, întregi sau fragmentare, lucrate cu roata, la care se adaugă cele realizate în tehnica tradiţională cu mîna, arată o mare bogăţie de forme şi de ornamentare. Două trăsături esenţiale trebuie subliniate şi aici în legătură cu ceramica descoperită în complexul dacic de la Ocniţa. În primul rând, este vorba de componentele de străveche tradiţie şi continuitate, care se leagă atât de vremurile de strălucire a olăritului casnic din epoca bronzului tracic, cât şi de prima epocă a fierului, şi ea de etnicitate tracică, şi care a constituit fondul principal pe care s-a dezvoltat meşteşugul olăritului din perioada La Téne geto-dacă. Este util a ne opri aici asupra constatării că, mult timp după formarea civilizaţiei geto-dace, în domeniul ceramicei, de pildă, s-au păstrat forme, motive decorative şi elemente de tehnică tipice primei epoci a fierului (Hallstatt). Întâlnim la Ocniţa vase dacice derivate din cele din epoca anterioară, cum sunt străchinile, vasele bitronconice, cănile etc. Însuşi procedeul de preparare a pastei din care se făceau vasele, cât şi gradul de ardere, au fost multă vreme cele tradiţionale. Aceasta prezintă o importanţă deosebită, fiindcă se concretizează şi în domeniul olăritului fenomenul continuităţii între prima şi a doua epocă a fierului. Elementele de veche tradiţie locală persistă în toată epoca geto-dacă, iar apoi, atât în vremea stăpânirii romane în ţinuturile dacilor liberi din acea perioadă, cât şi în vremurile postantice. Dăinuirea unor fenomene de tradiţie străveche este caracteristică civilizaţiei geto-dace şi daco-romane şi ea se manifestă deopotrivă în cultura materială şi spirituală.
Ceramica elenistică şi bronzuri romane
Dar, pe lângă elementele tradiţionale, ceramica -în special cea lucrată la roată- ne oferă ocazia să constatăm că dacii din zona Subcarpaţilor vîlceni, au împrumutat şi au asimilat în chip creator, potrivit gustului pentru frumos şi propriilor lor nevoi gospodăreşti, forme de vase elenistice şi romano-elenistice, pe care le-au lucrat la roată în atelierele locale. Multe dintre acestea sunt pictate în cea mai bună tehnică. A fost descoperită la Ocniţa o grupă întreagă de vase pictate înainte de ardere, fiind arse în cuptoare speciale pînă la dobândirea culorii portocaliu-închis. Decorul este realizat din benzi paralele (uneori sub formă de valuri), verticale sau orizontale. Cât priveşte gama de forme a vaselor pictate, predomină cupele (fructiere) cu picior înalt, lucrate de localnici. Interesant de remarcat este faptul că în grupa ceramicei pictate se găseşte şi tipul de cană cu toartă, de factură şi de tradiţie recunoscută ca traco-daco-getică. Marea bogăţie a ceramicii pictate de la Ocniţa şi diversitatea formelor de vase -majoritatea dezvoltate pe fondul autohton- fac dovada superiorităţii acestui grup ceramic faţă de zonele intracarpatice, atestând totodată, prezenţa la sud de Carpaţi, până în ţinuturile de munte, a unor puternice influenţe elenistice şi romane.
Cercetările de la Ocniţa au scos la iveală urmele unor ateliere de metalurgie, care foloseau fier brut, procurat probabil din zona cetăţilor dace din Transilvania, în prezent, specialiştii efectuează analize metalografice şi de altă natură asupra eşantioanelor de fier brut, zgură şi obiecte finisate de fier, descoperite în săpăturile noastre. Oricum, numărul mare de unelte şi chiar de arme (vârfuri de săgeţi, vârfuri de lance, săbii curbe etc.) ne duc la formularea unei ipoteze plauzibile, aceea că în zona complexului dacic de la Ocniţa au existat ateliere pentru făurirea uneltelor şi armelor de fier. Aici erau lucrate şi acele unelte specifice pentru exploatarea sării, cum era de pildă, securea-pană, pe care am descoperit-o în morminte, în straturile de cultură din aşezarea civilă şi în marele depozit de obiecte metalice găsit în 1969. Printre obiectele -peste 40 la număr- din acest depozit, trebuie menţionat un vas roman din bronz importat de localnici, având o formă elegantă de amforetă, cu două torţi care fuseseră rupte şi ascunse în interiorul vasului, probabil potrivit unei practici cu caracter ritual. De fapt, toate obiectele depozitului erau aşezate într-o anumită ordine, de o parte şi de alta a unei piese legate de cultul vetrii (de origine etruscă, dar preluat şi răspândit de către romani şi la popoarele din afara statului lor): este vorba de ceea ce se numeste „căţel de vatră”, un suport lucrat în fier, având 1m lungime la extremităţi şi terminându-se cu stilizarea capului de taur.
E o piesă aproape unică pe teritoriile locuite de geto-daci. Ea mai putea servi şi ca suport pentru lemnele puse pe foc. În orice caz, o asemenea piesă este în acelaşi timp şi o operă de artă, de care se leagă străvechi credinţe europene privind cultul vetrei. În săpături, s-au mai descoperit şi câteva fragmente de lut reprezentând capete de berbeci stilizate care aparţin tot unor asemenea „căţei de vatră", pe care îi întâlnim şi la alte neamuri, simboluri ale aceleiaşi credinţe.
Ceea ce merită iarăşi a fi evidenţiat între descoperirile de la Ocniţa, este fără îndoială o altă grupă de fragmente ceramice -pe lângă cele amintite mai înainte cu numele burilor- pe care a fost incizat sau scrijelat de către un localnic, cel mai vechi nume traco-dac de persoană cunoscut până acum şi scris de dacii înşişi. Este vorba de antroponimul REB scris cu litere majuscule latine şi repetat de cinci ori pe fragmente ceramice lucrate cu mâna sau cu roata, dar de pură factură autohtonă. Ne impresionează în faţa acestui antroponim traco-dac datând din sec. I a.Chr. -vechi de peste două mii de ani!- trăsăturile nesigure ale celui care scria cu litere latine cu un secol şi jumătate cel puţin, înainte de cucerirea romană din 106 e.n. Cel ce a scris cuvîntul REB nu era nici preot, nici nobil, nici proprietar de atelier de olărie. El nu era stăpân pe tehnica scrisului, căci este suficient să privim cele cinci scurte inscriptii ca să ne dăm seama de aceasta. Uneori, bucla de jos a literei B este făcută de două ori, de o mână nesigură. Este de presupus că încă din sec. I a.Chr. existau la daci reprezentanţi ai unei categorii sociale, alta decât aceea a preoţimii sau aristocraţiei, care învăţaseră scrisul cu litere latine şi, foarte probabil începuseră să cunoască şi limba latină. Fragmentele purtând cuvântul REB s-au găsit deopotrivă în sectorul aşezării civile şi în acela al cetăţii nr.1.
Basileul şi palatul său
În vara anului 1973, am descoperit -în aceeaşi cetate şi în aşezarea civilă- încă două fragmente, unul dintr-un vas comun lucrat cu mâna şi altul dintr-un mare vas-chiup (pentru păstrarea alimentelor sau apei) făcut cu roata. Pe un fragment din acest din urmă vas s-au scris, înainte de ardere, cu litere greceşti, două cuvinte, dintre care unul redă numele unui personaj MARK (OS?) care, după cum susţin specialiştii în studiul limbii traco-dacilor (I.I.Rusu), aparţine limbii localnicilor şi ne aminteşte de centrul dacic Markodava, pe care tot geograful grec Ptolemeu îl localiza în Dacia. Pe un alt fragment, din acelaşi vas ca şi fragmentul precedent, a fost scris, cu aceleaşi litere greceşti, cuvântul BASILE (OS?). Cele două fragmente s-au găsit în pivniţa, săpată în stâncă, a unei monumentale clădiri de pe cetatea nr.l.
Cercetările din 1973 au dus la dezvelirea unui important edificiu, cu fundaţiile săpate în stâncă (tuf dacitic) ale cărui urme se văd încă pe stânci şi în gropile siliţilor de susţinere a clădirii care a pierit într-un puternic incendiu. Edificiul era din lemn şi avea cel puţin un etaj. Cei doi stâlpi centrali de susţinere aveau un diametru de 1m. Construcţia ocupa partea centrală a platoului cetăţii; intrarea era pe latura de est, iar în partea de vest se aflau trei pivniţe săpate în stâncă, dintre care cea mai adâncă avea aproape 3m. Aci au fost găsite două monede de la Augustus, una de bronz şi alta de argint, care fixează, din punct de vedere cronologic, distrugerea clădirii către sfîrşitul sec. I a.Chr. sau cel mai târziu la începutul celui următor, în pivniţe se adunase tot materialul trecut prin foc din clădirea respectivă, care a fost, fără îndoială, sediul unui regişor local, a unui basileu, cum spune şi inscriptia de pe vas. Numele acestuia nu-l cunoaştem cu certitudine: să fi fost Reb? sau Markos? sau un altul? Sigur este însă -şi aceasta reprezintă o altă contribuţie importantă a recentelor cercetări de la Ocniţa- că în centrul uniunii tribale Buridava se afla pe vremea lui Augustus un rege sau regişor. Prin aceasta se atestă şi existenţa unei formaţiuni politice şi militare unional-tribale -sau mai avansată- a burilor menţionaţi de izvoarele scrise ale antichităţii.
Edificiul din lemn cu fundaţiile săpate în stîncă: nu avea numai un caracter civil şi militar, ci şi unul religios, basileul centrului Buridava concentrând în persoana sa -ca şi alti regi şi regişori geto-daci- cele trei atribute, în cele trei pivniţe am găsit idoli antropomorfi, cu funcţie magică: un idol de lut, bărbătesc, are cap de animal (cal?). Pe ceramică, apar anumite simboluri religioase, iar într-o pivniţă -în care se pare că aveau loc şi practici legate de astronomie- s-a descoperit o mască de bronz, bine conservată şi cu grijă aşezată lângă peretele pivniţei. Ea reprezintă o divinitate bărbătească, în plină tinereţe. Este vorba de o lucrare ieşită dintr-un atelier local, deşi poartă amprenta unei puternice influenţe romane, în tratarea feţei, a părului şi a altor amănunte, cât şi în tehnică, se constată persistenţa tradiţiei artei traco-getice şi geto-dace din perioadele anterioare, aşa încât această operă de artă -unică până acum- reprezintă o altă dovadă a unei perfecte continuităţi a civilizaţiei dace şi în domeniul manifestărilor de artă.
Recentele descoperiri arheologice de la Ocniţa oglindesc în acelaşi timp şi procesul de intensificare a influenţei romane asupra civilizaţiei, economiei şi vieţii politice a dacilor din nordul Olteniei şi Munteniei, imediat după instalarea puterii romane pe Dunăre, dacii fiind incluşi din ce în ce mai mult în circuitul economic şi politic al Romei, în lumea civilizaţiei romane. Răspândirea unor produse romane din importuri, folosirea şi apoi baterea denarului republican roman ca monedă proprie de către daci, cât şi adoptarea alfabetului latin -poate chiar de către reprezentanţi ai poporului de rând, cum ne arată inscripţiile din aşezarea civilă de la Ocniţa- toate acestea dovedesc că procesul romanizării -ca fenomen, evident, complex- începuse încă din sec. I a.Chr.
Descoperirile de la Ocniţa-Ocnele Mari aruncă lumini noi asupra acestei probleme fundamentale a istoriei noastre. Ele crează în acelaşi timp un suport documentar nou privind necesitatea revizuirii concepţiei noastre referitoare la premisele romanizării geto-dacilor dintre Carpaţi şi Dunăre şi intrarea acestora încă de pe vremea lui Augustus în sfera influenţei şi politicii romane. Este semnificativ din punct de vedere istoric că unele cetăţi dacice -precum cea de la Polovragi-Gorj- au fost distruse în sec. I a.Chr., foarte probabil spre sfârşitul acestui secol, cînd tradiţia antichităţii menţionează frecvente lupte între regişorii locali, de care, desigur, politica romană nu era străină; aceste lupte caracterizează, de altfel, perioada ce a urmat după Burebista şi până la Decebal. Descoperirile şi observaţiile de la Ocniţa şi din alte cetăţi şi asezări din Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei par a ne da o altă imagine asupra întinderii formaţiunii statale însăşi din vremea lui Decebal. O asemenea imagine abia începe a fi întrezărită şi ea rămîne a fi precizată prin noi cercetări şi reconsiderări.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Berciu Dumitru, Burii daci şi străvechea lor cultură, în Magazin Istoric, I, 83, 1974, p. 2-7; 13.
Bibliografie suplimentară:
Dumitru Berciu, Burii-Buridava-Burebista, Craiova, 1931;
Berciu D, Buridava dacica la Ocniţa?, în Magazin istoric, anul I, nr.6, sept., 1967, p.5-9;
Berciu D., Scriere cu litere latine şi grecesti descoperită la Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea), în SCIVA, tom 30, nr.4, oct-dec1979, p.481-499;
Berciu D., Iosifaru M., Purece S., Descoperiri şi însemnări de la Buridava dacică -VIII-, în Thraco-Dacica, XI, 1-2, 1990;
Berciu D., Buridava dacică, Bucureşti, 1981;
Gh. Bichir, Aniloara Sion, P. Bardasu, Aşezarea de la Stolniceni - Buridava, jud. Vâlcea, în Materiale, I/199 |