 Ea însăşi o importantă ramură a tracologiei, geografia este şi un instrument al lingvisticii (geografia lingvistică), cu ajutorul căruia se poate întreprinde cartarea diferitelor fapte de limbă şi prin acest procedeu, stabilirea extensiei în spaţiu a limbilor şi dialectelor traco-dacice. Din păcate, astăzi dispunem de prea puţine instrumente de lucru geografice ale acestui spaţiu, unele din cele fundamentale rămânând un deziderat şi mă gândesc în primul rând la un lexicon geografic şi la o hartă completă a teritoriilor locuite în vechime de traco-daci.
Există în aceste ţinuturi anumite regiuni care, prin unitatea lor firească, se cer studiate monografic. Între acestea şi delta Dunării, la al cărei statut special contribuie şi faptul că schimbările morfologice petrecute din antichitate şi până azi au fost mult mai profunde decât în alte regiuni, de uscat, cum s-a întâmplat de altfel şi în zonele de vărsare ale altor râuri, de pildă cele ale Nilului ori ale Padului, mai bine cunoscute.
Comunicarea de faţă îşi propune, pe de o parte, să inventarieze cunoştinţele celor vechi despre locul de vărsare a fluviului, iar pe de cealaltă, în măsura în care se va putea decanta adevărul de fantezist, să reconstituie forma pe care o avea Delta în antichitate, înţelegând prin aceasta aproximativ perioada secolelor VII a.C. - VI p.C.
Părintele istoriei, Herodot, este şi de această dată primul care vorbeşte despre gurile Istrului ca despre o realitate geografică, într-o epocă în care cunoştinţele geografice ale omului de rând se limitau la lumea eroilor lui Homer, adică la ţinuturile din jurul Mediteranei. Informaţiile lui sunt, cum însuşi mărturiseşte, tulburi, auzite fie de la tracii aflaţi mult mai la sud, fie de la mixelenii din nordul Pontului, de la Olbia (la gura Niprului) ori Tyras (pe Nistru). Astfel, după ce, în 2.33 ne spune că fluviul „se varsă în Pontul Euxin la Istria, colonie a Miletului”, în 4.47 găsim prima menţiune din istorie a numărului gurilor Dunării: „Istrul cu cinci guri” spune el. Ceva mai departe, în 4.89, povestind despre campania lui Darius în ţinuturile sciţilor, într-un episod despre nişte ionieni aliaţi ai regelui pers, conduşi de un oarecare Mandrocles, el scrie: „de la ţărmul mării, (Mandrocles) urcă fluviul cale de două zile şi începu să lege malurile printr-un pod, la cotul fluviului unde se răsfiră gurile Istrului”. Din păcate nu putem calcula mai precis distanţa parcursă de greci de la mare până la punctul în care începe separarea. Dacă am folosi distanţele medii parcurse într-o zi de navigaţie, pe care Herodot le dă într-un alt loc, şi anume 60-70000 de braţe (110-130 km), am obţine cam 220-250 km, măsură cu totul disproporţionată. Poate mai aproape de adevăr ne-am afla dacă am face o altă socoteală: Din cap.101 aflăm că de la Borysthenes (Niprul de azi) până la intrarea pe Dunăre se fac 10 zile. Traseul acesta, pe lângă ţărm, şi ţinând cont că trebuiau ocolite bancurile de nisip de care vom vorbi mai jos, măsura cam 400 km, ceea ce dă o medie de 40 km pe zi. Putem deci presupune, cu mare aproximaţie, că distanţa făcută de greci pe Istru va fi fost, luând în calcul şi încetinirea datorată pe de o parte plutirii contra curentului, pe de alta, prudenţei impuse de apropierea geţilor duşmani, de cel mult 50-60 km.
Următoarea menţiune importantă apare două secole mai târziu, la Apollonios din Rhodos, un gramatic grec ce a trăit între 295 şi 230, care ne spune că la vărsarea Dunării se găseşte o mare insulă, de formă triunghiulară, cu baza înspre mare şi cu vârful spre interior, în dreptul căruia braţele Istrului se desfac spre a o cuprinde.
Aproape contemporan cu Apollonios, un alt autor, Skymnos din Kios (250-180), într-un poem geografic, precizează afirmaţia antecesorului său spunând că Istrul are cinci guri şi că:
„Se povesteşte că are în mijlocul lui multe insule mari.
Dintre acestea, una aşezată între mare
şi gurile lui, nu este mai mică decât Rhodos
şi se numeşte Peuce, din pricina unui însemnat număr
de pini. Apoi după ea –în mare–
e aşezată insula lui Ahile”
Cei doi autori greci pun în circulaţie o temă reluată de mulţi geografi de mai târziu, cea a insulei de la gurile Dunării şi a numelui ei (în greceşte peuke înseamnă pin, dar nu putem fi siguri că numele este într-adevăr grecesc). Încă două generaţii mai târziu, Polybios, istoricul grec ce a trăit între 203 şi 120, deşi pomeneşte doar în treacăt despre ceea ce ne interesează, ne transmite totuşi o informaţie de mare importanţă. Citez pasajul cu pricina din „Istoriile” sale:
„Cum Istrul se aruncă din Europa în Pont prin mai multe guri, la vărsarea lui, pe o lungime de aproape 1000 de stadii [cam 178 km, ceea ce este mult exagerat, deşi el ne asigură că a fost riguros măsurat] s-a format din mâlul adus de aceste guri –şi se menţine şi acum– un banc de nisip, departe de uscat cale de o zi... Corăbierii îl numesc Stethe (Piepturi)”.
Analizând fenomenul, conchide că dacă el va continua în acelaşi ritm, într-o bună zi şi marea Maeotis (Marea Azov de azi) şi Pontul Euxin vor fi înnămolite. Fără îndoială că este o afirmaţie naivă, dar ce trebuie să reţinem este că cei vechi constataseră apariţia acestor bancuri şi faptul că ele se datorează cantităţilor de aluviuni neobişnuit de mari aduse de fluviile ce se varsă în Marea Neagră, şi în special de Dunăre, a cărei deltă se modifica sensibil pentru oamenii acelor vremuri.
Cam asta se ştia în vremea când apare Strabon (64a-25p), primul geograf în adevăratul sens al cuvântului de la care s-au păstrat texte semnificative. Cartea a şaptea a „Geografiei” lui tratează sud-estul Europei –unde sunt şi teritoriile tracilor şi dacilor– , iar despre Istru el scrie, în cap. 3:
„La revărsarea Istrului se află o mare insulă cu numele Peuke. Există şi alte insule, dar mult mai mici, unele mai sus de Peuce, altele spre mare. Căci fluviul are şapte guri. Cea mai mare dintre ele se numeşte Gura Sfântă (Hieron Stoma în greceşte) pe care se ajunge la insula Peuke după o plutire de 120 st. [22,2 km]contra curentului. Mai încolo de această insulă a construit Darius podul de vase. Aceasta este totodată prima gură de vărsare pe partea stângă când intri în Pont; celelalte se întâlnesc de aici în continuare, navigând pe lângă ţărm, spre Tyras. De acest din urmă fluviu cea de a şaptea gură a Istrului se află la 300 st depărtare [55,5 km, în realitate peste 90]. Între diferitele lui guri se găsesc insuliţe. Trei dintre braţele de vărsare, şi anume cele din continuarea Gurii Sfinte, sunt mici; celelalte sunt mult mai mici decât Gura Sfântă, dar mai mari decât acestea trei”.
 |
Şi, puţin mai jos, adaugă: „De aici până la fluviul Tyras calea pe mare este de 900 st [166,5 km]”, iar în cap. 6: „De la Gura Sfântă a Istrului, la 500 st depărtare [92,5 km]se întâlneşte orăşelul Istros..., apoi la 250 st [46,25 km], al doilea orăşel, Tomis”. Observăm că Strabon reia aproape toate afirmaţiile celor de dinaintea sa. Noutatea constă în numărul de şapte guri, faţă de predecesorii săi care ştiau de doar cinci, şi în precizarea distanţelor pe care le-a aflat de la oameni care merseseră în acele locuri, după propria afirmaţie. Este cazul să spunem că poate nici nu este atât de important numărul gurilor, atâta vreme cât cei vechi înţelegeau prin acest apelativ nu numai locurile prin care un fluviu se vărsa efectiv în mare, ci toate braţele şi canalele importante (probabil navigabile), indiferent dacă ele aveau sau nu ieşire la mare. Cum am văzut mai jos, şi cum vom vedea şi în continuare, sunt autori care numără între acestea şi braţe înfundate. Şi mai limpede reiese acest lucru dintr-o afirmaţie a lui Herodot care, vorbind într-un loc despre fluviul Araxes, spune că el are 40 de guri din care una singură se varsă în marea Caspică, restul înnămolindu-se.
Pomponius Mela, geograf de pe la jum. sec. I p. Chr., nu aduce date noi ci, printre alte informaţii, destule eronate, ne mai spune o dată că „sunt şase insule între gurile Istrului: cea mai cunoscută şi mai mare dintre ele fiind Peuce” şi că „Istrul se varsă la istrieni”, lucru inexact dacă înţelegem prin aceasta că Istria era la Istru. Într-o inscripţie locală, care transcria textul unei scrisori adresată în anul 44 d.Chr. de Flavius Sabinus, guvernatorul Moesiei, istrienilor, se spune între altele: „oraşul este atât de departe de gurile fluviului”. Pe de altă parte însă, dintr-o altă inscripţie, care preciza pe la anul 100 hotarele cetăţii (celebra horothesie a lui Laberius Maximus), aflăm că istrienilor li se acordă dreptul de a pescui pe gura Peuce, care se învecinează cu teritoriul lor, deci afirmaţia lui Mela trebuie interpretată mai degrabă din punct de vedere juridic.
Sfârşitul secolului I, mai precis anul 77, aduce prima operă care prezintă amănunţit gurile Dunării, oferind şi informaţie nouă. În acest an Caius Plinius Secundus, eruditul roman care avea să moară doi ani mai târziu studiind, la Stabiae, erupţia Vezuviului, îşi publică Istoria Naturală în 36 de cărţi (deşi avea materiale pentru 170 pe care, probabil, intenţiona să le redacteze mai târziu). În câteva capitole din cartea a IV-a el vorbeşte despre provinciile dunărene ale imperiului, iar despre gurile Dunării aflăm următoarele:
„Primul braţ este al Peucei, numit astfel din cauza insulei Peuce, de care este cel mai apropiat; el este absorbit de o mlaştină mare de 19 mp. Din albia acestui braţ, mai sus de Histropolis, se formează un lac de 63 mp în circumferinţă, numit Halmyris. Braţul al doilea se numeşte Naracustoma, al terilea Calonstoma lângă insula sarmatică; al patrulea Pseudostomon cu insula Conopon Diabasis, al cincilea Borion Stoma şi al şaselea Psilon stoma”.
După Pliniu erau deci 6 guri. Să zăbovim puţin asupra acestor date, începând cu numele gurilor, pe care le vom întâlni şi mai târziu.
Naracon (menţionată şi de Ptolemeu, Arrian şi Apollonius Rhodius sub forma Narekon), cea de a două gură de la sud spre nord, este cu siguranţă un nume scitic care însemna „îngust” (căci naräg în limba ossetinilor, singura descendenţă modernă a limbilor vorbite de uriaşul grup scitic înseamnă „îngust” şi este înrudit cu englezul narrow).
Numele următoarelor guri sunt greceşti şi înseamnă, în aceeaşi ordine de la sud spre nord,
Calon stoma=gura Frumoasă
Pseudostomon=gura Falsă
insula Conopon Diabasis=Vadul Ţânţarilor
Borion stoma=gura Nordică
Psilon stoma=Gura Goală (Pustie), probabil fără stuf, ca celelalte.
În plus, Pliniu vorbeşte de un lac al cărui nume era Halmyris. Ştim de la alţi autori că aici se afla o cetate cu acelaşi nume, ultima pe drumul roman sud-dunărean, pe malul lacului. Ea este numită fie Halmyris, ca aici, fie Salameir (de la latinul popular salamoria), fie Salmuris ori Salmorude în limba băştinaşilor, toate însemnând „apă sărată” (de unde în rom. saramură, în fr. saumure), dovedind astfel că lacul în cauză este un fost golf la mare, de vreme ce apele sale sunt sărate. Fără îndoială el este Razimul de azi, ori Razelm, formă poate nu atât de incorectă, dată fiind sonoritatea acelui -zelm final, atât de apropiată de Salm- din numele citate. Circumferinţa de 63 mp (cam 43 km) este mult mai mică decât cea a lacului de azi, dar despre aceasta ceva mai jos.
Continuând prezentarea mărturiilor vechi, să amintim în treacăt şi pe Dionysios Periegetul – care, contemporan cu Pliniu, ne spune că Istrul are doar cinci guri – şi să ne oprim apoi la Ptolemeu, cel mai mare geograf al antichităţii, care a trăit între 90 şi 168. În lucrarea sa „Îndreptar geografic” el înşiruie cele mai multe din localităţile importante cunoscute pe întreg întinsul imperiului roman pe toate cele trei continente şi, mai mult, pentru fiecare ne dă câte o pereche de coordonate, obţinute fie din lucrări mai vechi găsite în biblioteca din Alexandria unde a trăit toată viaţa, fie din măsurători făcute la faţa locului de diverşi călători ori chiar de funcţionari imperiali (din ordinul autorităţilor romane care i-au acordat tot sprijinul). Este aşadar o lucrare de cartografie, prima şi unica de acest fel păstrată din antichitate, din care vom lua şi noi descrierea gurilor Istrului de mai jos (v. fig.2).
Spune Ptolemeu, în c.3, cap.1 şi urm.:
„De aici (adică de la Dinogetia) ordinea este astfel: prima despărţire a gurilor e cea de la oraşul Nuiodunos [=Noviodunum la alţi autori, azi Isaccea] 54 50/46 40 de aici partea cea mai din sud, înconjurând o insulă numită Peuce, a cărei poziţie este 55 20/46 30 se varsă în Pont prin gura numită Sfântă ori Peuce, având poziţia 56/46 15 cea mai de de nord se desparte şi ea la aşezarea 55/46 15 şi partea mai nordică a aceste despărţiri se desparte şi ea la poziţia 55 30/47 apoi cea mai de la sud revărsându-se se opreşte puţin înainte de de vărsarea în Pont cea mai de la nord însă, făcând un lac care se numeşte Thiagola, mai la nord, lac a cărui poziţie este 55 40/47 15, se varsă în Pont printr-o gură care şi ea se numeşte Thiagola (ori Psilon) a cărei poziţie este 56 15/47, iar cea mai dinspre sud din a doua despărţire se desparte şi ea la aşezarea 55 20/46 45 şi partea mai nordică a acestei bifurcări se varsă în Pont printr-o gură numită Boree cu poziţia 56 20/46 50, iar cea mai sudică se desparte şi ea la poziţia cu coordonatele 55 40 /46 30 şi partea mai sudică al acestei bifurcări se varsă în Pont printr-o gură numită Nar(i)kios a cărei poziţie are coordonatele 56 10/ 46 20, iar partea cea mai de nord se împarte şi ea la poziţia cu coordonatele 56/46 40 şi partea mai nordică a acestei bifurcări se varsă prin gura Pseudostoma, a cărei poziţie este 56 15/46 40, iar cea mai din sud se varsă prin gura numită Kalonstoma, a cărei poziţie este 56 15/46 30”.
Interesant este cel de-al doilea nume al gurii Psilon, anume Thiagola, căci, aflându-ne la jum. sec.II, în plină romanizare, el ar putea fi transcrierea unui nume local în care cea de a doua parte, -gola, ar fi chiar latinul popular gula/gola de unde româna l-a moştenit pe gură. Asupra lui Ptolemeu vom reveni puţin mai jos.
În sfârşit, ultima menţiune însemnată despre acest subiect o aflăm la Flavius Arrianus, contemporan cu Ptolemeu, (95-175) . Din Periplul său aflăm că:
- între Psilon şi cea de a doua gură (nenumită, care trebuie să fie însă Boreion de la ceilalţi autori) sunt 60 st (11,1 km)
- între cea de a doua şi Calon = 40 st (7,5 km)
- între Calon şi Naracon = 60 st
- iar între Naracon şi Hieron 120 st (22,2 km)
În continuare, el face o legătură importantă între Hieron şi oraşele dinspre sud:
- de la Hieron la Istria: 500 st (92,5 km), apoi până la Tomis 300 (55 km) şi tot atât de aici până la Callatis.
Până la sfârşitul antichităţii puţini autori au mai vorbit despre gurile Dunării şi doar în treacăt, informaţiile lor nemaifiind originale, uneori chiar total anacronice, şi de aceea nici nu-i voi aminti.
Cam acestea sunt textele antice importante care vorbesc despre gurile Dunării. Ce putem aşadar extrage din ele?
În ciuda aparentelor nepotriviri, izvoarele principale concordă de fapt în întregime: dacă pentru Strabon şi Ptolemeu Istrul are şapte guri (deşi foarte probabil nu aceleaşi), Pliniu numără doar şase. Lipseşte braţul înfundat amintit de Ptolemeu, însă numără şi Pseudostoma care prin chiar numele ei (Gura falsă) ne arată că nu era chiar un braţ -trebuie să fi fost ieşirea vreunui canal mai îngust- în timp ce Arrian nu-l pune nici pe acesta la socoteală, obţinând astfel doar cinci guri. Probabil aşa vedea lucrurile şi Herodot. Aceste cinci guri adevărate erau, de la nord spre sud:
- Psilon stoma – Gura Pustie (numită şi Thiagola de către Ptolemeu), foarte probabil Chilia de azi;
- Boreion stoma – Gura nordică, cu nume greu de explicat atâta vreme cât ea nu era cea mai nordică dintre guri, probabil Sulina.
Următoarele guri, mult mai mici, cum spune Strabon, sunt:
- Pseudon stoma – Gura Falsă
- Calon stoma – Gura frumoasă şi
- Naracon stoma – Gura Îngustă, cum am văzut.
În sfârşit, cea pe care Pliniu o numeşte Peuce, Strabon şi Arrian Hieron iar Ptolemeu, parcă vrând să-i împace, şi Peuce şi Hieron, ridică prima problemă: este ea, cum susţine majoritatea cercetătorilor (mai ales geografi), gura Sfântu Gheorghe ori nu? Se referă Pliniu şi Strabon, cu nume diferite la aceeaşi realitate ori nu?
 |
Dacă măsurăm distanţele pe care Strabon le dă de la această gură, anume 900 st (166,5 km) de la ea până la Tyras (Nistru) şi 500 (92,5 km) până la Istria, deşi destul de departe de realitate, ele par să indice totuşi braţul Sfântu Gheorghe. La aceste argumente se adaugă şi cel onomastic, fiindcă o mulţime de locuri de pe coastele mărilor considerate în antichitate sacre (şi de obicei atribuite unui zeu sau altul) au primit în era creştină numele unor sfinţi. Ele erau cu precădere promontorii ori capuri geografice pe care se construia câte un altar ori un templu, fapt ce mă face să presupun că şi în sudul Deltei Dunării acest nume fusese iniţial purtat de o proeminenţă a ţărmului şi de aici el a trecut asupra braţului apropiat. Dacă însă dăm crezare mărturiei lui Plinius, acest prim braţ al Istrului pornea din lacul Halmyris-Razelm şi trecea printr-un alt lac mai mic. Topografic, această situaţie concordă cu complexul Razelm-Babadag. Este aşadar posibil să fi existat în vechime un braţ al Dunării care să se fi vărsat în lacul Razelm?
Părerea mea este că un asemenea braţ a existat: el pornea din Razelm, trecea prin actualul lac Babadag, pe Valea Nucarilor şi se unea cu Dunărea undeva lângă Isaccea. Iată argumentele:
- mai întâi această realitate ar corespunde perfect descrierii lui Plinius, autor care, cum dovedeşte şi în alte locuri, are informaţii extrem de precise, el însuşi fiind un cercetător scrupulos (într-un loc din cartea a treia râde de neseriozitatea grecilor care aşează insulele aşa-numite Electride într-un loc al Adriaticii unde el, cercetând, nu a găsit nici o insulă);
- doar astfel putem obţine o insulă –identificabilă cu Peuce– pe care ar forma-o porţiunea de uscat dintre Valea Nucarilor şi cursul actual al Dunării şi al braţului Sf.Gheorghe, pe care se află azi muntele Beştepe. Aceasta întruneşte toate caracteristicile atribuite ei de diferiţii autori antici, şi anume:
- se află între braţele Istrului, la vărsarea acestuia (Strabon şi alţii);
- are formă triunghiulară, cu baza spre mare (Apoll.Rhod.) şi luând în considerare şi faptul că, aşa cum vom vedea, lacul Razelm era chiar un golf, insula se afla, de fapt, la mare;
- are o mărime comparabilă cu a Rhodosului (Scymnos);
- se găsea la o distanţă de mare nu mult diferită de cei 120 st (22 km) amintiţi de Strabon, iar vârful ei era lângă Isaccea (Noviodunum) unde ştim că Darius, imitat mult mai târziu de Valens, a construit un pod de vase lângă care se afla şi prima bifurcaţie a braţelor;
- argumentul cel mai convingător ne este însă oferit de Ptolemeu: dacă facem o comparaţie între figura schematică a braţelor Istrului –pe care am refăcut-o în fig.2 după coordonatele date de el– şi conformaţia actuală a Deltei, observăm pe de o parte că ele diferă încă de la prima bifurcaţie, care se află azi nu la Noviodunum (Isaccea) ci mult mai sus, aproape de Tulcea de azi (Aegissos în antichitate, fie nemenţionat de Ptolemeu, fie greşit numit Sitioenta), iar încrengătura braţelor în continuare este cu totul alta. Dacă însă dăm la o parte braţul cel mai sudic de pe harta lui Ptolemeu, toate aceste dificultăţi dispar, schema astfel obţinută corespunzând perfect situaţiei cartografice actuale, ceea ce înseamnă că şi Ptolemeu cunoştea un braţ al Dunării aflat mult mai la sud de cele existente astăzi;
- să adăugăm la acestea şi argumentul că numele Istriei, la fondarea sa în sec.VII, trebuie să fi avut totuşi o noimă, şi oraşul să fi fost măcar în apropierea, dacă nu chiar pe malul Istrului. În ipoteza prezentată, Istria se afla într-adevăr în locul pe unde corăbiile ieşeau la mare după ce coborâseră pe braţul Peuke;
[Nota – nici un geolog nu poate explica cum s-au înălţat Dealurile Tulcei la Issaccea cu 80 m în 2000 ani. Acest obstacol, format de Dealurile Tulcei, ce se întind de la Niculiţel şi până dincolo de Mahmudia, este motivul pentru care Delta Dunării nu s-a întins spre sud (spre nord, în stepe, s-au format lacuri de colmatare şi bălţi) şi mai mult, protecţia lor a dus la formarea lacului Razelm. De menţionat că Dealurile Tulcei au înălţimi medii de 100 până la 250 metri înălţime şi la vest încep ca o creastă a munţilor Dobrogei neexistând nici-o întrerupere de-a lungul lor.]
 |
Lucrările de morfologie geografică istorică pe care le-am citit şi geografii cu care am stat de vorbă mi-au confirmat că nu este nici o obiecţie serioasă împotriva acestei ipoteze. Din aceleaşi surse am aflat şi alte lucruri interesante care ne pot ajuta să reconstituim mai bine forma Deltei în acele vremuri. Fără să intru în detalii, voi menţiona pe cele mai importante:
- niciunul din braţele Dunării nu avea nici lungimea şi nici forma de astăzi;
- albia principală a Chiliei era probabil unul din canalele mai sudice ce se formează astăzi din acest braţ şi într-adevăr, din el se desprindea o ramificaţie care se înfunda în faţa grindului Letea. Acest grind era probabil Conopon Diabasis, una din cele două insule aşezate de Pliniu la guri, cealaltă fiind actualul grind Caraorman, între braţul Sulina şi Sf.Gh. Numai aceste două locuri ale Deltei sunt pe vechiul uscat şi au o înălţime de până la câţiva metri şi pământ ferm, restul fiind la origine sol aluvionar sau încă mlaştină şi azi în permanentă schimbare. Se ştie, de pildă, că microdelta Chiliei, care are acum 26 km lungime şi 10 în lăţime, nu exista la sf. Sec. al 19-lea, deci cu numai 100 şi ceva de ani în urmă! Insule întregi îşi schimbă poziţia după câte o furtună mai mare, apar şi dispar guri de canale peste noapte.
- braţul Sulina a avut la mijlocul albiei acea sinuozitate în forma literei M, care azi formează braţele vechi, în timp ce porţiunea dreaptă, pe care se află azi satul Crişan, este un canal săpat în secolul al 19-lea pentru scurtarea şi uşurarea navigaţiei;
- de asemenea, braţul Sf.Gh. se vărsa printr-o deschidere aflată mai la nord de cursul actual, din care azi a rămas un lac. Acesta, după specialistul N.I.Petrescu, a format iniţial un grind, pe care, mai târziu apele l-au spart şi au creat astfel ieşirea actuală. Cu mare probabilitate, cel vechi a continuat să mai existe o periadă, fiind unul din acele braţe foarte mici menţionate de Strabon;
Dacă, prin urmare, cele două grinduri amintite erau în antichitate insuliţe la vărsare, înseamnă că partea lor estică era fie chiar la mare, fie, oricum, în apropierea ei, ceea ce demonstrează că linia ţărmului era cu 15 până la 20 km mai în interior decât azi, dar în continuarea ţărmului care vine dinspre nord.
 |
Încă un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere este acela că suprafaţa apelor era mult mai mare şi mai compactă decât astăzi, nu din pricină că nivelul mării ar fi fost altul, ci din aceea că depunerile aluvionare erau mult mai puţine. Strabon şi Polybios sunt cei care atestă ritmul rapid al înnămolirii. Bineînţeles că el nu a afectat semnificativ marea însăşi, dar este de presupus că a schimbat mult faţa Deltei din antichitate şi până acum.
O altă regiune care se deosebea mult de ceea ce ştim noi astăzi, şi a cărei formă veche ne-a fost înfăţişată de autorii antici, este cea a lacului Razelm şi a celor învecinate. Lacurile Goloviţa, Zmeica şi Sinoe nu existau când a fost fondată Istria, astfel încât Halmyris era de fapt partea nordică a Razelmului de azi, care, în funcţie de locurile din care pornim, are o circumferinţă între 52 şi 60 km, mai apropiată de cele 63.000 mp (42 km) date de Plinius. Partea lui sudică precum şi celelalte trei lacuri mai mici de azi erau doar o lagună închisă de bancul pe care îl aminteşte Polybios, pe linia actuală a grindului Chituc, poate întreruptă din loc în loc. Dacă morfologia acestei regiuni era, în mare, cea reconstituită aici, înseamnă că gura Hieron trebuie să fi fost, cum spune Ptolemeu, dar împotriva descrierii lui Strabon, aceeaşi cu Peuke şi se vărsa în Razelm (Halmyris), iar braţul Sf. Gheorghe de astăzi se numea în antichitate Narakion.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
http://soltdm.tripod.com
Bibliografie suplimentară:
L.Ionesi, Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului Nord-Dobrogean, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994;
V.Mutihac, Strucura geologică a teritoriului României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1990;
P.Coteţ, Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973;
Gheorghe Romanescu, Delta Dunării – privire geografică, Editura Glasul Bucovinei, Iaşi, 1995;
Petre Gâştescu, Romulus Ştiucă, Delta Dunării, 2008. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
