Subiect controversat încă şi captivant, problema apariţiei indo-europenilor în istoria mare a lumii a solicitat energiile creatoare ale multor istorici. Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr. primele populaţii indoeuropene care au migrat, au atins Mesopotamia şi Asia Mica. În jurul anului 2000 î.Hr. a început exodul masiv al populaţiei indo-europene din zona de origine. „Irupţia indo-europenilor în istorie”, cum o numea Mircea Eliade, nu a fost un fenomen istorie paşnic. Timp de aproape 2.000 de ani ariofonii au năpădit lumea veche. Apariţia lor în diferite puncte ale Eurasiei a fost marcată de mari distrugeri. Instituirea stăpânirii indo-europenilor în India, Grecia sau în alte părţi ale lumii a însemnat, de multe ori, şi sfârşitul civilizaţiilor autohtone, mai vechi şi mai avansate decât cea a invadatorilor. Întotdeauna însă culturile vechi au supravieţuit în şi prin sintezele culturale create de indo-europeni. Mari creatori de cultură şi civilizatie, indo-europenii au reuşit până la urmă să facă tot atâta bine (dacă nu chiar mai mult) pe cât rău făcuseră.
Cea mai sigură şi mai veche metodă pentru reconstituirea civilizaţiei originare indo-europene este cea a analizei lingvistice, deşi, mai nou, rezultatele investigaţiilor arheologice au dat destule şi frumoase rezultate. Analiza lingvistică porneşte, de obicei, de la comparaţia cuvintelor din trei limbi înrudite (în cazul nostru, indo-europene). Concordanţele anumitor cuvinte constituie o indicaţie sigură a fondului vechi indo-european. Cu ajutorul acestui tip de investigaţie s-a încercat reconstituirea lumii originare indo-europene, identificarea structurii sociale, a zonei geografice şi a modului de viaţă al acestora. În privinţa familiei se observă o puternică asemănare între cuvintele care stabilesc relaţiile strânse de rudenie: tată, mamă, frate, soră, fiu, fiică. De remarcat că termenii care definesc gradele de rudenie dinspre partea bărbatului sunt mai clare decât cele dinspre partea soţiei. Se înţelege de aici că în societatea originară indo-europeană familia era puternic constituită şi ca structură, era patriarhală. Cuvintele care definesc formele de organizare (sat, rasă, trib, rege) sugerează o puternică stratificare tribală pe fond etnic, organizare dominată de un cap, şef (rege). Vocabularul comun ne mai arată că indo-europenii cunoşteau agricultura şi cresterea animalelor. Prezenţa în vocabularul comun indo-european a numeroase cuvinte care definesc creşterea animalelor (aceşti termeni sunt de trei ori mai numeroşi decât cei cu privire la activităţile agricole) arată însă că domesticirea şi păstoritul erau ocupaţiile de bază. În ceea ce priveşte fondul lingvistic comun pentru animalele sălbatice şi pentru arbori, acesta ne dă o bună indicaţie a zonei geografice originare a indo-europenilor. Faptul că în vocabularul comun intră cuvintele: urs, cerb, gâscă, somon de râu, viespe, albină, precum şi fag, mesteacăn, salcie, stejar ne arată că este vorba de o zonă temperată, localizată, în general, în stepele din nordul Mării Negre. Numele de obiecte şi de unelte ne pot ajuta şi ele să facem câteva observaţii în legatură cu civilizaţia originară indo-europeană. De semnalat este faptul că termenii secure şi aramă sunt împrumuturi sumeriene, ceea ce ne sugerează că au fost preluaţi înainte de separarea populaţiilor indo-europene. Trebuie să facem precizarea că nu există un cuvant comun pentru fier. În vocabularul comun mai sunt prezenţi şi termeni pentru roată, jug şi mai ales, corabie şi vâslă, ceea ce ne dă un indiciu cu privire la contactele cu marea pe care trebuie să le fi avut încă de la începuturi indo-europenii. Se consemnează, de asemenea, existenţa unui sistem zecimal, cu 10 nume pentru primele 10 numere, cu termeni pentru zeci şi pentru sute. Interesant este că termenul o mie nu apare în vocabularul comun. În privinţa religiei distingem în fondul lingvistic comun termenii pentru divinitate şi pentru preot. Termenul care defineşte divinitatea este întotdeauna înrudit cu cel care înseamnă strălucitor. Ce am putea spune despre civilizaţia originară indo-europeană după stabilirea acestui fond lingvistic comun sau vocabular comun cu ajutorul analizei lingvistice? În primul rând, că, înainte de Marea Dispersie, indo-europenii erau deja structuraţi într-o societate patriarhală, puternic stratificată. Ocupaţia principală era creşterea animalelor, alături de care mai practicau agricultura. Cunoşteau metalurgia aramei, carul, practicau navigaţia pe marile fluvii şi pe mare. Zona de origine a indo-europenilor poate fi localizată în teritoriul cuprins între spaţiul carpato-danubian şi stepele din nordul Mării Negre cu deschidere spre litoral. Mai putem spune că indo-europenii practicau un cult solar în care administratorii actului sacru erau slujitorii specializaţi ai divinităţii, adică preoţii. Toată această construcţie era de o remarcabilă, dar, în acelaşi timp, suficient de suplă pentru a permite o oarecare „contaminare” culturală.
Un loc aparte se cuvine să lăsăm în acest articol şi celei mai rezistente „invenţii” a indo-europenilor: structura tripartită a societăţii. De la Platon până la societatea franceză a celor Trei Stări dinaintea Revoluţiei din 1789, din Europa până în India, societăţile indo-europene au cunoscut o structură tripartită. Această inovaţie a indo-europenilor este strâns legată de religie. Astfel celor trei clase sociale (preoţi, războinici, ţărani) le corespundeau trei zeităţi, reprezentări ale supremaţiei sau suveranităţii, puterii şi fecundităţii. De studierea acestei particularităţi a civilizatei indo-europene s-au învrednicit destui, cel mai mare însă a rămas Georges Dumezil. Marele savant francez a reuşit, poate ca nimeni altul, să „descifreze” structura societăţii indo-europene cu ajutorul „mitologiei comparate”. În această direcţie i-a fost aproape şi Mircea Eliade. Cum s-ar explica succesul indo-europenilor în istorie? Probabil prin echilibrul dintre forţă şi supleţea propriei culturi care le-a permis să rămână distincţi în ciuda „contaminărilor” culturale venite de la populaţiile supuse. Timp de 2.000 de ani, indo-europenii au pornit din locul lor de origine spre cele patru zări. Fie că au fost grecii, fie că au fost indo-iranienii, acolo unde au ajuns, indo-europenii, fiii lui Arius, nu au fost simpli trecători, ci au creat o cultură sau, mai bine zis, o sinteză culturală viguroasă cu remarcabile rezultate. Problema leagănului rasei ariene probabil niciodată nu va fi rezolvată cu certitudine. Airyana-vaejah, „ţara mamă a arienilor”, este considerată primul din pământurile bune create de Ahura Mazda. Are un climat foarte blând, cu veri lungi şi plăcute şi ierni scurte. Spre deosebire de indianul Yama, care a ales pământurile morţilor şi şi-a stabilit suveranitatea în lumea cerească, Yima (din mitologia avestică) a fost regele ilustru care a domnit peste oameni şi animale transformându-şi regatul într-un adevărat paradis pământesc. Animale şi oameni au prosperat crescând în mare număr în regatul său memorabil, pe care tradiţiile ulterior l-au privit ca pe o Epocă de Aur a Iranului, ţara care nu mai putea sa îi ţină. Ahura Mazda, deci, i-a făcut să conducă populaţia în plus într-o migraţie către sud pe calea soarelui. Regele mai organiza încă două migraţii înspre aceeaşi direcţie. Mai mult de atât, patria fericită a indo-europenilor urma să fie din nou disturbată. Ahura Mazda ştia despre asta din pricina omniscienţei sale şi a chemat pe îngeri la o conferinţă, chemând totodată şi pe Yima să participe, alături de cei mai buni oameni. Atunci îl avertiză că Angra Mainyu, duşmanul lui Dumnezeu şi al oamenilor plănuia invazia ţinutului Airyana-Vaejah. El va aduce iarna rea să cadă care va aduce îngheţ cumplit. După această devastare cumplită, va urma o mare desolare urmată de un potop de gheaţă care va distruge orice urma şi orice vestigiu de aşezare umană, şi va fi mare lucru dacă măcar urma unei oi va mai putea fi văzută. Angra Mainyu într-adevăr a invadat ţinutul arienilor, distrugându-l într-un potop de gheaţă şi zăpadă. Avertizat însă de Ahura Mazda, marele rege luă măsurile de precauţie necesare, şi înainte de distrugere şi moarte, prin acel potop ucigător, sau, în limbaj geologic, înainte ca cataclismul glaciar să facă lumea Ariană nepotrivită pentru locuire, el a reuşit să conducă cu succes o migraţie către sudul ospitalier.
Această rasă virilă, albă la culoare şi deschisă ca şi formaţie, îşi spuneau Aryan, sau nobil. Au fost părinţii tuturor popoarelor indo-europene din istorie. Aceşti membri ai familiei Aryane trăiră mult ca un popor omogen, vorbind aceeaşi limbă cu diferenţe dialectale, având multe credinţe şi practici în comun. Presiunea unei populaţii crescânde, setea de aventură, diviziunile adânci create de fermentarea din gândul oamenilor legate de credinţele şi practicile religioase, a continuat să îi dividă. În cursul părţii timpurii a celui de-al doilea mileniu înainte de Hristos, triburi nomade şi-au părăsit casa şi s-au îndreptat către vest, ajungând în ţinuturile Mării Egee sau să se îndrepte înspre sud din stepele Mării Caspice. Triburi împrăştiate trecură lanţul Caucazului, intrând în Armenia şi risipindu-se spre sud. Triburile cele mai puternice reuşiră să formeze mici regate ariene. Acestea lăsară urme ale credinţei lor. Kassiti, ce se ridicară la putere în Munţii Zagros pe la 1700 a. Chr., îşi desemnară zeul principal cu termenul indo-european „bugash” (avestă: baga, sanscrită: bhaga, slavă: bogu, frigiană: bagaios ), şi se închinau lui Suryas (sanscrită: surya = soare), ca zeu suprem. Mittani, care fondară un imperiu arian între Eufrat şi Tigru lăsară în urmă înscrisuri cu numele lor, ca de exemplu Drushratta, Artatama, şi numele unor divinităţi precum Mitra, Indra, Varuna şi Nasatya, într-o inscripţie datând din sec XIV a. Chr. la Boghaz-Keui. Moda migraţiilor a continuat până când Arienii-mezi, la o dată mai târzie, se întâlnesc cu assirienii semitici, ca vecini imediaţi. Cel de-al doilea val migrator s-a întins mai devreme către lanţul munţilor Elburz, şi către centura sudică a Mării Caspice. Vendidad începe enumerarea celor şaisprezece locuri bune create de Ahura Mazda, începând de la Airyana-Vaejah în nord, Hapta Hindu sau Sapta Hindu, pământul celor şapte (mai târziu cinci) râuri, Panjab-ul. Numele acestor ţinuturi n-ar putea fi luate drept marcaj pentru stagiile succesive de migrare ale arienilor, arătând oamenii care părăsesc habitatul original, mergând în jos către Caucaz, trecând lanţul munţilor Elburz, intrând în Iranul de Est sau Afganisthan, trecând peste Hindukush şi terminându-se cu călătoriile în Sapta Sindhu. Dar, se poate considera ca o mărturie istorico-geografică reminiscenţa în scrieri despre migraţia către sud-est a rasei ariene. Dintre numeroasele secţiuni ale familiei ariene, strămoşii acelora ce mai târziu se vor numi Indieni şi Iranieni, trăiră împreună cel mai mult, în estul Iranului. Ei sacrificau aceloraşi zei, şi trăiau acelaşi fel de viaţă pe pământ. Ei se separară într-o perioadă mai târziu, şi un grup se îndreptă spre sud, trecând Munţii Hindukush şi intrând în Panjab pe la vreo 2000 a. Chr.
Marea familie ariană se dispersă atunci în decursul a câteva generaţii şi membrii căutară pentru ei noi locuri de aşezare în Asia şi Europa. Dintre toate grupurile care s-au separat, grupul iranian păstra cu cea mai mare pietate numele ţării originare a arienilor. Ţinuturile s-au schimbat, împrejurimile nu mai pot fi recunoscute, şi comunităţile care au trăit şi au prosperat au dispărut. Dar numele adânc preţuit, „airyana-vaejah”, a fost adânc imprimat în minţile lor. Veneraţia pentru ţara mamă unde locuiră, pentru condiţiile-i paradisiace, acest nume a continuat să fie iubit cu pasiune, şi Iranienii făcură ca aşezarea lor cea mai târzie să fie cunoscută mereu sub nici un alt nume decât Airyana vaejah de amintire frumoasă.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa: Cosmin Bogdan, Indoeuropenii, în Alpha, iunie, 2003.
Bibliografie suplimentară: George Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997; George Dumezil, L’idéologie tripartite des Indo-Européens (Coll. Latomus); Marija Gimbutas, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucretius, 1997; Marija Gimbutas, The Indo-Europeans: Archeological Problems, în American Anthropologist, New Series, Vol. 65, No.4 (Aug., 1963), p.815-836; J.P.Mallory, In Search of the Indo-Europeans: Language, Archaeology and Myth, London, editor Thames & Hudson; Leslie Roberts, Using Genes to Track Down Indo-European Migrations, in Science, New Series, Vol.257, No.5075. (Sep. 4, 1992), p.1346.
Vezi şi: http://www.white-history.com |