 Cu toată importanţa avută nu numai pentru istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, ci şi pentru aceea a întregului Imperiu roman, războaiele dintre daci şi romani din perioada domniilor lui Decebal şi Traian sunt lacunar reprezentate de izvoarele scrise care s-au păstrat. O soartă ciudată a făcut ca din bogata literatură antică pe care au inspirat-o să fi rămas foarte puţin, însăşi comentariile scrise de împăratul Traian, intitulate semnificativ Dacica, s-au pierdut. Singurul izvor literar mai închegat pentru cunoaşterea lor este Istoria romană a lui Cassius Dio, dar şi din această lucrare, întocmită la mai bine de un secol după Traian, tocmai cartea LXVIII, care trata despre domnia acestui împărat, face parte din acele diviziuni ale lucrării care nu s-au transmis decât printr-un rezumat făcut de călugărul bizantin Xiphilinus în secolul al XI-lea.
Pentru reconstituirea desfăşurării războaielor daco-romane alături de alte izvoare o importantă deosebită au cele două impunătoare monumente ridicate de Traian: Columna de la Roma şi Trofeul de la Adamclisi.
Columna, ridicată în mijlocul Forului lui Traian din Roma, având aproape 40m înălţime şi peste 3m diametru, destinată, din 117, să conţină în interiorul soclului urna cu cenuşa împăratului ctitor, a fost împodobită cu o sculptură în relief, pe o bandă lată de circa un metru, înfăşurată în spirală în jurul ei pe o lungime totală de peste 200m, cuprinzând în imagini succesive toată naraţiunea ultimelor războaie dintre regatul dac şi Imperiul roman.
Cel de-al doilea monument, Tropaeum Traiani (Adamclisi) a fost înălţat pe locul bătăliei crâncene date în 102 şi se referă doar la această bătălie.
Traian, la începutul secolului al II-lea e.n., avusese la îndemână mai multe informaţii decât Darius, Alexandru Macedon sau Lysimach despre Sciţia, Dacia, Geţia sau Sarmaţia, despre neamurile sarmate şi despre geto-daci, despre modul de organizare a structurilor sociale, politice şi militare, despre economia şi puterea lor de luptă etc. În consecinţă, Traian şi-a putut elabora o strategie şi o tactică mult mai adecvată şi eficientă pentru atingerea scopului pe care-l urmărea: expansiunea imperiului la nordul Dunării; înfrângerea Daciei prin atac frontal; transformarea Daciei într-o provincie romană pentru asigurarea aprovizionării imperiului cu materii prime, produse agricole şi meşteşugăreşti şi cu resurse umane etc.
Bun strateg, Traian şi-a fixat ca tactică de acţiune: lupta directă şi succesivă; cucerirea pas cu pas; consolidarea permanentă a spatelui; neangajarea în lupte de hărţuială; atragerea inamicului într-un război de durată „psihologic”; diplomaţie activă, îngustarea ariei de acţiunea inamicului şi izolarea lui etc.. Strategia şi tactica aleasă a dus la rezultate corespunzătoare, pe care, mai târziu, le-a aplicat şi în războiul cu parţii.
În lupta diplomatică, Traian, a exploatat ingenios neînţelegerile dintre iazigi şi daci în legătură cu păşunatul, izolându-i pe barbari unii de alţii. La fel a procedat cu roxolanii, carpii, tirageţii, geţii, costobocii etc. Argumentele de bază erau, după izvoare, că romanii aduc pacificarea şi nu vor decât să pedepsească pe Decebal care a adus mult rău, atât romanilor, cât şi dacilor sau că romanii vor să asigure protecţia formaţiunilor teritoriale dacice independente etc. Printr-o propagandă activă, prin argumente plauzibile, folosind şi stipendiile, Traian a putut menţine în afara confruntărilor, forţe importante dintre neamurile vecine şi chiar dintre daci.
Dar şi Decebal s-a dovedit a fi pe lângă un mare strateg şi un mare diplomat. Tacit, Ammianus, Hieronymus lasă să se înţeleagă că ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastă împotriva romanilor, printre aliaţii săi numărându-se şi parţii.
Datorită războaielor îndelungate cu romanii, Decebal s-a găsit într-o situaţie dificilă faţă de dacii din formaţiunile teritoriale înrudite cărora le solicita ajutorul. A fost nevoit să demonstreze că ele „...nu aveau alt mijloc de a-şi salva independenţa, că, unindu-se cu el, puteau spera să-i învingă pe romani, în timp ce, dacă-l lăsau să se lupte singur şi să piardă din lipsă de ajutoare, ruina se va atrage inevitabil şi pe-a lor. Decebal a căutat aliaţi până în îndepărtata Asie, la părţi; dar dintre vecinii mai apropiaţi, nici unul, în afară poate de sarmaţi şi de burii germanici, nu par a fi răspuns apelului său” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII,11,1). Dio Cassius ne arată că această luptă diplomatică, pentru Decebal, era destul de dificilă deoarece: „... făcea prăpăd printre cei care mai înainte vreme îi fuseseră potrivnici” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII,11,2). Că Decebal avusese greutăţi datorită războiului „psihologic” impus de către romani ne-o spune şi Patsch când susţine că Decebal a trebuit chiar să lichideze acţiunile unei fracţiuni proromane din Dacia (C.Patch, Der kampf um den Donaunaum unter Domitian und Traian, p.56-59, 1937). Datorită politicii diplomatice eficiente dusă de către romani, Dio Cassius putea să afirme, „...mulţi daci trecuseră de partea lui Traian” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII,11,1).
De fapt, în toată perioada războaielor daco-romane (88, 89, 101-102, 105-106), romanii au ştiut să atragă de partea lor seminţiile nord tracice, Traian având cel mai mare succes în acest sens. Dar, aşa cum o demonstrează istoria, acest succes de răsunet universal s-a întors până la urmă împotriva Imperiului Roman, contribuind la destrămarea lui.
RĂZBOIUL DIN ANII 101-102
Înfruntarea decisivă dintre daci şi romani s-a declanşat ca rezultat al reluării politicii de expansiune în estul şi sud-estul Europei, în special la Dunărea de Jos, de către Imperiul roman condus de împăratul Traian, care a intensificat pregătirile de război, îndeosebi în jurul anului 100. Astfel, în anul 99, are loc o vizită „de inspecţie” a împăratului Traian în provinciile balcano-danubiene.
În faţa iminentei invazii romane, regele dacilor - Decebal - a făcut la rândul lui intense pregătiri militare şi diplomatice. Conştient de inferioritatea numerică şi în înzestrare a oastei dace, el a adoptat un plan realist şi prudent, care, în esenţă, preconiza organizarea apărării în zona muntoasă, unde putea exploata la maximum atât avantajele terenului, cât şi sistemul puternicelor fortificaţii consolidate sau construite în lungul răstimp care trecuse de la moartea lui Burebista. Totodată regele dac a depus mari eforturi pentru a închega alianţe militare cu alţi adversari ai imperiului. Graţie prestigiului său, dobândit ca urmare a victoriilor repurtate împotriva generalilor lui Domiţian, precum şi bunelor relaţii pe care ştiuse să le întreţină cu diverse neamuri vecine, Decebal a reuşit să încheie o coaliţie întinsă, care reunea contingente dace din nord rămase în afara stăpânirii sale, pe sarmaţi, precum şi populaţia războinică a burilor suebici. Desfăşurarea războiului atestă că între daci şi aliaţii lor s-a ajuns, înainte sau cel mai târziu în decursul primei părţi a confruntării armate, la perfectarea unui plan de campanie comun care, urzit de inteligenţa strategică a regelui dac şi pus în aplicare, cu surprinzătoare efecte, în iarna anului 101, avea să dejoace intenţiile lui Traian de a pune stăpânire pe Dacia.
Prima campanie
Când şi-a terminat toate pregătirile, urmărite, de altminteri, cu atenţie de către daci, Traian a pornit războiul, fără nici o provocare din partea lui Decebal, care încă respecta clauzele pactului din anul 89. După ce s-a declarat solemn războiul la Roma, în ziua de 25 martie 101, împăratul a plecat spre Dunăre, în Moesia Superior.
Sursele cercetate nu oferă date precise asupra efectivului total al forţelor militare cu care Traian a început ostilităţile, dar, judecând după numeroasele unităţi pe care izvoarele le consemnează şi anume 13-14 legiuni şi diverse trupe auxiliare, ca participante la cele două războaie, s-a putut deduce un total de aproximativ 150.000 de soldaţi, din care o mare parte trebuie să fie raportată la primul război.
Literatura antică aprecia că Dacia primului secol al erei noastre dispunea de o oaste al cărei efectiv se ridica la aproximativ 40.000 de militari. Dar, aşa cum am mai amintit, în cazul unui efort militar de apărare, ţinând seama de politicile de alianţe ale regatului dac, aceste efective puteau fi şi ceva mai numeroase.
De la începutul campaniei Decebal a asigurat o judicioasă repartizare a forţelor şi mijloacelor destinate apărării. O parte din oastea sa a primit misiunea de a desfăşura lupte în câmp deschis, de a executa incursiuni şi acţiuni continue de hărţuire împotriva invadatorilor, fiind în măsură să întreprindă în orice moment atacuri prin surprindere în locurile şi în momentele cele mai neaşteptate de către adversari. O altă parte a oştenilor daci a fost destinată apărării fortificaţiilor, cu precădere a puternicelor cetăţi situate pe direcţiile principale de înaintare a trupelor romane; din acest punct de vedere o însemnătate deosebită s-a acordat întăririi detaşamentelor destinate special pentru apărarea sistemului de fortificaţii din jurul Sarmizegetusei Regia.
În timpul campaniei comanda supremă a fost exercitată personal de marele rege Decebal, având în jurul lui corp de comandă din înalta aristocraţie şi din propria familie (Vezinas, Diegis). Forţele destinate unor acţiuni independente, apărării cetăţilor sau barării unor puncte obligate de trecere, la care s-a adăugat probabil şi o parte din populaţia din zonele respective au depus eforturi de a întârzia înaintarea romană.
În timpul desfăşurării campaniei, în preajma lui Traian s-au aflat, în calitate de comites (însoţitori) ai împăratului, Lucius Licinius Sura, Quintus Sosius Senecius, Publius Aelius Hadrianus, Lusius Quietus, comandantul cavaleriei maure, tehnicieni-ingineri, printre care Balbus şi Celsus. Prefectul pretoriului, Claudius Livianus, a participat alături de împărat la ambele războaie, având o contribuţie majoră la întocmirea planurilor de operaţii şi în tratativele diplomatice.
Împăratul a urmărit, indubitabil, un rezultat radical şi rapid, ceea ce l-a determinat de la început să-şi asigure superioritatea de forţe necesară şi să înainteze, ca şi predecesorii săi din vremea lui Domitian, pe drumul cel mai scurt, dinspre Dunăre pe valea Bistrei, pe la Tapae, spre depresiunea Haţegului şi spre munţii din zona Sarmizegetusei. Itinerarul urmat este clar indicat chiar de el însuşi, prin cele cinci cuvinte, singurele ce s-au păstrat din comentariile sale Dacica, graţie unui citat transmis de gramaticul Priscianus din secolul al V-lea: „inde Berzobim deinde Aizim processimus” („de acolo am înaintat spre Berzobis, iar apoi spre Aizis”) (Priscianus, Institutiones Grammaticae, VI,13), aceste localităţi fiind bine precizate de alte izvoare pe drumul dintre Lederata (Ramna, în Iugoslavia) şi Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş, jud.Caraş-Severin), Berzobis la Berzovia, pe râul Bîrzava, iar Aizis pe râul Pogăniş, în preajma localităţii Fîrliug. În fapt, invazia ambelor grupări de forţe romane s-a desfăşurat iniţial pe două direcţii, vizând ca ţintă finală atingerea centrului vital al Daciei: Sarmizegetusa.
Dunărea a fost trecută de trupele romane cu două coloane situate în puncte diferite. Cum la campanie au luat parte trupe provenite atât din răsărit, cât şi din apus, şi cum trebuia evitată navigaţia prin periculoasele cataracte de la Porţile de Fier, cele două grupări - una sosind din vest, o dată cu flota fluvială a Pannoniei (Classis Flavia Pannonica), sub comanda guvernatorului acestei provincii, Quintus Glitius Agricola, iar alta din est, sub ordinele lui Manius Laberius Maximus, legatul Moesiei Inferioare, şi însoţită de flota Flavia Moesica - au pătruns în sud-vestul Daciei fiecare pe altă cale, urmând a face joncţiunea ulterior. Pe apă nu au fost transportate decât bagajele, proviziile şi comandamentele cu unităţile de urgentă intervenţie, majoritatea efectivelor mergând pe jos de-a lungul malului drept al fluviului. De aceea a fost nevoie ca cele două flote să contribuie la improvizarea câte unui pod pentru trecerea forţelor respective pe malul opus. Coloana din vest, sub conducerea directă a împăratului, care, venind cu gărzile sale de la Roma, a întâlnit-o la Viminacium (Kostolac), a traversat Dunărea nu departe de acest centru de legiune, pe la Lederata, în dreptul gurii râului Apus (Caraş), pentru ca, urmând valea acestui afluent până la Arcidava (Vărădia), să continue înaintarea pe valea Cernovăţului prin Centum Putei (Surducul Mare), apoi prin Berzobis, Aizis şi Caput Bubali (Cornutei), pentru a ajunge la Tibiscum. Spre acest ultim punct, fixat ca loc de joncţiune, se îndrepta şi coloana din est care, trecând fluviul probabil pe la Drobeta, a înaintat pe la Tierna (sau Dierna, Orşova pe Cerna) şi, urcând pe valea Cernei şi apoi pe afluentul acesteia, Belareca, iar de la cheile Armenişului pe valea superioară a Timişului, a urmat drumul indicat de itinerare prin aşezările întărite de mai târziu Ad Mediam (Mehadia), Praetorium (Plugova), Ad Pannonios (Teregova), Gaganae (Satu Bătrîn), Masclianae (Slatina), pentru a se întâlni la Tibiscum cu coloana principală.
După ce pomeneşte de trecerea Dunării de către forţele romane, istoricul Cassius Dio spune că în timp ce împăratul mergea împotriva dacilor spre Tapae, i-a fost adusă „o ciupercă mare”, pe care era scris cu litere latine că burii şi ceilalţi aliaţi ai dacilor îl sfătuiau pe Traian să se întoarcă din drum şi să facă pace (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 1). Pretinsul „sfat” constituia un fel de ultimatum din partea aliaţilor pe care, graţie prestigiului său, Decebal şi-i făcuse în perioada premergătoare începerii războiului. El poate fi socotit, totodată, şi o înştiinţare, un fel de avertisment prin care se sublinia că dacii nu acţionau singuri, ci în alianţă cu unele neamuri, ameninţate şi ele de pericolul cuceririlor romane. Din fină diplomaţie, regele dac nu socotise de cuviinţă să trimită el însuşi această înştiinţare, ci, pentru o mai mare eficacitate, îi lăsase pe aliaţii săi să o facă. Decebal, dimpotrivă, a ţinut să-şi evidenţieze corectitudinea faţă de clauzele păcii din anul 89 şi să se arate cu totul surprins de agresiunea romană pe care nu o provocase cu nimic.
Asemeni imperiilor expansioniste din toate timpurile, adeseori Imperiul roman nu îşi respecta angajamentele asumate şi tratatele încheiate, încălcându-le atunci când interesele sale o reclamau.
Avertismentul nu l-a determinat pe Traian să-şi modifice intenţiile şi planurile. Convins că intervenţia masivă a forţelor sale impunătoare avea să ducă la un succes decisiv înainte ca aliaţii lui Decebal să-şi poată concretiza în vreun fel sprijinul militar, el şi-a continuat înaintarea; trupele romane şi-au deschis drumul prin defrişări şi construcţii de poduri, întâmpinând pretutindeni rezistenţă prin zonele prin care treceau.
După ce la Tibiscum a sosit şi cea de a doua coloană, comandată de Laberius Maximus, întreaga armată romană s-a angajat în defileul Bistrei. Avându-şi acum toate forţele reunite, împăratul se îndrepta în fruntea lor spre Sarmizegetusa, trecând prin localităţile care vor apărea în itinerarele ulterioare sub numele Acmonia (probabil Zăvoi, jud.Caraş-Severin) şi Pons Augusti (Voislova, jud.Caraş-Severin), până la Tapae, în pasul unde se află azi gara „Poarta de Fier” a Transilvaniei.
Acel loc strâmt şi păduros, în care Decebal şi-a dispus forţele într-un dispozitiv cu flancurile avansate, a fost ales pentru prima mare bătălie împotriva armatei romane. Grupările care alcătuiau dispozitivul de apărare erau conduse de căpeteniile lui Decebal, în timp ce el însuşi supraveghea desfăşurarea aprigei confruntări probabil de pe o înălţime pe care îşi instalase punctul de comandă, aşa cum pare să ilustreze Columna Traiană.
Locul ales îi permitea lui Decebal să execute, în funcţie de evoluţia situaţiei, manevra de retragere pe aliniamente succesive, cu păstrarea forţelor principale pentru continuarea acţiunilor militare inclusiv în zona Sarmizegetusei.
Încă din prima fază a bătăliei romanii au fost siliţi să aducă unele corecţii dispozitivului iniţial pentru a face faţă atacurilor executate de daci. Cu toate că cei doi adversari şi-au angajat în luptă forţele principale, balanţa victoriei nu s-a înclinat decisiv nici într-o parte, nici în alta. Rupând lupta, regele Daciei şi-a păstrat forţele principale dirijându-le către centura de cetăţi din munţi, unde putea să organizeze o nouă şi puternică rezistenţă, asociindu-şi efectivele garnizoanelor de acolo.
După bătălia de la Tapae înaintarea romană a continuat. O dată străbătută depresiunea Haţegului, până la râul Strei, armata lui Traian a pătruns, probabil pe la Boşorod, pe Valea Luncanilor sau pe Valea Oraşului, către Sarmizegetusa Regia. Pe tot acest itinerar dacii au căutat prin diferite mijloace să întârzie un deznodământ hotărâtor, evitând o nouă bătălie, opunând rezistenţe scurte de hărţuire urmate de retrageri, nimicindu-şi bunurile – pe Columnă se văd scene unde dacii incendiază aşezări si locuinţe - pe care nu le puteau lua cu ei şi încercând să-l amăgească pe adversar cu încercări de tratative. În cursul acestei înaintări, cu ocazia cuceririi unei cetăţi dacice, sunt regăsite stindardele capturate cu prilejul dezastrului lui Fuscus. De pe o scenă din Columnă rezultă că în faţa lui Traian s-a prezentat, la un moment dat, o solie compusă din daci comaţi trimişi de Decebal să negocieze pacea; apreciind că regele dac urmărea, de fapt, o tergiversare a lucrurilor, Traian a refuzat să poarte tratative, cu atât mai mult cu cât era convins că se găsea foarte aproape de momentul victoriei. Aceste tentative de întârziere a înaintării inamicului au fost dublate de întinderea campaniei şi apropierea iernii, un rol important revenind fortificaţiilor situate pe principalele direcţii care duceau spre Sarmizegetusa. Pe de o parte, amplificarea rezistenţei era determinată de faptul că trupele romane se apropiau din ce în ce mai mult de zona Sarmizegetusei şi nu era necesar să se rişte o bătălie hotărâtoare înainte de a se fi declanşat atacul daco-aliat în est, pe teritoriul dintre Dunăre şi mare; pe de altă parte, scopul urmărit - atragerea grosului forţelor adverse în munţi - fiind atins, era imperativă „fixarea” lor cât mai puternică, pentru a face eficientă manevra strategică plănuită.
Când Traian şi armata sa au reuşit, după grele lupte, să ajungă în munţii din preajma Sarmizegetusei, sosise iarna. Dându-şi seama că un asalt hotărâtor asupra puternicelor fortificaţii dace nu ar fi avut sorţi de izbândă în condiţiile date, împăratul a dispus încetarea atacurilor, acestea urmând să fie reluate abia o dată cu venirea primăverii.
A doua campanie
Prin surprindere, însă, regele Daciei a lansat o contraofensivă de anvergură la Dunărea de Jos, unde a deschis un nou front destinat să slăbească - ori să lichideze - presiunea romană asupra cetăţilor din zona Orăştiei şi să dezorganizeze sistemul militar imperial din Peninsula Balcanică. Decebal a concentrat o grupare de forţe alcătuită dintre-un corp expediţionar dac de cavalerie, pe care a dirijat-o prin păsurile Carpaţilor Orientali, apoi pe valea Siretului, spre Dunăre, căreia i s-au alăturat contingente aliate de localnici şi sarmaţi. După ce a forţat fluviul, gruparea a înaintat rapid prin Moesia Inferior, unde garnizoanele romane rămase de pază, constând numai din unităţi auxiliare, cu efectivele incomplete, erau insuficiente pentru a-i împiedica acţiunea. Se intenţiona apoi trecerea peste Balcani şi interceptarea comunicaţiilor armatei romane din zona Orăştiei cu ţinuturile sud-dunărene, prinzând-o astfel într-un uriaş cleşte strategic.
În acest moment iniţiativa strategică a trecut în întregime de partea lui Decebal şi se punea întrebarea dacă armata romană condusă de Traian se va dovedi capabilă să se salveze. Rezultatul manevrei concepute şi executate de daci trebuia să fie în primul rând o considerabilă slăbire a presiunii lui Traian asupra Sarmizegetusei iar, până la urmă - acesta fiind nevoit să-şi disperseze forţele în condiţii extrem de dificile, Decebal însuşi urmând să-şi capete libertatea de mişcare, se putea chiar ca totul să se termine printr-unul din cele mai cumplite dezastre suferite vreodată de romani. Pentru reuşita acestei manevre de amploare strategică au fost necesare: păstrarea secretului, disimularea intenţiilor, o strânsă coordonare a forţelor dace şi aliate care operau pe un spaţiu imens, punctualitatea în execuţie, rapiditatea şi precizia acţiunilor, dar mai ales folosirea efectelor iernii, care prefăcea apele îngheţate ale Dunării într-un adevărat pod, imobilizând totodată flota romană, singurul mijloc de care dispunea Traian pentru a-şi transporta rapid forţele şi mijloacele şi a le dirija apoi către noua zonă de încleştare.
Planul lui Decebal, demn prin însăşi concepţia sa de mare orizont strategic, care reprezintă în istoria militară regională prima manevră strategică plănuită şi executată la nivelul întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic, a fost îndeplinit cu exactitate în tot ce depindea de destoinicia militară ori de valoarea forţelor pe care le conducea Decebal sau cu care colabora. Desigur, împăratului roman nu i-au lipsit informaţii despre atitudinea ostilă a burilor şi a sarmaţilor, căci, aşa cum s-a arătat mai înainte, i le-au prezentat ei înşişi deschis încă de la începutul războiului şi nu era de prevăzut că, după ce le fuseseră respinse demersurile, ei se vor abţine de a-l ajuta pe regele dac. Traian nu putea să nu ia în calcul eventualitatea unor incursiuni sarmate la Dunărea de Jos, măcar amintindu-şi de loviturile concomitente, dacice de o parte şi roxolane pe de alta, din anii 69-70. Dar nu le vedea decât ca izolate expediţii cu scopuri limitate, cărora ar fi fost de ajuns să li se împotrivească trupele auxiliare lăsate în Moesia Inferior. Cât despre buri, pe cât se putea aprecia, n-ar fi avut pe unde să-l atace lateral, ci, cel mult, şi-ar fi adăugat numărul la acela al apărătorilor Sarmizegetusei, ceea ce n-ar fi modificat sensibil raportul de forţe în dauna sa. Iar o mare coaliţie a dacilor cu alte populaţii, care să treacă atâţia munţi până în zonele de la est de Carpaţi şi să ajungă cu forţele compacte şi strâns organizate prin teritoriul dintre Dunăre şi mare până în Balcani, părea greu de conceput. Coeziunea şi disciplina, elemente esenţiale pentru durabilitatea şi masivitatea unei atari acţiuni la mare distanţă şi pe timp îndelungat nu erau întrevăzute în gândirea militară romană a epocii din partea unor populaţii care ţineau prea mult la statutul lor de autonomie. Şi mai ales împăratul roman era convins că va termina cucerirea centrului politic al Daciei înainte de venirea iernii, succes după care n-ar mai fi avut să se teamă de nici o complicaţie din partea aliaţilor lui Decebal. În consecinţă, Traian n-a ţinut seama de ultimatumul burilor, interpretând cazul ca o simplă încercare de a-l clătina din fermitatea hotărârii sale ofensive, pentru a i se uşura situaţia lui Decebal.
Între timp Traian a primit ştirea neaşteptată: departe, tocmai în răsăritul Moesiei Inferioare, mase mari de daci, geţi şi sarmaţi, a căror intervenţie o subestimase împăratul, trecuseră Dunărea pe gheaţă, atacau garnizoanele romane şi se îndreptau spre păsurile Balcanilor. Abia acum îşi putea da seama Traian că ceea ce luase drept un marş biruitor înăuntrul statului dac nu fusese decât o depărtare imprudentă de bazele sale de sprijin, dispozitivul său strategic fiind dat peste cap. Traian nu mai putea face altceva decât să se adapteze în cea mai mare grabă la noua situaţie şi să încerce să găsească o soluţie salvatoare.
Lăsând în faţa luptătorilor lui Decebal din jurul Sarmizegetusei numai forţele necesare pentru a menţine poziţiile cucerite, împăratul a pornit cu restul armatei spre Drobeta, de unde, la ivirea dezgheţului, urma să se îndrepte, cu ajutorul flotei, în fruntea unui prim eşalon de trupe, către noul teatru de război. Spre şansa romanilor, dezgheţul s-a produs în acel an cu mult mai devreme decât de obicei, iarna fiind extrem de blândă. Trecerea fluviului de către aliaţii lui Decebal s-a produs în condiţii dramatice: gheaţa prea subţire s-a rupt sub greutatea cavaleriei daco-sarmate; unii călăreţi s-au dus la fund, o parte dintre ei, luptându-se din greu cu valurile reci, au reuşit să ajungă la mal istoviţi. Forţele principale ale dacilor şi aliaţilor acestora au trecut, totuşi, fluviul pe o gheaţă încă intactă, după care au început să asedieze castrele întâlnite în cale, în vreme ce cavaleria de catafractari sarmaţi-roxolani străbătea şesurile Moesiei Inferioare, în faţa marelui pericol care se contura, Traian a îmbarcat pe nave, la Drobeta, o puternică grupare de cavalerie, pe care a transportat-o apoi în aval, până la un port din Moesia Inferioară, probabil Novae (Şiştov). De aici împăratul a mărşăluit în mare grabă spre interiorul provinciei, în fruntea unei coloane alcătuite din cavalerie, din infanterie auxiliară şi din garda sa.
O primă luptă s-a dat cu cavaleria catafractarilor sarmaţi, care a fost oprită şi obligată să se replieze, în continuare, romanii au început urmărirea unei importante coloane a grupării de forţe dace şi aliate care operau la sud de Dunăre şi care se îndreptau spre pasul Şipka pentru a trece Balcanii. Dacii şi aliaţii lor din această grupare au întâlnit înainte de a atinge trecătoarea, în timpul nopţii, o puternică tabără romană întărită cu căruţe şi în care se aflau efective numeroase; cu toate că dacii şi aliaţii acestora au luptat cu bravură, ei au fost învinşi până la urmă.
Trupele romane au izbutit astfel, o clipă înainte de a fi fost prea târziu, să-i împiedice pe daci şi sarmaţi de a trece munţii în Tracia, de unde şi-ar fi putut continua acţiunile şi în alte zone. Cu acest prilej regele sarmaţilor roxolani, Susagus, a capturat pe un sclav al lui Laberius Maximus, numit Callidromus, pe care l-a predat lui Decebal. Regele dac avea să-l folosească apoi ca mesager la regele parţilor, Pacorus. Este o confirmare clară a colaborării prestabilite între daci şi sarmaţii roxolani în cadrul planului conceput de regele dac.
Până în această fază romanii întâlniseră în calea lor numai detaşamente de avangardă ale dacilor şi aliaţilor lui Decebal. Principalele forţe ale acestora, după ce trecuseră Dunărea pe la gura Siretului, se concentraseră în nordul teritoriului dintre fluviu şi mare. În primăvara anului 102 ele s-au pus în mişcare spre sud. Aceasta l-a determinat pe Traian să-şi reunească toate trupele de care putea dispune şi să pornească în întâmpinarea lor, întâlnindu-le la Adamclisi, acolo unde drumul se bifurca spre două păsuri principale ale Balcanilor: Şipka şi Kamčija. Direcţia către pasul Şipka pe la Durostorum şi Nicopolis ad Istrum fiind în mâinile romanilor, era firesc ca forţele adverse să-l evite şi să caute a-l urma pe celălalt, ducând prin Zaldapa (Abrit) la pasul Kamčija, în faţa căruia abia ulterior Traian avea să întemeieze cetatea Marcianopolis (Devnia). Această primejdioasă eventualitate, menită să întoarcă poziţia de la Nicopolis ad Istrum, trebuia să fie neapărat împiedicată. Traian a izbutit să ajungă la timp în zona de bifurcare, ocupând-o înainte de sosirea forţelor dacilor şi aliaţilor lor.
Bătălia principală s-a dat pe platoul de la Adamclisi şi a fost deosebit de înverşunată şi sângeroasă. Traian a angajat aici toate categoriile de trupe romane disponibile: cavaleria şi infanteria auxiliare, legiunile, cohortele pretoriene, garda imperială şi artileria. În încercarea ei de a pătrunde spre sud, gruparea de forţe aliate avea un dispozitiv articulat, fiind nevoită să treacă la ofensivă oarecum din mişcare. Cu toate acestea, coordonându-şi în mod judicios eforturile în timp şi spaţiu, urmărind cu deosebire să pătrundă la joncţiunile dintre cohorte şi alae, cavaleria şi pedestrimea aliată au izbit cu putere dispozitivul advers, reuşind să pună probleme deosebite conducerii supreme romane, care a trebuit să apeleze la ultimele rezerve şi chiar să introducă în luptă trupele destinate să apere tabăra, practică destul de rar întâlnită în analele artei militare romane. Apreciind-o cea mai sângeroasă dintre toate confruntările dintre daci şi romani, Cassius Dio afirma că au căzut aici ostaşi mulţi de ambele părţi, că numărul răniţilor romani, apreciat la 3800 de soldaţi, a fost atât de ridicat încât, nemaiajungând bandajele, însuşi împăratul şi-a rupt veşmintele spre a le preface în faşe pentru legatul rănilor şi că în amintirea celor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă Traian „a poruncit să se ridice un altar” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 8, 2) pe care să se facă jertfe de pomenire în fiecare an. Câţiva ani mai târziu, din ordinul împăratului, tot aici, la Adamclisi, pentru glorificarea victoriei s-a înălţat un monument triumfal (Fronto, Principia Historiae, II, p.204), singurul de acest gen construit sub domnia lui Traian şi unul dintre puţinele edificate în timpul Imperiului roman. Inaugurarea are loc în anul 109, pe un platou, la 2km de oraşul întemeiat de Traian (Tropaeum Traiani). Acesta era înalt de 42m. Ruinele celui mai însemnat monument ridicat de romani în regiunea Dunării de Jos domină şi azi platoul de la Adamclisi.
În timp ce Traian cu forţele sale principale se afla în Moesia Inferior, Decebal a decis să treacă la contraofensivă în scopul de a respinge trupele invadatoare spre bazele lor de la Dunăre, în cursul acestei acţiuni dacii au repurtat succese importante reuşind să înfrângă o parte din forţele adverse. Acest fapt se poate deduce şi din interpretarea unor scene de pe Columnă. Astfel, pe scena XLV, imediat după ultimul episod al bătăliei de la Adamclisi, sunt reprezentaţi într-un ţinut muntos, deci în Dacia, în jurul unui templu dac, captivi romani legaţi şi goi. Reproducerea acestui tablou a fost aleasă de artistul de la Roma ca singurul mijloc de a reprezenta o înfrângere romană pe teatrul de acţiuni militare din Carpaţi. Episodul este în legătură cu scena imediat următoare, în care Traian, găsindu-se încă în Moesia Inferior, într-un port dunărean, probabil din nou la Novae, este gata să se îmbarce pe un vas al flotei sale pentru a se întoarce pe Dunăre în sus, în sud-vestul Daciei. Tocmai în acest moment, în faţa lui se prezintă doi daci (fie dintre supuşii din zona ocupată de romani, fie romani deghizaţi evadaţi din captivitate), care cu gesturi agitate îi aduc ştirea despre cele întâmplate în munţi în lipsa lui. Dar succesul lui Decebal obţinut în munţii Daciei, a cărui eficacitate era în funcţie de acela al grupării dace şi aliate din Moesia Inferior, a rămas fără un rezultat notabil după bătălia de la Adamclisi.
Rezultatul strategic principal al primelor două campanii a fost respingerea forţelor romane, în frunte cu împăratul Traian, din apropierea Sarmizegetusei, obligându-le să se dirijeze pe o altă direcţie strategică, situată la mare distanţă. Reluarea acţiunilor ofensive către capitala Daciei însemna în fapt reeditarea campaniei din anul precedent, străbaterea prin lupte a spaţiului dintre Dunăre şi munţii din zona Orăştie, ceea ce, în condiţiile pierderilor grele înregistrate, ridica probleme de o complexitate deosebită comandamentului roman. Astfel, silit de schimbările fundamentale intervenite pe teatrul de acţiuni militare din Dacia, de modul în care Decebal a conceput desfăşurarea războiului de apărare, Traian se afla, practic, în primăvara anului 102 în situaţia de la începutul războaielor de cucerire a Daciei.
A treia campanie
O dată încheiată campania din zonele pontice, trupele romane s-au deplasat în amonte pe Dunăre, pentru a relua ofensiva în munţi. Existenţa unui şir de castre situate între Drobeta şi cursul superior al Jiului, ca cele de la Puţinei (jud.Mehedinţi), Cătunele, Pinoasa şi Bumbeşti (jud.Gorj), este un indiciu că Traian şi armata sa au înaintat pe această direcţie. De la Bumbeşti înainte marşul trupelor comandate personal de împărat s-a executat prin păsurile carpatine pentru a se pătrunde fără întârziere în masivul munţilor Şurianu şi Godeanu, unde se afla Sarmizegetusa Regia, şi a-i lovi astfel pe daci şi dinspre sud. La rândul lor, în tot acest timp, dacii au făcut pregătiri pentru o nouă confruntare cu forţele romane în zona munţilor. Ei au îmbinat rezistenţa pe direcţiile de pătrundere a coloanelor romane cu riposte ofensive pentru a le încetini înaintarea şi a le provoca pierderi.
După concentrarea forţelor sale la intrarea în defileul Jiului şi apoi pătrunderea lor în zona Petroşani, Traian a primit din nou o solie prin care regele dac dorea să înceapă negocieri de pace. Aceste tratative, ca de altfel şi cele anterioare, au eşuat. A urmat o serie de lupte între daci şi romani, între timp construindu-se noi castre şi deschizându-se drumuri prin păduri. Situaţia devenind îngrijorătoare, Decebal a trimis încă o solie, de data aceasta formată din reprezentanţi ai clasei pileaţilor, care a propus o întrevedere între cei doi şefi supremi. Traian, nedorind să participe personal, i-a delegat pentru această întâlnire pe Licinius Sura, şeful statului major şi Claudius Livianus, prefectul gărzii pretoriene, ceea ce l-a determinat pe regele dac, jignit de atitudinea împăratului, să nu se prezinte nici el la locul fixat.
La refuzul romanilor de a accepta negocierile, dacii au răspuns prin angajarea unor ample acţiuni de militare, sprijinite pe sistemul de fortificaţii. Fiecare fortificaţie, fiecare aşezare s-au apărat cu cerbicie vreme îndelungată, deşi asalturile erau date de forţe superioare care aveau o îndelungată experienţă în organizarea asediilor şi erau dotate cu cele mai perfecţionate maşini de război ale timpului.
Numai după grele eforturi şi cu pierderi considerabile armata romană „urcând pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii munte după munte” a reuşit să se apropie treptat de capitala Daciei. Cercul trupelor romane în jurul Sarmizegetusei s-a strâns tot mai mult. Într-o scenă de pe Columnă este zugrăvit, pentru a sugera modalitatea în care romanii au procedat la cucerirea fortificaţiilor dace, asaltul unei importante cetăţi dat de legionari în formaţie de „broască ţestoasă” (testudo), în rânduri strânse, cu scuturile deasupra capetelor petrecându-se ca nişte solzi.
În aceste împrejurări, regele dac s-a hotărât, în cele din urmă, să reia tratativele de pace cu Traian, încercând totuşi să obţină unele condiţii care să asigure existenţa regatului dac şi recunoaşterea calităţii sale de conducător al acestuia. Traian, la rândul său - având trupele istovite şi slăbite de prelungitul efort de război -, a hotărât încetarea luptelor.
Războiul daco-roman din 101-102 a pus în evidenţă faptul că Dacia continua să se afirme cu un potenţial economic şi militar ridicat, capabilă să se confrunte de la egal la egal cu armatele cele mai de temut ale vremii. Folosind în mod judicios aceste resurse Decebal s-a dovedit la înălţimea momentului istoric, elaborând o concepţie strategică corespunzătoare înfruntării pe viaţă şi pe moarte cu un adversar numeros şi experimentat. Sprijinindu-se pe propriile forţe, regele dac s-a dovedit totodată un iscusit conducător în realizarea unor alianţe politice şi militare în măsură să opună uriaşei maşini de război romane un front comun al neamurilor ameninţate al cărui pivot era Dacia.
Una din caracteristicile de bază ale planului său strategic a fost aceea a desfăşurării unor acţiuni militare de amploare şi pe spaţii întinse. Astfel Decebal a combinat judicios apărarea strategică în zona muntoasă, pe direcţiile de invazie spre Sarmizegetusa, cu organizarea unor puternice acţiuni ofensive în câmp deschis, pentru a lovi în flanc şi adânc în spate gruparea de forţe romane angajată în zona alpină a Daciei, în cadrul apărării strategice s-a folosit o gamă largă de procedee de luptă cum au fost: ambuscade, atacuri, incursiuni, hărţuiri continue şi eficiente, distrugeri pe căile de înaintare a trupelor adverse. În desfăşurarea generală a celor trei campanii s-a asigurat o îmbinare activă a acţiunilor trupelor cu cele ale populaţiei, legiunile romane fiind nevoite să înfrunte rezistenţa întregului popor dac. În zonele invadate de romani s-a desfăşurat o amplă mişcare de rezistenţă mergându-se până acolo încât au fost atacate şi unele castre romane.
Pacea a fost încheiată în toamna anului 102. Condiţiile impuse regelui dac au fost apăsătoare, menite să-i îngrădească pe viitor orice iniţiativă şi libertate de acţiune. Toate stipulaţiile pactului cu Domitian din anul 89 au fost anulate. Decebal rămânea un „aliat” al Romei, dar şi mai obligat decât înainte, fără ca în schimb să mai primească subsidii. El trebuia să restituie tot materialul de război primit de la romani în virtutea acelui tratat şi pe toţi meşterii, să-i extrădeze pe fugarii romani aflaţi în serviciul său, să-şi dărâme cetăţile, să se ţină departe de teritoriile ocupate de romani în cuprinsul Daciei, să nu mai primească pe viitor nici un transfug sau dezertor din imperiu şi să nu mai încheie alianţe fără învoirea Romei.
Pentru respectarea condiţiilor păcii, o garnizoană romană permanentă a fost lăsată în şesul Haţegului, pe locul viitoarei colonii romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la 40km depărtare de Sarmizegetusa lui Decebal, din munţi. În plus, alte garnizoane romane au fost instalate provizoriu în unele puncte de importanţă strategică ale Daciei. Instalarea unor garnizoane de trupe străine pe teritoriul Daciei în urma păcii din 102 a fost una din cele mai nefaste consecinţe ale războiului.
Deşi pacea încheiată nu putea fi decât un armistiţiu, în decembrie 102, Traian ia numele triumfal de Dacicus, fiind primul împărat care poartă acest titlu de glorie.
RĂZBOIUL DIN ANII 105-106
Neîmpăcându-se cu rezultatul din primul război cu Regatul dac, romanii au reluat preparativele militare cu evidenta intenţie de a definitiva planul de cucerirea Daciei. Ei au trecut la pregătirea unor puternice forţe militare destinate acestui scop, la reorganizarea bazelor şi resurselor, completarea reţelei de drumuri şi au construit într-un timp scurt faimosul pod de piatra de la Drobeta sub conducerea arhitectului Apollodor din Damasc, în primăvara anului 105. Acesta avea o lungime de 1.135m, Dio Cassius spunând despre el, „minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar aceasta este mai presus de toate acelea”.
Decebal, la rândul său, s-a pregătit activ de rezistenţă, luând toate măsurile care îi stăteau în putinţă. Astfel, dacii au trecut febril la reconstruirea cetăţilor demantelate la încheierea păcii şi au început să atragă meşteri şi fugari din imperiu. Totodată regele dac a luat iniţiativa purtării unor tratative cu vecinii în scopul reînchegării alianţelor militare ce se vădiseră atât de importante în războiul anterior. Mai mult, sub conducerea lui Decebal dacii au declanşat atacuri asupra iazygilor, aliaţii romanilor, alungându-i de pe o parte a teritoriilor învecinate cu regatul său, în scopul de a-şi asigura flancul vestic în cazul noilor confruntări cu imperiul. Concomitent detaşamente ale dacilor au atacat pe neaşteptate garnizoanele romane din interiorul Daciei. Cu acest prilej trebuie să-l fi atras Decebal în cursă, sub pretextul unor tratative, pe Longinus - comandantul acestor garnizoane - capturându-l pentru ca apoi să încerce a-i pune condiţii lui Traian, în schimbul eliberării lui, ceea ce însă ofiţerul roman a zădărnicit printr-un gest eroic: sinuciderea în captivitate (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII,12).
În urma acestor acţiuni ale lui Decebal, Senatul roman i-a declarat în mod solemn şi oficial război. Traian a părăsit Roma în data de 4 iunie 105, îmbarcându-se la Brundisium (Brindisi). El a revenit în grabă la Dunăre pentru ca în fruntea forţelor sale să treacă fluviul pe marele pod de piatră construit între timp în dreptul Drobetei.
Aşa cum atestă scenele de pe Columnă - interpretate în ordinea logică a succesiunii evenimentelor - oastea lui Decebal a efectuat în acest răstimp o serie de acţiuni împotriva castrelor romane care adăposteau garnizoanele de ocupaţie. O tentativă anterioară a lui Decebal de a-l suprima pe împăratul Traian - când acesta se afla încă în Moesia Inferior - tocmind în acest scop dezertori romani a eşuat, astfel că speranţa într-o eventuală zădărnicire a trecerii Dunării de către forţele principale duşmane s-a năruit.
În aceste împrejurări regele dac a intensificat apelurile la foştii săi aliaţi din primul război şi la alţi vecini, cerându-le sprijinul: „Spunea - arată Cassius Dio - că dacă îl vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire, dar că privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi” (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII, 11,2). Dar aceia, socotind că regele dac era definitiv înfrânt, nu numai că au refuzat să i se alăture, ci, dimpotrivă, s-au grăbit să încheie pacte cu Traian. În scena C (=100) de pe Columnă, la Drobeta, imediat după sfinţirea podului se văd toţi delegaţii lor, înfăţişaţi tratând cu împăratul.
Tot acum, dacă nu chiar înainte de începutul ostilităţilor, trebuie să fi căutat Decebal să intre în legătură şi cu regele Pacorus al II-lea al părţilor pentru a-l convinge să-i atace pe romani în Orient. Mesajul regelui dac a fost trimis prin sclavul Callidromus, capturat de Susaga, regele roxolanilor şi cedat lui Decebal. Dar nici acest demers nu a avut vreun rezultat practic, regele part preferând să-şi păstreze neutralitatea. Demersul făcut în acest scop de Decebal dezvăluie însă noi dimensiuni ale înaltei capacităţi militare şi politice a regelui dac, vastul său orizont strategic. Ceea ce l-a călăuzit pe Decebal în acest demers diplomatic - din păcate neîncununat de succes - a fost să obţină deschiderea unui nou front la graniţele orientale ale Imperiului roman, ceea ce l-ar fi obligat probabil pe Traian să procedeze la o nouă repartiţie a forţelor sale militare, la deplasări de trupe pe spaţii uriaşe, slăbind astfel în chip decisiv presiunea asupra Daciei. Şi-ar fi asigurat, în acest fel, răgazul necesar alungării trupelor de ocupaţie şi consolidării potenţialului militar de apărare a Daciei.
Rămas fără ajutor din partea unor aliaţi potenţiali şi fiind complet izolat în faţa puternicului său adversar, fără vreo altă ieşire dintr-o astfel de situaţie dramatică, Decebal a luat hotărârea de a lupta până la ultima picătură de energie, concentrându-şi întregul potenţial pentru apărarea capitalei, cu ajutorul sistemului de fortificaţii, în parte refăcut, şi punându-şi speranţa în uzura pe care prelungirea rezistenţei sale ar fi produs-o trupelor romane.
De data aceasta raportul dintre forţele adverse angajate din nou în confruntare era net în favoarea romanilor, iar conflictul s-a derulat cu rapiditate.
Înaintarea trupelor romane s-a produs simultan pe mai multe direcţii: prin Ţara Haţegului, prin pasurile Jiului şi Oltului (pe al cărui drum va fi atestată ulterior o staţie numită Castra Traiana), prin pasurile dinspre est: Rucăr-Bran, poate şi Oituz (ceea ce ar explica numele imperial al localităţii Praetoria Augusta, pomenită de Ptolemeu), urmărindu-se împresurarea sistemului de fortificaţii din zona Sarmizegetusei, în aşa fel ca Decebal să nu aibă nici o posibilitate de a primi ajutor din afară sau de a se retrage în alte regiuni.
Ca şi în războiul din anii 101-102, înaintarea unităţilor romane s-a făcut lent datorită necontenitelor rezistenţe întâlnite în cale, pe direcţiile de înaintare ale forţelor adverse. Garnizoanele cetăţilor dacice s-au apărat cu dârzenie, dispersând în felul acesta trupele duşmane şi producându-le pierderi însemnate.
Secvenţe din luptele propriu-zise sunt reprezentate pe Columnă. Romanii asaltează aprig o serie de cetăţi dace, ai căror ocupanţi se apără cu înverşunare. Una dintre cetăţi este amplu figurată, cu ziduri din blocuri poligonale neregulate întrerupte de rânduri de bârne aşezate transversal.
În finalul luptelor se petrece un episod din cele mai dramatice: dacii, cu feţe istovite, se îngrămădesc în jurul unui vas din care, cu ceşti în mâini, scot un lichid pe care îl sorb cu nesaţ: unii au căzut morţi, alţii abia se mai ţin pe picioare.
Prin breşele create în urma repetatelor asalturi legiunile şi cohortele romane au pătruns în interiorul centrului politic şi spiritual dac unde s-au dedat la acte de distrugere şi jaf, impresionant înfăţişate pe Columnă în secvenţe care exprimă un zguduitor dramatism. Tezaure de nepreţuit acumulate în decursul atâtor generaţii, valori artistice de o strălucire impresionantă care constituiseră podoabe inegalabile ale culturii antice, sanctuare somptuoase şi alte bunuri materiale, rod al culturii şi civilizaţiei dace, au fost distruse sau prădate şi duse la Roma.
Căderea Sarmizegetusei nu a însemnat însă sfârşitul luptelor. Decebal, care izbutise să iasă la timp din cetatea cucerită, şi-a concentrat restul forţelor pe alte înălţimi fortificate şi a continuat rezistenţa, în scene de pe Columnă (CXXXII-CXXXV) este înfăţişată ultima luptă dintre daci şi romani. Ieşind dintr-o tabără întărită ca şi castrele romane, dacii au pornit la atac şi au asaltat aprig un castru roman apărat de o unitate auxiliară. De pe o stâncă din apropiere, la liziera unei păduri, Decebal, însoţit de doi pileaţi, a urmărit cu atenţie evoluţia atacului. Totul a fost însă în zadar: castrul a rezistat, iar dacii s-au retras (scena CXXXVI). Scenele următoare (CXXXVIII- CXXXXIX) prezintă descoperirea de către romani şi transportarea pe samare a tezaurului dac. După opinia lui Cassius Dio, Decebal îşi ascunsese bogăţiile sub albia unui râu numit Sargetia, iar ascunzătoarea ar fi fost destăinuită romanilor datorită trădării lui Bicilis, confident al regelui dac (Cassius Dio, Historiae Romanae, LXVIII,14,5). Dar acelaşi motiv literar se regăseşte în multe alte istorii cu comori îngropate sub râuri, din diferite locuri şi epoci ale Antichităţii, iar într-o astfel de relatare, referitoare la un rege dardan din secolul al IV-lea î.e.n., chiar numele râului este asemănător: Sargentia. Fapt real este însă că tezaurul dac a fost într-un fel oarecare găsit (Ioannes Lydus, De Magistratibus, II,28).
Văzând pierdută orice posibilitate de rezistenţă în preajma cetăţii sale de scaun, Decebal s-a hotărât să se strecoare printre liniile romane, pe poteci de munte cu gândul de a aprinde noi focare de rezistenţă în alte părţi ale Daciei. Dar romanii i-au observat retragerea şi o întreagă unitate de cavalerie a fost trimisă pe urmele lui. Unitatea era probabil din ala I Pannoniorum, al cărei conducător era Tiberius Claudius Maximus. La un moment dat câţiva călăreţi romani l-au devansat pe poteci laterale, în înfruntările cu duşmanul, luptătorii daci care îl însoţeau pe Decebal s-au sacrificat până la ultimul încercând să-şi salveze regele, în scena CXLV de pe Columnă se văd corpurile pileaţilor căzuţi, peste care calcă turma romană, înconjurându-l pe regele, dac, rămas singur. Un călăreţ a descălecat cu gândul de a-l captura pe Decebal, în timp ce alţi militari romani îl ameninţă pe rege cu suliţele; numai şeful lor, un decurion, se apleacă spre el făcându-i cu mâna dreaptă gestul de cruţare, cu degetul cel mare ridicat, dacă se predă. Dar mândrul rege dac a preferat să-şi curme firul vieţii cu pumnalul său curb decât să fie purtat în lanţuri şi dus la Roma în faţa împăratului învingător. Astfel s-a sfârşit ultimul şi cel mai vrednic conducător al statului dac şi o dată cu el cel mai aprig şi de temut duşman al Romei. Aceasta este şi semnificaţia gestului pe care Traian l-a făcut de a expune public capul lui Decebal la Roma, şi anume de a încredinţa întregul imperiu că statul roman fusese izbăvit de una din cele mai mari primejdii prin care trecuse în istoria sa.
Dispariţia regelui dac a diminuat dar nu a făcut să înceteze - aşa cum sperau romanii - luptele. În această privinţă stau mărturie peste timp incendiile şi zidurile distruse de ocupanţi la cetăţile din teritoriile intracarpatice şi chiar la unele fortificaţii de dincolo de munţi, până unde au ajuns trupele romane. Toate acestea explică ura şi furia cu care comandanţii romani s-au răzbunat ordonând distrugerea templelor şi sanctuarelor dacilor, dărâmarea sistematică a fortificaţiilor şi strămutarea masivă a populaţiei din zonele muntoase la câmpie, unde puteau fi mai uşor supravegheate. Distrugerile au fost totale în zona Sarmizegetusei, în care nici o construcţie militară, religioasă sau civilă n-a mai rămas în picioare, intenţia cuceritorului fiind limpede aceea de a nu mai lăsa nimic care ar fi putut aminti poporului dac simbolul unităţii şi gloriei lui - Sarmizegetusa Regia.
O diplomă militară romană, descoperită la Porolissum (azi Moigrad - jud.Sălaj), atestă la data de 11 august 106, încheierea celui de-al doilea război dacic şi constituirea provinciei.
Traian a mai rămas aproape un an la nord de Dunăre pentru a înfrânge rezistenţa dacilor şi a lua măsurile necesare de organizare a noii provincii imperiale Dacia. Iniţial, aceasta cuprindea Transilvania dintre cununa munţilor, Banatul, Vestul Olteniei, constituind o singură unitate administrativă în frunte cu un trimis al împăratului cu rang consular (legatus Augusti pro praetore). Decimus Terentius Scaurianus este numit de Traian ca prim guvernator al Daciei (106-110). Partea răsăriteană a Olteniei, Muntenia şi sudul Moldovei se află sub autoritatea guvernatorului Moesiei Inferior.
Traian s-a întors la Roma în anul 107, unde şi-a serbat cu mare fast triumful. Senatul îi acordase, încă din 105, titlul - excepţional şi unic - de „cel mai bun împărat” (Optimus Princeps).
Tezaurul imens jefuit din Dacia - a cărui valoare se ridica, afirmă Ioannes Lydus, la 5 milioane de libre de aur şi de două ori pe atâta de argint -, i-a permis împăratului să redreseze finanţele statului, să susţină cheltuielile exorbitante necesitate de construirea unor impozante monumente, printre care Forumul din Roma, cu principala lui podoabă, Columna. Acestea au fost inaugurate în data de 12 mai 113. Capodoperă a basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care urcă în spirală pe trunchiul columnei, concepute ca o ilustrare a Comentariilor lui Traian. Împăratul şi-a permis să ofere cetăţenilor Romei, grandioase spectacole de circ şi serbări care au durat neîntrerupt 123 de zile (numai la cele cu gladiatori au participat 10.000 de captivi daci).
Astfel s-a încheiat etapa decisivă a confruntărilor militare dintre Imperiul roman şi regatul dac, etapă care a durat, cu intermitenţe, două decenii. Războaiele îndelungate dintre daci şi romani au prilejuit o încleştare de forţe epuizantă, din care până la urmă a ieşit biruitoare cea mai mare putere a Antichităţii, dar după ce gustase nu o dată din paharul înfrângerilor suferite din partea poporului dac.
Armata romană a putut obţine victoria finală datorită superiorităţii ei în efective, dotare şi mai bogatei experienţe de război. Superioritate în efective, căci, aşa cum rezultă din datele cunoscute până acum, raportul de forţe a fost (cel puţin în al doilea război dintre daci şi romani) de circa 3/1 în favoarea romanilor. Superioritate tehnică, pentru că trupele angajate împotriva dacilor au dispus din abundenţă, aşa cum se poate vedea pe scenele de pe Columna lui Traian şi de pe Monumentul Triumfal de la Adamclisi, nu numai de un armament individual ofensiv şi defensiv perfecţionat, dar şi de suficiente maşini de război fără de care nu ar fi fost de conceput cucerirea cetăţilor dacice, de mijloace şi unităţi specializate în lucrări genistice pe care romanii au fost în măsură să le deplaseze rapid, executând cu uşurinţă treceri peste mari cursuri de apă, defrişări de păduri şi construcţii de drumuri în terenuri greu accesibile, înălţări de fortificaţii, asedii etc. Un rol important în timpul campaniilor au avut specialiştii, tehnicienii şi constructorii romani care au lucrat pe lângă cartierul imperial.
Se poate vorbi, desigur, şi de o mai bogată experienţă a romanilor în purtarea războaielor, în sensul că legiunile şi trupele care au participat la campaniile din Dacia cunoşteau bine formele şi procedeele de luptă atât proprii, cât şi aplicate de numeroase alte popoare, inclusiv de daci, şi erau în măsură să le contracareze cu succes. De altfel ele primiseră o instruire specială pentru a acţiona diferenţiat, în funcţie de specificul fiecărui adversar. Este semnificativă în acest sens următoarea relatare a lui Arrian: „împăratul a mai găsit cu cale să-şi exerseze cavaleria lui romană în felul barbarilor, cum se instruiesc arcaşii călăreţi ai parţilor şi ai armenilor [...] ostaşii învaţă strigătele celtice pentru călăreţii celţi, cele getice pentru geţi şi cele retice pentru reţi” (Arrian, Tactica, 44,1).
Decebal a fost conştient de superioritatea adversarului în aceste domenii şi a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a o anihila sau a o reduce. Din acest punct de vedere se impune a fi relevată, înainte de toate, măiestria cu care regele dac a ştiut să îmbine, în funcţie de împrejurări, ofensiva şi defensiva în domeniile strategic şi tactic, să treacă de la atacuri îndrăzneţe executate în adâncimea Peninsulei Balcanice la replieri efectuate în ordine deplină, să înfrunte adversarul în teren deschis sau să se apere vreme îndelungată la adăpostul fortificaţiilor din zonele muntoase. Practic, în toate situaţiile Decebal a cunoscut în amănunţime forţele şi mijloacele de luptă ale adversarului şi în funcţie de ele şi-a alcătuit planuri de acţiune realiste pentru a putea face faţă situaţiei. Astfel, după bătălia de la Tapae, din timpul războiului din 101- 102, Decebal nu a mai angajat alte confruntări importante în câmp deschis cu armata romană, ci a căutat să exploateze la maximum avantajele terenului şi posibilităţile de rezistenţă pe care i le oferea sistemul de fortificaţii. O realizare remarcabilă în acest război a fost îmbinarea defensivei din zona Orăştiei cu ofensiva declanşată de aliaţii Daciei la sud de Dunăre în cadrul unui vast plan strategic care a reflectat pregnant concepţia militară superioară a lui Decebal.
Înfruntările dintre daci şi romani au rămas bine încrustate în memoria posterităţii. Plinius cel Tînăr îi scria lui Caninius, prietenul şi concetăţeanul său, care voia să compună o carte inspirată din aceste evenimente memorabile: „Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul dacic. Căci ce subiect poate fi mai actual, mai bogat, mai vast, în sfârşit, mai plin de poezie şi mai de domeniul legendelor, deşi este vorba de lucruri foarte adevărate? Vei cânta râuri noi, fluvii conduse peste câmpii, noi poduri aruncate peste fluvii, tabere aşezate pe coastele abrupte ale munţilor, un rege [Decebal] alungat din reşedinţa sa, izgonit chiar din viaţă, fără ca să fi pierdut niciodată nădejdea; pe lângă acestea, două triumfuri, din care unul a fost cel dintâi [al lui Domitian] împotriva unui neam neînvins, iar celălalt [al lui Traian] cel din urmă” (C.Plinius Caecilius, Epistularum libri novem, VIII,4,1-2).
BIBLIOGRAFIE:
1. CRIŞAN Ioan Horaţiu - Burebista şi epoca sa
2. BERINDE Aurel - Geneza romanităţii răsăritene
3. MATEI C. Horia - Istoria României în date
4. *** - Istoria militară a poporului român
Compilaţie: MARCU Marius |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
