 Rege dac din Transilvania (prima jumătate a secolului II a.Chr.). În timpul domniei lui a avut loc o creştere a puterii dacilor ca urmare a lichidării dominaţiei celtice din interiorul arcului carpatic, ceea ce a constituit o premisă importantă a instaurării regalităţii dacice sub Burebista.
Este pomenit de Trogus Pompeius: „incrementa Dacorum per Rubobosten regem”, „creşterea (puterii) dacilor prin (sau sub) regele Rubobostes” (Trogus Pompeius – Iustinus, Prolegomena, 32).[A]
| Recuperarea lui Rubobostes |
În pofida faptului că sursa antică îl menţionează pe regele dac Rubobostes în contextul primului sfert al secolului II î.Hr., unii cercetători au încercat să-l identifice cu mai bine cunoscutul rege al regilor Burebista, care a trăit la jumătatea secolului următor. Analiza critică a informaţiilor literare şi a corespondenţei acestora cu descoperirile arheologice arată că o asemenea ipoteză este neîntemeiată. Robobostes este un personaj istoric distinct, cu o importantă contribuţie întemeierea statului cu capitala la Sarmizegetusa Regia, iar cooperarea sa militară cu regele get Oroles prefigurează uniunea dintre Burebista şi Deceneu.
1. Identitatea unui personaj istoric
Personaj cu o puternică amprentă în istoria Europei răsăritene din ultimul veac al erei precedente, Burebista îşi datorează supravieţuirea în memoria documentară în primul rând lui Strabon[1] – acesta consemnându-i lapidar, dar coerent şi bine integrat într-un tablou de ansamblu, deopotrivă existenţa şi semnificaţia istorică. Înainte de a fi confirmate prin câteva descoperiri epigrafice din cetăţile Pontului Stâng (dintre care cea mai ilustră rămâne cea dedicată lui Acornion din Dionysopolis), informaţiile lui Strabon au asigurat regelui geto-dac o notorietate semnificativ mai mare decât cea de aşteptat în legătură cu un personaj ce a interacţionat, totuşi, doar marginal cu lumea aşa-zis civilizată. Faptul s-a datorat, indiscutabil, într-o măsură covârşitoare, ecourilor din antichitatea târzie şi medievalitatea timpurie pe care le-au avut nu doar Burebista, ci şi legendarul său consilier Deceneu, laolaltă cu faptele lor şi ale adversarilor lor. Deopotrivă, transpunerile operei lui Strabon şi numeroasele manuscrise în care răzbat ecourile legendei sale istorice îl desemnează pe regele unificator al geto-dacilor printr-un antroponim prezentat într-o varietate de formule specifice epocilor anterioare stabilirii unor normative ortografice ale limbilor care au servit ca vehicul informativ. I s-a spus Burebista, Boerebist, Burobostes, Byrebistus, Buruista, Borvist, Burebista, ş.a.m.d. Niciodată însă Rubobostes.
Acest al doilea antroponim apare o singură dată în izvoare, într-un context documentar în raport cu care precarele informaţii despre regele Burebista pot fi considerate ca având dimensiunea unui roman: o jumătate de frază, plasată într-un context aparent neclar în preambulul unui capitol al unui rezumat de cronografie[2]. Cu câteva excepţii (mai frecvente în istoriografia europeană[3] şi rarisime în cea românească[4]), acest Rubobostes a fost considerat un personaj distinct de cel menţionat în opera lui Strabon, atât sub aspectul individualităţii, cât şi al contextului geo-cronologic şi, implicit, al semnificaţiei sale istorice.
Acesta este, de altfel, norma interpretativă din istoriografia românească (şi nu doar în cea actuală) şi, întrucât nu avem a amenda cu nimic norma, am putea considera chestiunea clarificată. Dacă revenim asupra problemei, este pentru că ea a fost redeschisă relativ recent[5], prin relansarea ipotezei că între Rubobostes şi Burebista trebuie pus semnul egal. Deşi a rămas neconsacrată şi de această dată, ipoteza (de a cărei acceptare sau neacceptare depinde, în principal, stabilirea cronologiei majore a evenimentelor istoriei geto-dacice din veacurile II–I î.Hr.) este creditată, într-o suită de lucrări valoroase care s-au adăugat istoriografiei române în acest început de mileniu[6], cu gradul de încredere cuvenit demonstraţiilor produse de analiza critică a izvoarelor - aspect care obligă la reanalizarea ipotezei şi a argumentaţiei sale[7].
2. Sursa problemei. O ipoteză nesustenabilă
Fapt bine cunoscut, „cazul Rubobostes” este deschis prin menţionarea acestui nume de dinast dac în prolegomena cărţii a XXXII-a a Istoriei lui Trogus Pompeius, aşa cum a fost ea rezumată prin Epitomele[8] lui Iustinus. Iată, în integralitatea sa, conţinutul acestui preambul:
„Defectio ab Achaeis Lacedaemoniorum et Messeniorum, qua Philopoemen interiit. Romanorum in Asia duce Manlio aduersus Gallos bellum. Regis Philippi propter ablatas sibi ciuitates alienatus in Romanos animus, et ob hoc alter filiorum Demetrius occisus, concitatique ab eo Basternae transire conati in Italiam. Inde in excessu dictae res Illyricae: ut Galli, qui occuparant Illyricum, rursus redierunt in Galliam: originesque Pannoniorum et incrementa Dacorum per Rubobosten regem. In Asia bellum ab rege Eumene gestum aduersus Gallum Ortiagontem, Pharnacem Ponticum et Prusian, adiuuante Prusian Hannibale Poeno. Res gestae Hannibalis post uictum Antiochum et mors. Mortuo Seleuco filio Magni Antiochi successit regno frater Antiochus".
„În cartea XXXII sunt cuprinse următoarele: Trădarea lacedemonienilor şi a messenienilor de către ahei, în timpul căreia a pierit Philopoemem. Războiul romanilor în Asia sub conducerea lui Manlius, împotriva galilor. Din cauza faptului că i-au fost smulse cetăţile, gândul regelui Filip s-a înstrăinat împotriva romanilor, iar din pricina aceasta, Demetrius, celălalt dintre fii, a fost ucis, iar bastarnii au fost aţâţaţi de acela să încerce să treacă în Italia; de aici, apoi, într-o digresiune, întâmplările numite ilirice; cum s-au întors în Gallia galii care ocupaseră Iliria; originile pannonilor şi mărirea dacilor în timpul regelui Rubobostes; războiul purtat în Asia de către regele Eumenes împotriva galului Ortiagon, a ponticului Pharmaces şi a lui Prusias, acesta din urmă fiind ajutat de punicul Hannibal. Faptele săvârşite de Hannibal după înfrângerea lui Antiochus şi moartea lui. După moartea lui Seleucos, fiul lui Antiochus cel Mare, a urmat la domnie fratele Antiochus.”[9]
Cu excepţia personajului Rubobostes şi a „măririi dacilor” pe care acesta ar fi patronat-o, toate evenimentele şi personajele nominalizate în acest pasaj sunt bine cunoscute şi localizate în spaţiu şi timp, graţie unor alte, destul de numeroase, izvoare literare şi epigrafice, fapt ce a constituit dintru început temeiul pe care s-a bazat încadrarea eroului nostru într-un interval situat la cumpăna dintre secolele III şi II î.Hr. Pentru a combate această lectură, adversarii interpretării consacrate au formulat argumente precum: suspiciunea că forma corectă a antroponimului în discuţie ar fi Burebista/Burobostes şi nu Rubobostes[10]; prezumţia că dacii încep să fie menţionaţi doar începând cu Burebista, contemporanul lui Cezar, deci orice referinţă anterioară la aceştia n-ar fi posibilă[11]; observaţia că, întrucât evocarea lui Rubobostes face parte din naraţiunea despre Oroles pe care Iustinus n-a mai preluat-o de la Trogus Pompeius, iar Oroles este evocat în conexiune cu bastarnii, evenimentele ar trebui datate în epoca confruntării bastarnilor cu trupele lui Octavian Augustus[12]; că menţionarea lui Rubobostes (ca şi a lui Oroles[13]) constituie digresiuni[14] în corpul operei lui Trogus Pompeius şi Iustinus, care s-ar abate de la planul cronologic[15]. La acestea se adaugă observaţia, formulată în alte abordări ale problemei, de regulă marginale, că acea „mărire a dacilor” pe care Iustinus i-o atribuie lui Rubobostes nu şi-ar găsi corespondent în plan arheologic[16] în nici un moment anterior epocii burebistane.
Să menţionăm, în acest punct, o primă observaţie: propunerea nu oferă nici o explicaţie, plauzibilă sau nu, pentru împrejurarea ciudată că autorul istoriei, fie el Trogus Pompeius sau Iustinus, optează să introducă o observaţie izolată şi singulară, despre un eveniment periferic ariei sale de interes, într-o istorisire al cărei punct terminus este situat cu o generaţie[17] sau chiar cu două[18] înainte de momentul identificat drept „incrementa dacorum” – adică, în viziunea adepţilor ipotezei neconsacrate, făurirea unităţii statale burebistane.
3. Analiza argumentelor. Eroarea paleografică
După cum lesne se poate observa, pachetul argumentativ al ipotezei în discuţie se întemeiază, de facto, pe doar trei elemente[19]: o prezumată eroare de redactare a politonimului invocat, particularităţile de plan cronologic ale textului Epitomelor[20] şi presupusa neconcordanţă dintre informaţia din Epitome şi datele cercetărilor arheologice. În afara acestora, eşafodajul argumentaţional pe care se sprijină ipoteza potrivit căreia Rubobostes şi Burebista ar fi una şi aceeaşi persoană, în oricare dintre variantele în care a fost expusă până în prezent această ipoteză, mai cuprinde doar o serie de propoziţii adjuvante - precum observaţia că bastarnii şi/sau intervenţiile romane în proximitatea bazinului dunărean sunt evocaţi/te în legătură cu ambele politonime.
Vom examina pe rând cele trei argumente de sine stătătoare.
Prima observaţie obligatoriu de formulat în legătură cu acest argument este că el este cu totul inutil sub aspect probaţional: indiferent ce ortografie ar fi avut, în textul original, numele regelui geto-dac menţionat de Trogus Pompeius prin Iustinus, acesta nu poate motiva nici un fel de reevaluare cronologică. Faptul că, spre exemplu, pentru aceeaşi epocă şi acelaşi areal macrogeografic sunt atestaţi mai mulţi suverani traci (şi nu numai) care poartă antroponimul Kotys[21] nu constituie un temei pentru a presupune că aceştia au fost măcar contemporani, cu atât mai puţin compactabili într-una şi aceeaşi persoană.
Nu doar criteriul utilităţii argumentative scoate din discuţie acest element, ci şi legitimitatea constructului ipotetic. Se ştie, dacă formularea unei supoziţii este liberă de orice îngrădire (cu consecinţa că nu supoziţia în sine are valoare probatorie, ci doar eventuala sa validare), formularea unei ipoteze de lucru trebuie să aibă caracter motivat. În cazul nostru, motivaţia invocată (constatarea unei diferenţe de redactare, implicit a dubletului onomastic Rubobostes/Burobostes în versiuni diferite ale aceluiaşi text), nu poate fi reţinută din mai multe considerente metodologice. Cel mai relevant dintre acestea este faptul că diferenţa incriminată nu se regăseşte în manuscrisele care transmit textul original[22], ci doar într-o serie de ediţii tipărite, susceptibile de a fi fost contaminate prin eroare editorială[23] şi care se preiau unele pe altele.
Acestui aspect i se adaugă, în seria erorilor metodologice, invocarea unei alte erori onomastice nesustenabile, cea potrivit căreia Oroles, contemporanul lui Rubobostes[24], ar trebui emendat ca Rholes[25]: pe de o parte, şi în acest caz sunt de formulat aceleaşi obiecţii ca şi în cazul de mai sus[26], pe de alta, demersul introduce o distorsiune a unei cronologii susţinute de alte surse independente de textul Epitomelor, încercând să-l facă pe Rolles (adversarul lui Dapyx) contemporanul lui Burebista, deşi acesta aparţine în mod explicit generaţiei următoare[27].
Acest argument include, arareori prezentat explicit, şi o altă prezumţie, intrinsecă problematicii onomastice: cea potrivit căreia antroponimul Rubobostes este neadmisibil (eventual, ca necaracteristic onomasticii pantracice), fond pe care s-ar impune luarea în considerare a unei „banale erori paleografice”[28]. Şi această prezumţie este cu totul nefondată: pe de o parte, tema principală a antroponimului, „Rubo/Rhabo”, îşi găseşte corespondent atât în hidronimul „Rubon/Rhabon”[29], cât şi într-un antroponim sud-tracic, explicit atestat ca atare, „Rubocentum/Rabocentum”[30]; pe de alta, sufixul „bostes” din „Robobostes”, ca şi din „Burobostes/Burebista”, este inevitabil de asociat termenului de funcţie socială „tarabostes”[31].
Dincolo de toate acestea, determinant rămâne, aşa cum am menţionat dintru început, faptul că acceptarea unei alte ortografii a politonimului în speţă nu este de natură nici să infirme, nici să confirme elementele de datare ale acestuia, nici la nivelul textului referenţial şi nici prin asociere cu celelalte izvoare literare ori epigrafice evocate – singură analiza contextului fiind, la acest palier al desfăşurării argumentative, determinant.
Rezumăm:
1. Nici unul dintre manuscrisele care au adus opera lui Iustinus în epoca modernă nu conţine decât varianta reţinută de ipoteza consacrată: Rubobostes, cu inerentele variaţiuni de redactare.
2. Introducerea versiunii „Burebista” în loc de „Rubobostes” are un autor declarat, susceptibil de a fi tributar mediului cultural în care s-a format (în care legenda „Burebista, regele goţilor/danilor” avea o oarecare notorietate[32]) şi care-şi motivează opţiunea prin consideraţii exclusiv filologice.
3. Chiar şi dacă originalul lucrării lui Iustinus, respectiv, al istoriei lui Trogus Pompeius, ar fi consemnat forma „Burebista”, aceasta nu ar putea proba decât cel mult o coincidenţă onomastică şi nicidecum o translatare a personajului astfel numit în altă epocă istorică decât cea determinabilă prin contextul izvorului literar.
4. Analiza argumentelor. Criteriul cronologic
Deşi puţin probabilă într-un discurs narativ de structura celui utilizat de Iustinus în „Epitome”, posibilitatea ca acesta să fi abandonat criteriul narării cronologice pe care, indubitabil, Trogus Pompeius l-a folosit în redactarea textului original, ar fi nu numai de neexclus, ci şi de mare utilitate argumentaţională – cu o singură, dar indispensabilă condiţie: ca această supoziţie să-şi găsească sprijin în însăşi structura „Epitomelor”[33]. După cum vom arăta mai jos, în întreg corpul lucrării lui Iustinus nu există nici cel mai mic indiciu că sistemul referenţial cronologic ar fi fost eludat într-un fel sau altul.
O analiză atentă a operei lui Iustinus relevă faptul că planul pe care aceasta este construită este riguros cronologic, la toate palierele construcţiei: cel al succesiunii capitolelor/cărţilor lucrării (a), cel al succesiunii proloagelor/prolegomenelor (b), cel al organizării narative interne din fiecare capitol/carte (c) şi, respectiv, cel al corespondenţei cronologice dintre conţinutul unui capitol şi prolegomena corespondentă (d). Să detaliem.
a) Toate cele 44 de cărţi ale „Epitomelor” decupează din istoria universală, aşa cum au conceput-o autorii (Iustinus şi Trogus Pompeius) capitole unitare, care se succed unele pe altele în ordine strict cronologică. Cartea I relatează evenimentele, rezumate după criteriul de interes proclamat de epitomator[34], de la legendara întemeiere a regalităţii asiriene, până la cuceririle lui Darius I. Cartea a II-a continuă relatarea de la conflictul lui Darius I cu sciţii până la războaiele dintre perşi şi greci ş.a.m.d. - tabloul general al istoriei încheindu-se cu relatarea evenimentelor cunoscute de noi sub titulatura de „războaiele mithridatice” (cărţile XXXVII – XLII). Similar, cartea a XXXII-a, cea de maxim interes pentru subiectul nostru[35] (şi care relatează evenimentele petrecute în epoca scursă de la încheierea războaielor punice şi conflictul Romei cu regele macedonean Perseus), este precedată de nararea ultimelor scene ale confruntării dintre Roma şi Cartagina (respectiv, fuga lui Hannibal şi represaliile romanilor împotriva aliaţilor acestuia din Asia Minor), pentru a fi, logic, continuată prin istorisirea etapei finale a conflictului romano-macedonean, al cărui debut formase obiectul cărţii XXXII.
Ultimele două cărţi ale „Epitomelor” sunt doar excepţii aparente: cartea XLIII preia firul naraţiunii din cartea precedentă, care se încheie pe fundalul iniţierii conflictului dintre Roma şi Parthia, formulând două digresiuni[36] menite să explice, în cheie mitologică, cauzele prime ale conflictului romano-part (prima, în istoria legendară a Italiei şi Romei, iar a doua, în istoria timpurie a galilor, a căror aşezare în Asia Minor a anticipat confruntările dintre Orient şi Occient). La rândul ei, cartea ultimă, a XLIV-a, prelungeşte naraţiunea cărţii anterioare, relatând modul în care această lume a galilor a fost integrată în lumea romană, de la preluarea primelor colonii cartagineze în Spania până la transformarea întregii aceste peninsule în provincie a imperiului[37]. O primă observaţie (pe care am formulat-o şi la începutul acestui demers) se impune: dacă, aşa cum conchide ipoteza neconsacrată, Rubobostes s-ar identifica cu Burebista, cum se explică faptul că autorul (Trogus Pompeius sau Iustinus) fac referiri la acesta în cuprinsul unei istorii care se încheie înainte cu una–două generaţii înainte de momentul burebistan?
b) Aceeaşi desăvârşită organizare pe criteriul succesiunii temporale sau a relatărilor paralele, încadrabile în „prezentul lung”, caracterizează şi lista celor 44 de proloage – singura diferenţă faţă de planul cărţilor propriu-zise fiind aceea că, datorită lapidarităţii lor, nu mai apar digresiuni care să constituie aparenţe de „dezorganizare cronologică”.
c) Construcţia riguros cronologică a „Epitomelor” caracterizează nu numai ansamblul rezumatului efectuat de Iustinus, ci şi fiecare capitol în parte. Pentru a ne limita doar la aria de interes, vom trece în revistă principalele evenimente enunţate în prolegomena cărţii XXXII, cu consemnarea unor izvoare alternative care permit verificarea succesiunii lor cronologice (sau, după caz, a paralelismului):
* răscoala Lacedaemoniei şi Messenei împotriva Ligii Acheene şi moartea strategului grec Philopoemon (anul 183 î.Hr.)[38]; * campania consulului roman Manlius (Gnaeus Manlius Vulso) împotriva galilor strămutaţi în Asia Minor (anul 189 î.Hr.)[39];
* adoptarea de către regele Filip (al V-lea al Macedoniei) a unei atitudini ostile faţă de Roma şi executarea de către acesta a fiului mezin Demetrios, pentru trădare (anul 180 î.Hr.)[40];
* invazia bastarnilor la sudul Dunării, la îndemnul aceluiaşi rege Filip al Macedoniei (anul 179 î.Hr.)[41];
* tentativa galilor instalaţi în Illyria de a se reîntoarce în Gallia;
* originea pannonilor;
* creşterea puterii dacilor sub regele Rubobostes;
* conflictul regelui Eumenes (al II-lea al Pergamului) cu celţii galaţi ai lui Ortiagontes;
* conflictul lui Eumenes cu Pharnaces (I al Pontului) (anii 182 – 179 î.Hr.)[42];
* conflictul aceluiaşi Eumenes cu Prusias (al Bithyniei) (anii 184 – 183 î.Hr.);
* implicarea generalului cartaginez Hannibal de partea lui Prusias (anul 183 î.Hr.)[43];
* faptele lui Hannibal, de la înfrângerea lui Antioch (cel Mare, al III-lea) până la moartea sa (anii 191 – 183 î.Hr.);
* moartea lui Seleucus (al IV-lea, fiul lui Antioch cel Mare) şi succesiunea la tron a fratelui acestuia, Antioch (din anul 175 î.Hr.)[44]. Se observă, aşadar, că toate evenimentele menţionate au datarea certificată[45] şi se încadrează într-un acelaşi orizont cronologic, în plus, ele fiind continuate în succesiune firească în cartea următoare, a XXXIII-a, care relatează războiul dus de trupele Romei împotriva regelui Perseus al Macedoniei.
d) În fine, un al patrulea nivel la care se confirmă aşezarea „Epitomelor” pe un plan constructiv riguros cronologic este cel al corespondenţei dintre prologurile şi conţinutul fiecărei cărţi[46]. De la acest criteriu nu face excepţie nici măcar una dintre cele 44 de cărţi ale operei în discuţie – dar este de reţinut că nu toate evenimentele şi procesele enunţate în prologuri mai sunt dezvoltate în corpul cărţii corespondente, aşa cum, de bună seamă, vor fi fost în originalul istoriei lui Trogus Pompeius[47].
Fiind, aşadar, pe deplin confirmată organizarea „Epitomelor” pe criteriul relatării riguros cronologice, mai rămâne să clarificăm natura şi efectul aşa-numitelor digresiuni, prezumate, de către partizanii ipotezei neconsacrate, a fi mecanismul generator de perturbări temporale în structura narativă. Aşa cum s-a mai observat, naratorul recurge uneori, cu motivaţia transparentă a clarificării unor stări de fapt din momentul de referinţă, la o serie de „paranteze naratoriale”, cvasitotalitatea lor imposibil de evitat în orice formulă redacţională de genul istorisirii, din simplul motiv că logica limbajelor umane nu permite descrierea simultană a mai multor acţiuni reciproc independente. În cele mai multe cazuri, aceste digresiuni se încadrează în „prezentul lung” al secvenţei cronologice în care sunt inserate – aşa cum se procedează, spre exemplu, în cartea XXXI[48], unde, prin acest procedeu, naratorul dezvoltă de fapt două istorisiri autonome, care se intersectează frecvent: prima urmărind situaţia politică creată în Orient după moartea regelui egiptean Ptolemeu Philopator, cu implicarea în evenimente a sirienilor, grecilor şi romanilor, iar cea de-a doua relatând mişcarea lui Hanibal spre acelaşi Orient (mai exact, spre Asia Minor) şi acţiunile Romei de flancare a temutului adversar. În finalul aceleiaşi cărţi a XXXI-a, ne este oferit şi exemplul unei digresiuni care se extinde în afara „prezentului lung” al capitolului: evocarea legendarei origini troiene a Romei, prilejuit de stabilirea alianţei politice dintre romani şi regele Eumenes, protectorul Troiei din epoca ultimilor ani ai lui Hanibal.
Două precizări sunt aici obligatorii, ambele având valabilitate pentru întregul text al Epitomelor. Prima este faptul că, în absolut toate cazurile în care naratorul recurge la procedeul digresiunilor, acestea reprezintă exclusiv evocări, adică întoarceri în trecut, şi nu anticipări – aşa cum, implicit, susţin în interpretarea lor partizanii ipotezei neconsacrate[49]. Cea de a doua, nu mai puţin relevantă pentru chestiunea în analiză, este faptul că procedeul digresiunii nu poate fi identificat niciunde în registrul proloagelor, din simplul motiv că organizarea acestora ca „tablă de materii” nu-l îngăduie[50].
Rezumăm:
1. Organizarea redacţională a textului „Epitomelor” urmează un plan riguros cronologic, atât la nivelul ansamblului naratorial, cât şi pe palierele subsecvente, opera lui Iustinus fiind, din acest punct de vedere, cu desăvârşire unitară.
2. Digresiunile la care recurge naratorul, din raţiuni de explicitare, constituie fie cantonări în „prezentul lung” al secvenţei cronologice în care sunt inserate, fie, mai rar, evocări ale unor situaţii anterioare acesteia, dar niciodată anticipări evenimenţiale; în plus, procedeul digresiunilor nu poate fi identificat la nivelul proloagelor.
3. Nu poate fi identificat nici un motiv plauzibil pentru care autorul sau rezumatorul ar fi optat să insereze într-un palier protocronologic o referire izolată la un eveniment/proces a cărei desfăşurare are loc după momentul la care se consumă cel mai recent eveniment consemnat în „Epitome”.
4. Analiza argumentelor. Referenţialul arheologic
Pe durata celor aproximativ două veacuri de investigaţii arheologice empirice sau (pentru mai puţin de jumătate din intervalul dat) de metodă ştiinţifică, cercetarea având ca obiect secolele II-I î.Hr. nu a depăşit stadiul incipient. În acest context, contestarea datării fenomenului incrementa Dacorum per Rubobosten regem pentru cumpăna secolelor III/II î.Hr, prin argumentul absenţei unor date arheologice care să o susţină, nu poate fi caracterizat decât ca fiind cu totul impropriu[51]. Cu toate acestea, chiar şi volumul încă precar de informaţii pe care le-a furnizat până în prezent cercetarea arheologică incidentă probematicii noastre este de natură să poată oferi o susţinere suficientă faptului că, la momentul prezumat de interpretarea consacrată, în societatea geto-dacică (cu precădere în componenta dacică a acesteia) s-au produs mutaţii care dau sens expresiei incrementa Dacorum.
Pentru a pune în evidenţă cu claritate elementele de natură să constituie reflectarea în plan arheologic a prezumatului proces incrementa Dacorum, în perioada contestată de ipoteza neconsacrată, este necesar să radiografiem în termeni comparativi trei nivele situaţionale, corespunzând: a – epocii imediat precedente momentului Rubobostes[52]; b – momentului Rubobostes propriu-zis; şi c – epocii imediat succesoare momentului Rubobostes. Înainte de a proceda în consecinţă, vom face o precizare absolut indispensabilă în această fază a demonstraţiei noastre: dacă încadrarea cronologică a momentului Rubobostes constituie obiect de polemică, localizarea sa geografică este acceptată tacit şi cvasiunanim, domeniului teritorial asociat acestui moment fiindu-i asociat un areal oarecare în jumătatea occidentală a viitoarei Dacia Magna[53], ba chiar numai în cadranul sudic al acestei emisfere, întrucât spaţiul intracarpatic are, la epoca de referinţă, o incontestabilă marcă alogenă[54].
Fapt bine pus în evidenţă de cercetarea arheologică de până acum, sosirea în regiune a factorului celtic a generat, în toată macroregiunea carpato-balcanică, o amplă restructurare etno-teritorială[55]. Instalarea masivă sau pe poziţii vădit dominante a nou-veniţilor este foarte vizibilă atât în spaţiul de la sud de Dunărea cataractelor (areal în care s-a constituit noua grupare etno-politică a scordiscilor), cât şi în zonele de câmpie-deal din vestul Carpaţilor, în interiorul arcului carpatic şi, cu unele particularităţi de neignorat, în teritoriul ce formează actuala provincie Oltenia. Acest ultim areal, care se suprapune în foarte mare măsură bazinului hidrografic al râului Jiu/Rhabon, avea, se pare încă înainte de apariţia în regiune a celţilor, o densitate de locuire net superioară unităţilor geografice învecinate: importante cetăţi fortificate sunt identificate, pentru secolul III î.Hr., la Bâzdâna (Dolj)[56], Bucovăţ[57] (Dolj), Coţofenii din Dos[58] (Dolj), Mărgăriteşti[59] (Olt), Pelendava[60] (Dolj), Păişani-Stoina (Gorj) etc., iar aşezările deschise contemporane sunt relativ numeroase[61], formând uneori aglomerări semnificative sub aspect demografic[62]. Chiar dacă nu va fi evitat impactul invaziei celtice, această comunitate regională, a cărei apartenenţă la complexul nord-tracic (geto-daco-moesic) este vădită, pare să se fi integrat în domeniul de autoritate galo-danubiană într-un alt sistem de raporturi decât cel de subordonare necondiţionată - conservându-şi totodată relaţiile privilegiate cu învecinatul şi înruditul regat getic[63], ca şi participarea activă la circuitul comercial dunărean, al cărui motor îl constituiau centrele de producţie elenistice din Pontul Stâng.
Trei mutaţii majore, fiecare dintre ele fiind de natură să confere acoperire sintagmei incrementa Dacorum, au fost constatate pe cale arheologică pentru orizontul cronologic contestat de ipoteza neconsacrată: reconfigurarea sistemului de fortificaţii aferente centrului de putere Pelendava[64] (proces căruia îi corespunde şi afirmarea unei noi elite războinice), expansiunea comunităţii din bazinul Rhabon/Jiu în bazinul Mureşului mijlociu (în detrimentul unei elite supralocale, prezumat celtice) şi apariţia primelor emisiuni monetare autohtone, în cel mai restrâns sens al autohtonităţii. Prima dintre aceste mutaţii este reflectată de evenimente precum dezafectarea fortificaţiilor de la Pelendava-Bucovăţ[65] şi refacerea celor de la Bâzdâna[66] şi Coţofenii din Dos[67], etape care par să fi precedat momentul Rubobostes cu una sau două generaţii, reflectând, pe de o parte, impactul pe care-l vor fi avut asupra dacilor potulatensi tulburările produse de celţi în regiune, iar pe de altă parte, faptul că în bazinul central al râului Rhabon/Jiu s-a activat sau reactivat[68], în acest context evenimenţial, un centru de putere cu o importantă capacitate de mobilizare. În mod cert, nu se poate vorbi despre o dislocare generală a conglomeratului habitaţional Pelendava - pentru această interpretare pledând atât faptul că locuirea din acest areal continuă să fie importantă şi în etapa imediat următoare, cât şi faptul că cetatea de refugiu de la Păişani-Stoina continuă să funcţioneze aparent neafectată de evenimentele din aval. În mod similar, la Bâzdâna se constată o refortificare spre sfârşitul secolului III î.Hr., dar, fapt interesant, fără a mai cuprinde întreaga aşezare, ceea ce pare a sugera că refortificarea a avut în vedere doar interesele unei elite clar delimitate de restul comunităţii – elită în care putem vedea fie o grupare aristocratică triballă, refugiată la nordul Dunării (ipoteză în favoarea căreia ar putea fi evocată şi apariţia în vecinătate a comunităţii de la Padea[69]), fie o grupare a aristocraţiei autohtone, ale cărei prezenţă şi rafinament sunt probate prin împrejurările primei fortificări[70]. Semnificativ este şi faptul că momentul aparentei abandonare a aşezării de la Bâzdâna este sincron cu prezumata domnie a lui Rubobostes şi apariţia în bazinul Mureşului mijlociu a unor comunităţi sud-carpatice, sugerând că această comunitate a fost una din principalele furnizoare de colonişti pentru viitorul centru Sarmizegetusa. De altfel, în paralel cu mişcarea de colonizare a bazinul Mureşului mijlociu (şi, fără îndoială, intim corelată cu aceasta), cercetările arheologice au pus în evidenţă şi o tendinţă de reamplasare a locuirii dinspre câmpia înaltă olteană spre zona de piemont, care se reflectă prin întemeierea, la începutul secolului II î.Hr., a fortificaţiilor de la Polovraci, Şoimăneşti-Teleşti şi Ţicleni, respectiv, prin apariţia aşezărilor deschise de la Albeni-Gorj, Slatina-Sălişte ş.a.m.d.
Capacitatea de mobilizare sub o autoritate acceptată ca legitimă, pe care o sugerează utilizarea şi reconfigurarea sistemului de fortificaţii din arealul Pelendava, este încă şi mai evident probată de implicarea nemijlocită a acestei forţe, într-o formă sau alta, în dislocarea comunităţilor celtice din bazinul Mureşului mijlociu[71], ori cel puţin a elitelor care le confereau identitatea, în chiar contemporaneitatea momentului Rubobostes[72]. Faptul este limpede pus în evidenţă de cronologia aşezărilor din a doua vârstă a fierului, aflate pe valea Mureşului mijlociu, unde, pentru perioada secolelor II–I î.Hr., este semnalată o adevărată explozie demografică[73]. Aceleaşi cercetări pun în evidenţă, relativ la această „explozie demografică”, trei serii de date corespunzând tot atâtor tendinţe fenomenologice sincrone: a) aşezările şi necropolele preexistente în microregiunea analizată (bazinul Mureşului mijlociu), atribuite cu mai mult sau mai puţin temei celţilor, îşi încetează existenţa brusc şi concomitent, de o manieră care sugerează „o acţiune violentă exercitată de războinicii veniţi din sud”[74]; b) în aceeaşi perioadă, în arealul menţionat îşi fac apariţia primele complexe fortificate (la Piatra Craivii[75], Cugir[76], Ardeu, Pâclişa-Podei[77]), „care ilustrează o modificare substanţială, de structură, a societăţii şi a autorităţii politice din Transilvania”, ba chiar „reflectă apariţia unor elite de alt gen decât cele anterioare”[78]; c) concomitent cu sistemul de fortificaţii de origine sud-carpatică, în toată microregiunea îşi fac apariţia şi o serie tot mai amplă de aşezări civile, de asemenea net diferenţate faţă de cele anterioare, prezumat celtice[79]. Această triplă serie de observaţii arheologice nu lasă alternativă la interpretarea că o autoritate lămurit localizată în bazinul râului Rhabon/Jiu a dispus, la începutul secolului II î.Hr., de o capacitate de natură militară de mobilizare a resurselor (în primul rând a celor umane), prin care a procedat la luarea în stăpânire a unui important areal din proximitatea propriului habitat, apropriindu-şi noul teritoriu printr-o viguroasă colonizare şi fortificare a sa[80]. Este mai puţin relevant, sub aspectul constituirii/extensiei de autoritate politică[81], dacă locuitorii care au ocupat anterior valea Mureşului mijlociu erau celţi[82], autohtoni[83] sau de altă seminţie, ori dacă războinicii care au venit din sud erau de origine celtică[84], preceltică[85], traco-getică sau eminamente dacică[86].
Subliniem faptul că procesul de colonizare mai sus menţionat are consecinţe de o durată şi o amploare întru totul ieşită din comun: în exact arealul pe care entitatea etno-politică din bazinul râului Rhabon/Jiu şi-o însuseşte în acest moment istoric, îşi va face apariţia, ca o dezvoltare organică a noi stări de fapt, centrul de putere Sarmizegetusa, singurul conglomerat eminamente urban generat de societatea geto-dacică la nord de Dunăre. După cum au subliniat importanţi cercetători, apariţia acestui centru urban a fost posibilă datorită constituirii anterioare a unui centru de putere politică[87], centru care s-a manifestat inclusiv prin intervenţia directă în procesul de monetarizare a economiei interne. Chiar dacă va fi debutat cu o oarecare întârziere faţă de restul spaţiului geto-dacic (ale cărei zone răsăritene se aflau sub nemijlocuita înrâurire economică a polisurilor din Pontul Stâng, utilizatoare ale monedei încă din secolul V î.Hr.), acest proces era deja iniţiat în preajma sosirii celţilor în regiune[88], a căror hegemonie, adânc tributară modelelor economice de prelevare/jaf şi mercenariat, nu a făcut decât să creeze premisele unei mai accentuate răspândiri a acestui instrument al schimbului. Deloc întâmplător, în acest răstimp, a cărui mediană o reprezintă tocmai orizontul cronologic atribuit domniei lui Rubobostes în interpretarea consacrată, în bazinul Rabon/Jiu şi în arealul sud-transilvan se manifestă prima fază, foarte eterogenă, a emisiunilor monetare autohtone firesc încadrabile într-o tipologie celto-dacică. Descoperirile arheologice de până acum ne permit să vorbim despre existenţa unei monetării propriu-zise a centrului de putere din acest areal doar de la jumătatea secolului II î.Hr.[89] – dar, cum acest orizont se situează la numai o generaţie după prezumata domnie a lui Rubobostes, nu avem de ce să nu admitem fie că prefacerile sociale din vremea acestora au pregătit terenul pentru noua instituţie (nota bene, o instituţie prin definiţie statală!), fie că numitul suveran a fost chiar emitentul primelor tipuri monetare autohtone[90].
Mai zăbovim, în chestiunea reflectării arheologice a procesului incrementa Dacorum, asupra încă unui fenomen consistent documentat de cercetările mai vechi şi mai noi, pe care nu l-am evocat în triada argumentativă de mai sus doar din motivul că se manifestă pe o arie mult mai largă decât cea admisibilă pentru autoritatea politică a lui Rubobostes: radicala modificare de rit funerar de la cumpăna secolelor III–II î.Hr.[91]. Mutaţia nu poate fi pusă pe seama carenţelor de cercetare şi nici a unei eventuale vidări demografice a acestui vast areal[92], ci reflectă schimbări esenţiale în ideologia funerară, care pare să aibă nu doar o motivaţie cultică, ci şi una riguros politică – anume, înlocuirea regimului politic de „frăţie aristocratică”, deductibil pentru epoca anterioară, cu o subordonare mai strictă a neo-aristocraţiei militare faţă de un basileu autoritar[93].
Rezumăm:
1. Cercetările arheologice au constatat faptul că, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr. şi începutul celui următor, în arealul atribuibil autorităţii etno-politice asociate lui Rubobostes preexistau condiţiile necesare pentru manifestarea acestuia: o semnificativă concentrare demografică, situată în bazinul râului Rhabon/Jiu, care dispunea deja de un important sistem de fortificaţii (implicit şi de un aparat militar compatibil) etc., net inferior totuşi celui etalat de conglomeratul celţilor dunăreni, faţă de care poate fi presupusă o oarecare dependenţă.
2. În chiar orizontul cronologic asociabil domniei lui Rubobostes (primele decenii ale secolului II î.Hr.), în arealul ocupat de formaţiunea acestuia se constată o suită de mutaţii, deopotrivă consonante între ele şi cu contextul supraregional, care implică cu necesitate absolută existenţa unei autorităţi puternic centralizate: un relativ amplu proces de refacere a sistemului zonal de fortificaţii, integrarea arealului în circuitul regional al afirmării unei elite militare non- (sau neo-) aristocratice şi, mai ales, o viguroasă expansiune teritorială, dublată de o colonizare sistematică a bazinului Mureşului mijlociu, etalând importante resurse economice, demografice şi de autoritate politico-militară.
3. Acest proces de amploare revoluţionară[94] este sincron şi, foarte probabil, legat în termeni cauzali de consistenta reformă de rit funerar constatată pentru întregul areal geto-dacic – precum şi de procesul de apropriere/autohtonizare a fenomenului de monetarizare din economia locală.
4. În imediata succesiune (cronologică, dar şi procesuală) a mutaţiilor mai sus menţionate, în chiar perimetrul de expansiune a autorităţii de pe râul Rhabon/Jiu (bazinul Mureşului mijlociu) ia naştere centrul eminamente urban al Daciei clasice, ansamblul Sarmizegetusa. Tot ca o succesiune nemijlocită a afirmării procesului incrementa Dacorum asociabil regalităţii lui Rubobostes din debutul secolului II î.Hr., constatăm, în generaţia imediat următoare, atât manifestări politico-militare de anvergură sub siglă dacică (solitare sau în asociere cu scordiscii, îndreptate în special împotriva expansiunii romane în regiune), cât şi existenţa unor instituţii explicit asociate regalităţii de drept statal (monetăria, centrul urban religios ş.a.m.d.). [B]
Abstract:
Despite the fact that the ancient sourse mentioned the dacian king Rubobostes in the context of the first quarter of the 2nd century BC, some scholars tried to identify him with the most notoriuous kings of the kings Burebista, wich reigned at the half of the next century. The critical analysis of the literare informations and of the correspondence between all this and the archaeological discoveries show us that such an hypothesis is groundless. Rubbostes is a distinct historical character, with a significant role in the foundation of the state with the capital at Sarmizegetusa Regia, and his cooperation with the getian king Oroles prefigure the union between Burebista and Deceneu.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
[A] Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec.X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.511-512.
[B] Laurenţiu Nistorescu, Recuperarea lui Rubobostes, în Studii de Istorie a Banatului, nr 34, 2010, p.23-42.
Bibliografie suplimentară:
Trogus Pompeius, Istoria lui Filip, în Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964, p.361;
Constantin Daicoviciu, Rubobostes = Burebistas?, în AMN, VI, 1969, p.459-463;
Iliescu Vladimir, Rubobostes oder Burobostes? Zu Trog. Pomp. Prol. XXXII, în Studii Clasice, X, 1968, p.115-129;
Magazin Istoric, XIII, nr. 2 (143), februarie, 1979. - Încercare de reconstituire a chipurilor realizată de pictorul Simion Tatu;
Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, 1968 (şi ediţii ulterioare, anii ‘70 şi ‘80);
Constantin Daicoviciu, Noi contribuţii la problema statului dac, în SCIV, 1955, 6, nr.1-2, p.50;
Glodariu Ioan, Bemerkungen uber einen Dakerkonig [sec. III-II î.e.n.], în AMN, 1970, 7, p.501-505.
Izvoare literare
Appian - Appian din Alexandria, Appian din Alexandria, Historia Romana, trad. White, H., Ed. Loeb, Harvard University Press,1972:
Cicero - Cicero, M. Tullii Ciceroni, Orationes, vol. IV, Long, George (ed.), Macleane, A.J. (ed.), ed. Whittaker & Co, London,1858;
Demosthenes - Demosthenes, The Letters, ed. Goldstein, Jonathan A., Ed. Columbia University Press, New York,1968;
Diodor din Sicilia - Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică, trad. Marin, Valentin, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2004;
Iordanes/Popa-Lisseanu 1986 - Iordanes, Popa-Lisseanu, G. (trad.), Drăgan, J.C. (ed.), Getica, ed. Centrul European de Studii Tracice – Nagard, Roma;
Polybius - Polybius, Istorii, vol. 1+3, Shuckburgh, Popescu, Virgil, Piatkowski, Adelina. (trad.), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1966;
Rufus - Rufus, Quintus Curtius, Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, vol 1+2, trad. Popescu, Gălăşianu Paul, Smonescu, Dan, Gerota, Constantin V. Ed. Minerva, Bucureşti 1970;
Strabon - Strabon, Geografia, vol I, II, III, trad. Vant-Ştef, Felicia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1972, 1974, 1983;
Titus Livius - Titus Livius 1976, Ab urbe condita, vol 1+2, Marinescu Nour, A. (trad.), Ed. Minerva, Bucureşti 1976;
II. Literatura modernă – sinteze
Petrescu-Dâmboviţa et alii, 2001- Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe, Alexandru (coord.), Istoria românilor - vol. I, Academia Română, Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Ed. Enciclopedică, Bucureşti;
Astin et alii, 2008 - Astin, A.E., Walbank, F. W. (ed.), The Cambridge Ancient History VII/1 – The Hellenistic World - ed. Cambridge University Press;
Dana 2008 - Dana, Dan, Zalmoxis de la Herodot la Mircea Eliade – Istorii despre un zeu al pretextului, ed. Polirom, Iaşi;
Ferencz 2007 - Ferencz, Iosif Vasile, Celţii pe Mureşul Mijlociu – La Tène-ul timpuriu şi mijlociu în bazinul mijlociu al Mureşului (sec. IV – II î.Hr.), ed. Luca, Sabin Adrian, ed. Altip, Alba Iulia;
Gheorghiu 2005 - Gheorghiu, Gabriela, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, ed. Mega, Cluj-Napoca;
Gruen 1986 - Gruen, Erich, The Hellenistic World and The Coming of Rome, Ed. University of California Press;
Iustinus/Sigert 1806 - Justinus, Marcus Junianus, Pompeius (Trogus), Wetzel, Johann Christian, Friedrich, Historiae Philippicae, ed. David Sigert, Lipa;
Iustinus/Yardley – Develin 1994 - Justinus, Marcus Junianus, Yardley, J.C. (trad.), Develin, Bob (introd.), Justin's Epitome of the Philippic History of Pompeius Trogus, ed. Oxford University Press, London;
Lica 2000 - Lica, Vasile, The Coming of Rome in the Dacian World, Xenia 44, ed. Universitatverlag Konstanz Gmbh 2000;
Livy/Bettenson 1976 - Livy, Bettenson, Henry, Rome and the Mediteranean, ed. Penguin Group, New York;
Penrose 2008 - Penrose, Jane, Rome and Her Enemies: An Empire Created and destroyed by War, ed. Osprey, London;
Polybius/Shuckburgh 1962 - Polybius, Shuckburgh, Evelyn S. (trad.), Histories, Ed. Bloomington, London;
Pausanias/Jones 2000 - Pausanias, Jones, W.H.S. (trad.), Description of Greece – IV (VIII.22 - X), ed. Loeb Classical Library, London;
Preda 1994/1996/2000 - Preda, Constantin (coord.), Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României (EAIVR) vol I A-C, vol II D-L, vol III M-Q, Ed. Enciclopedică, Bucureşti;
Rustoiu 2002- Rustoiu, Aurel, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, ed. Nereamia Napocae, Cluj-Napoca;
Rustoiu 2008 - Rustoiu, Aurel, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană – studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, ed. Mega, Cluj-Napoca;
Smith 1857 - Smith, William (ed.), Dictionary of Greek and Roman Geography, vol I-II, ed. Little, Brown & Comp., Boston;
Woodhorpe 1927 - Woodhorpe Tarn, William, Hellenistic Civilisation, ed. Edward Arnold & Co, London
III. Literatura modernă – articole
Babeş 2001 - Babeş, Mircea, Geto-dacii de la Dromichaites la Burebista, în „Istoria românilor”, vol I, Petrescu-Dâmboviţa, Mircea, Vulpe Alexandru (coord), ed. Academia Română – Secţia de ştiinţe istorice şi arheologice, ed. Enciclopedică, Bucureşti 2001, pg.501-511;
Bandelli 2003 - Bandelli, Gino, Momenti e forme nella politica illirica della Repubblica Romana (229 – 49 AC), în „Dall’ Adriatrico al Danubio – L’Illirico nell’eta greca e romana – Atti del convegno internazionale Cividale del Friuli, 25-27 settembre 2003”, Fondazione Niccolo Canussio - ed. ETS, p.95 – 140;
Benea 2004 - Benea, Doina, Istoricul cercetărilor arheologice de la Grădiştea de Munte, în „Acta Musei Devensis – Daco-Geţii”, ed. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva 2004, pg.9 – 37;
Daicoviciu 1969 - Daicoviciu, Constantin, Rubobostes = Burebistas?, în „Acta Musei Napocensis” VI, Cluj 199, pg.459-463;
Daicoviciu 1972 - Daicoviciu, Constantin, Noi contribuţii la problema statului dac, în Dacica, Cluj, 1972, pg.53-54;
Dana 2006 - Dana, Dan, The Historical Names of the Dacians and Their Memory: New Documents and a Preliminary Outlook, în „Studia Universitatis Babes-Bolyai – Historia 1”, Cluj-Napoca, 2006, pg.99 – 127;
Dana 2007 - Dana, Dan, Oroles ou Rholes? (Justin XXXII, 3, 16), în „Dacia” SN, LI/2007, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti, pg.233-239;
Ferencz 2006 - Ferencz, Iosif, Vasile, Relaţii etnice sau relaţii interculturale? Privire asupra unor realităţi istorice din ale Transilvaniei în secolul al II-lea î.Chr., în „Bibliotheca Septemcastrensis” XXI, ed. Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu, Alba Iulia 2006;
Glodariu 1970 - Glodariu, Ioan, Bemerkungen uber einer Dakerkonig, în „Acta Musei Napocensis” VII, 1970, pg.501-505;
Lica 1997 - Lica, Vasile, Începuturile relaţiilor Romei cu dacii – Pompeius şi Oroles, în „Ephemeris Napocensis” VII/1997, Institutul de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca, pg.11 – 29;
Nemeti J. 2007 - Nemeti, Janos, Cuvânt înainte, în Ferencz, Iosif Vasile, „Celţii pe Mureşul Mijlociu – La Tène-ul timpuriu şi mijlociu în bazinul mijlociu al Mureşului (sec. IV – II î. Hr.)”, ed. Luca, Sabin Adrian, ed. Altip, Alba Iulia 2007;
Opreanu 1997 - Opreanu, Coriolan, Vestul Daciei Romane şi Barbaricum în epoca lui Traian, în „Civilizaţia romană în Dacia”, M. Bărbulescu (coord.), Centrul de Studii Transilvane & Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca 1997, p.28 – 51;
Popa 2004 - Popa, Cristian Ioan, Descoperiri dacice pe valea Cugirului, în „Acta Musei Devensis Daco-Geţii”, ed. Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva 2004, p.83 – 166;
Sîrbu 2000 - Sîrbu, Valeriu, The connection between the tomb and the status of the dead with the Getic-Dacians, în „Practiques funeraires dans l’Europe des XIIIe –Ive s.av.J.-C. / Actes du IIIe Colloque International d’Archeologie Funeraire”, ed. Institutul de Cercetări Eco-Arheologice, Tulcea, 2000, pg.183 – 212;
Vulpe 2007 - Vulpe, Alexandru, Burobostes. Ein Dakischer Konig im II Jh. V. Chr.? (Zu Trogus, Prol. XXXII), în „Dacia” SN, LI/2007, Bucureşti, pg.227 – 231;
Wallbank 2008 - Wallbank, F.W, Macedonia and Geece, în Astin, A.E., Walbank, F. W. (ed.), The Cambridge Ancient History VII/1 – The Hellenistic World - ed. Cambridge University Press, p.221 – 256;
Zirra et alii 1993 - Zirra, V., Conovici, N., Trohani, G., Gheorghe, P., Alexandrescu, P., Gâta, GHz., Zirra, V.V., La station fortifiée de "Cetatea Jidovilor" (Cotofenii din Dos, dép. de Dolj), în „Dacia” 37, 1993, 79-157;
IV. Webografie
RAN
http://ran.cimec.ro/
Appian, 15.12.2009
http://www.livius.org/ap-ark/appian/appian.html
Arrian, 20.12.2009
http://websfor.org/alexander/arrian/intro.asp
Caesar, 20.12.2009
http://old.perseus.tufts.edu/cgi-bin/ptext?lookup=Caes.+Gal.+toc
Dio Cassius, 27.12.2009
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Cassius_Dio/home.html
Frontinius, 31.12.2009
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Frontinius/Stratagemata/home.html
Garzonio 2003, 25.10.2010, Garzonio, Jacopo, Per l’interpretazione dell’etnonimo gallico tectosages, în Rivista Telematica del Dipartamento di Linguistica dell’Universita di Pisa 1/2003, p.253-275
http://www.hummet.unipi.it/slifo
Plutarh, 10.12.2009
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Plutarh/Lives/home.html
Polybius, 10.12.2009
http://old.perseus.tufts.edu/cgi-bin/ptext?lookup=Plb.+toc
Ptolemeu, 10.12.2009
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazeteer/Periods/Roman/Texts/Ptolemy/home.html
Marinoiu et alii 2004, 10.05.2010
http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2004/ cd/index.htm
Zirra et alii 2001, 10.05.2010
http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2001/indici/indici_maine.htm
Zirra et alii 2003, 10.05.2010
http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2003/cd/index.htm
Zirra et alii 2005, 10.05.2010.
http://www.cimec.ro/Arheologie/CronicaCA2005/cd/index.htm
Note
[1] Strabon, Geografia VII, 3,5,11
[2] Iustinus, Epitoma, prolegomena XXXII
[3] Printre cei care au vehiculat ipoteza identităţii dintre Rubobostes şi Burebista se numără Vossius, Bessel, von Gutschmidt, Ferrero, Forni ş.a. (infra, nota 10)
[4] Cea mai semnificativă luare de poziţie în acest sens este cea a lui V.Iliescu, cel care, de altfel, introduce ipoteza în dezbaterea de la noi. Interpretarea covârşitor acceptată este, în schimb, susţinută în principal de C.Daicoviciu (Daicoviciu 1969) şi Ioan Glodariu
[5] Principalul artizan al acestui remake interpretativ este Vasile Lica, care a redactat în acest sens un articol (Lica 1997), reluat trei ani mai târziu într-un apendice al volumului „The comming of Rome in Dacian World” (Lica 2000, pg.230-250) şi care reprezintă de facto traducerea celui dintâi. Printre cei care s-au raliat ipotezei, nu neapărat în termeni fermi, se numără şi Mircea Babeş (Babeş 2001, p.506), care opinează că „singura perioadă când se poate vorbi pe bună dreptate de o mare creştere a puterii dacilor” ar fi cea a lui Burebista. În schimb, alţi cercetători actuali, printre care Iosif Vasile Ferencz (Ferencz 2007, p.36) şi Janos Nemeti (Nemeti J. 2007, p.11) subliniază sincronismul dintre dispariţia factorului celtic din bazinul Mureşului Inferior şi consemnarea lui Rubobostes.
[6] Printre acestea este de evocat recenta lucrare a lui Aurel Rustoiu, „Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană”, în care autorul afirmă că „analiza critică a informaţiilor […] a oferit argumente convingătoare pentru identificarea lui Rubobostes cu regele Burebista” (Rustoiu 2008, p.136)
[7] Este, poate, necesară precizarea că repunerea în discuţie a ipotezei nu are o motivaţie polemică, ci exclusiv analitică
[8] Pentru textul în limba latină, Iustinus/Sigert 1806 (ediţia electronică http://www.forumromanum.org/ literature/justin/english/index.html, 5.12.2009),iar pentru traducerea în limba engleză, Iustinus/Yardley-Develin 1994
[9] Traducere Dan Negrescu, căruia autorul îi mulţumeşte pentru verificarea textelor în limba latină
[10] Lica 1997, p.13, unde autorul reţine şi faptul că „manuscrisele nu conţin lecţiunea Burobostes – propusă de Is.Vossius şi urmată de cei mai mulţi erudiţi – ci lecţiunile Rubobosten, Rubobusten, Ruboboten”. Sunt citaţi, ca autori sau partizani ai lecturii „Rubobostes/Burobostes”, Is. Vossius (1659), W. Bessel (1854), A. Von Gutsdchmidt (1856), Fr. Ruehl (1886), O. Seel (1935), L. Ferrero (1957), G. Forni (1958) şi Vladimir Iliescu (1968).
[11] Lica 1997, p.15, nota 26, citându-l pe Bessel
[12] Lica 1997, p.15. Prezumţia include şi o altă suspiciune: anume, că regele Oroles, menţionat în corpul cărţii XXII a Epitomelor (în prologul căreia este consemnat Rubobostes) ar fi unul şi acelaşi cu regele Rolles, aliatul lui Crassus din anul 29/28 î.Hr.
[13] Supra, nota 12, Dana 2007
[14] Lica 1997, p.16, unde se apreciază că „punctul de plecare spre digresiunea privitoare la res Illyricae îl constituie, aşadar, nu bastarnii, ci scordiscii, iar apoi tectosagii, menţionaţi pentru prima dată”
[15] Pentru a repune în ordine cronologia, ni se propune interpretarea potrivit căreia Acornion din Dionysopolis (cel onorat prin celebra inscripţie care-l menţionează pe Burebista) şi-ar fi efectuat ambasada la regele Oroles (văzut şi aici ca identic cu Rolles) – Lica 1997, p.21. Propunerea este, aparent paradoxal, demnă de reţinut, însă fără nici o legătură cu Oroles ori cu Rolles, ci cu unul dintre succesorii celui dintâi şi predecesorii celui de-al doilea, cei trei suverani geţi având, în sens larg, aceeaşi capitală.
[16] Rustoiu 2008, p.136
[17] În cronologia asociată interpretării general acceptate, potrivit căreia Rubobostes este un predecesor al lui Burebista
[18] În cronologia derivată din ipoteza susţinută de Lica şi ceilalţi
[19] Observaţia că dacii ar începe să fie menţionaţi în izvoarele literare numai începând cu momentul Burebista este cu totul nesustenabilă, de vreme ce dacii sunt explicit menţionaţi, abstracţie făcând de Iustinus, şi în contextul confruntărilor dintre romani şi scordisci de la sfârşitul sec. II î.Hr. (Frontinius, Strat. II, 4.3). Dar chiar şi fără aceste menţiuni, nenominalizarea dacilor n-ar putea proba decât caracterul lacunar al bazei documentare de care dispunem
[20] În această categorie se regăsesc toate celelalte argumente autonome, mai sus menţionate
[21] Sunt explicit atestaţi ca personaje istorice distincte, pentru a ne limita doar la contemporaneitatea largă a lui Rubobostes şi Burebista (secolele II–I î.Hr.), cel puţin patru regi traci care poartă acest nume în genealogia aestiană, plus alţi doi în genealogia sapaeană: Kotys al IV-lea (171-167 î.Hr.), Kotys al V-lea (ultima treime a sec. II î.Hr.), Kotys al VI-lea (57-48 î.Hr.), Kotys al VII-lea (31-18 î.Hr.), respectiv, Kotys I (la jumătatea sec. I î.Hr.) şi Kotys al II-lea (42-31 î.Hr.) – la acestea putând fi adăugat şi dacul Cotiso, un succesor imediat al lui Burebista şi Deceneu pe tronul de la Sarmizegetusa. Lesne de înţeles, numerele de ordine sunt moderne, contemporaneitatea cunoscându-i exclusiv sub numele Kotys, iar perfecta corespondenţă onomastică nu a motivat nici atunci, nici în epoca modernă, prezumţia că am avea de a face cu un singur personaj
[22] Vasile Lica însuşi reţine, cu acurateţe deontologică: „Se ştie că manuscrisele nu conţin lecţiunea Burobostes...” (Lica 1997, p.13). Aspectul este foarte important, întrucât – aşa cum au demonstrat numeroase studii de teoria comunicării – riscul de apariţie şi transmitere a erorii de redactare este cu cel puţin un ordin de mărime mai mare în cazul textelor tipărite decât în cazul celor manugrafiate
[23] O analiză mai atentă a mediului cultural în care au fost editate primele forme tipărite ale istoriei lui Trogus Pompeius şi Iustinus ar fi pus în evidenţă faptul că acesta era puternic contaminat de legendele medievale despre „Burebista strămoşul goţilor şi al danilor”, ceea ce face din corecţia propusă (dar nu şi demonstrată) de Isaac Vossius şi continuatorii săi un simplu automatism cultural
[24] Insistent afirmată, contemporaneitatea dintre Oroles şi Rubobostes este întru totul susţinută de textul lui Trogus Pompeius prin Iustinus, observaţie la care subscriem şi asupra căreia vom reveni
[25] Dana 2007, p.233-239
[26] Nu putem să nu observăm (şi să nu amendăm) această „pseudoprobaţiune prin mărturie încrucişată”: pentru a-l identifica pe Rubobostes cu Burebista, V.Lica foloseşte argumentul că regele contemporan Oroles ar fi identic cu Rolles/Rholes, în vreme ce Dan Dana argumentează a doua propoziţie cu cea dintâi (Dana 2007) – în final, însă, ambele propoziţii rămânând fără demonstraţie
[27] Aici nu există loc de manevră: punctul terminus al biografiei lui Burebista este anul morţii lui Cezar (44 î.Hr. – Strabon, Geografia VII, 3,5), în vreme ce regele get secesionist Rolles este atestat doar pentru anii 29 şi 28 î.Hr., în contextul campaniei danubiene a generalului roman Licinius Crassus. De altfel, nici un izvor literar sau epigrafic nu menţionează şi nu-i permite interpretarea că, în timpul şi pe teritoriul de autoritate al tandemului Burebista – Deceneu ar mai fi existat o altă autoritate regală
[28] Lica 1997, p.14
[29] Trimiterea la acest hidronim este cu atât mai de neevitat, cu cât râul astfel desemnat este tocmai cel al cărui bazin hidrografic configurează domeniul dacilor lui Rubobostes. Vom reveni asupra acestui aspect
[30] M. Tullius Cicero, L. Pissonem 34 (Cicero/Long-MacLeane 1858, p.202), unde se precizează şi etniconul, respectiv, status-rolul purtătorului acestui antroponim: „Bessicae gentis principem”. Acest Rabocentum al bessilor (pe care Cicero îl menţionează în discursul său din anul 58 î.Hr.) este contemporan cu Burebista, spre deosebire de Rubobostes al dacilor nord-dunăreni. Exemplul infirmă categoric opinia lui Dan Dana că „no Thracian names in rub- are atested / nici un nume tracic in rub- nu este atestat” (Dana 2006, p.103, nota 13)
[31] Iordanes V, 39 (Iordanes/Popa-Lisseanu 1996, p.27): „Qui dicit primum Tarabostes, deinde vocatos Pilleatos...”
[32] O pertinentă analiză a acestui fenomen cultural face Dan Dana în capitolul „Iordanes şi lunga sa tradiţie medievală” (Dana 2008, p.166 – 219). Burebista ocupa un loc deloc neglijabil în imagistica medievală a Europei centrale şi occidentale, chiar dacă în umbra lui Zalmoxis şi Deceneu, referinţele la aceste personaje fiind tributare resemnificării culturale, mai ales prin redefinirea lor ca strămoşi mitici ai altor populaţii decât cele de care erau în realitate legaţi. Într-un atare mediu cultural şi-a format şi Is. Vossius opinia că Rubobostes ar putea fi o simplă referinţă la Burebista - consemnând însă, deontologic, că aceasta este doar o opinie
[33] Vasile Lica afirmă, la un moment dat, că „este prea bine cunoscut faptul că Iustinus nu a respectat integral planul operei lui Pompeius Trogus” (Lica 1997, p.12), dar atât această afirmaţie, cât şi citatul pe care-l invocă în sprijinul afirmaţiei (luat din prefaţa lui Iustinus) nu pun sub semnul întrebării ordonarea cronologică a faptelor din Epitome, ci probează doar caracterul selectiv al rezumatului în raport cu originalul lui Trogus Pompeius. Raţionalitatea cronologică a versiunii lăsate de Iustinus este implicit acceptată chiar şi de Lica, respectiv, de majoritatea celorlalţi promotori ai ipotezei neconsacrate, prin admiterea contemporaneităţii dintre Rubobostes şi Oroles
[34] Criteriul moralist, invocat de V.Lica în analiza sa (Lica 1997, p.12 – vezi supra, nota 32)
[35] Pentru referirea la regele Rubobostes (în preambul) şi la Oroles şi dublul conflict al acestuia cu bastarnii (în cuprinsul cărţii propriu-zise)
[36] Întrucât tocmai acest procedeu naratorial al digresiunilor a fost invocat pentru a clama „perturbarea cronologică a istoriei lui Trogus de către epitomator”, vom reveni mai jos asupra sa
[37] Aici şi în continuare, urmăm ediţiile Iustinus/Sigert 1806 şi Iustinus/Yardley-Develin 1994
[38] Pausaniuas 8, 52; Plutarh, Philopoemon; Polybius 23
[39] Titus Livius 39; 6-7; Florus 1, 27
[40] Dio Cassius 18; Josephus 12, 414
[41] Titus Livius 40, 57-58
[42] Plutarh, Vita Parr., Eumenes; C. Nepos, XVIII Eumenes
[43] C. Nepos, XII Hannibal; Juvenal X, 164
[44] Polybius 26, 10
[45] Aparentă excepţie fac cele trei referiri la galii din Illyria, pannoni şi dacii lui Rubobostes, toate cuprinse de altfel în aceeaşi frază. Trebuie să precizăm, însă, pe de o parte, că acestea nu sunt evenimente, ci procese (transformări cu o durată mai amplă), iar pe de altă parte, că – aşa cum vom demonstra mai jos – şi mişcările gallilor, şi originea pannonilor se încadrează perfect în orizontul cronologic al prolegomenei, singurul element nedatat, cel referitor la incrementa Dacorum, fiind obligatoriu de încadrat în acelaşi context cel puţin din raţiunile logice intrinseci textului analizat
[46] Acest aspect, care nu a fost pus la îndoială de nimeni, a permis valoroasa observaţie (formulată iniţial de C. Brandis, care a mers însă până la identizarea celor două personaje) potrivit căreia Rubobostes şi Oroles sunt contemporani în sensul cel mai strict al termenului (Lica 1997, p.14 şi urm.)
[47] Rămânând în contextul cărţii a XXXII-a, să precizăm că, dintre momentele enunţate în preambul, campania finală a strategului Philopoemen şi moartea principelui Demetrios primesc dezvoltări ample în cuprinsul cărţii propriu-zise, în vreme ce campania lui Manlius în Asia Minor, invazia bastarnilor, regele Rubobostes, conflictul lui Eumenes cu Ortiagontes şi moartea lui Seleucos nu mai sunt deloc amintite. Nu avem, aşadar, nici sub acest aspect, vreun indice că menţiunea despre Rubobostes s-ar sustrage contextului textual, în plan logic sau cronologic.
[48] Am ales pentru exemplificare acest capitol, întrucât el precede capitolul de referinţă pentru studiul de faţă. Exemple similare pot fi identificate în practic toate celelalte cărţi ale Epitomelor
[49] De prisos a mai preciza, ipoteza identificării lui Rubobostes cu Burebista nu oferă nici o explicaţie pentru presupusa opţiune a autorului (sau epitomatorului) de a insera referirea la un moment viitor (chiar la un viitor care depăşeşte momentul-terminus al întregului corpus al Epitomelor!) într-un context desfăşurat cu un secol şi jumătate mai devreme
[50] Artificiul de a prezuma că acest aspect ar fi fost într-un fel anume motivat în originalul operei lui Trogus Pompeius şi omis de Iustinus, nu poate fi admis, din simplul raţionament că valoarea de adevăr a unei atari prezumţii este egală cu valoarea de adevăr a prezumării tezei contrarii. Reamintim aici un principiu fundamental al analizei critice a izvoarelor: până la proba contrariului (care, în cazul ipotezei pe care o combatem, n-a fost nici măcar enunţat, necum dovedit), orice izvor beneficiază de prezumţia de veridicitate.
[51] Cea mai mare parte a partizanilor ipotezei neconsacrate nici nu apelează la acest argument, el fiind evocat, îndeobşte, în lucrări pentru care problematica aici analizată este marginală. În sine, însă, argumentul atinge un aspect cu legitimitate metodologică, motiv pentru care am considerat necesar să-l luăm în discuţie
[52] Evident, a celui prezumat de ipoteza consacrată în istoriografia românească, de la cumpăna secolelor III/II î.Hr. sau începutul de secol II î.Hr., pentru care cel puţin o parte a partizanilor ipotezei contrarii neagă existenţa referenţialului arheologic
[53] Utilizăm acest termen, cu valoare pur convenţională, pentru ansamblul demo-teritorial care a intrat în componenţa uniunii statale dominate de Burebista şi Deceneu. Printr-o tradiţie consemnată explicit de sursele istorice (Strabon VII, 3, 12), partea orientală a acestui domeniu aparţine geţilor şi, în extremitatea nord-estică, carpilor (carpo-bastarnilor), în vreme ce zona occidentală este atribuită dacilor, în sensul restrâns al etnonimului
[54] Este vorba de elementul celtic, dominant (dar nu exclusiv) în zonele vest-carpatice şi într-o mare parte a spaţiului intracarpatic, dar şi de elementul agatârs (iranoid), încă detectabil în estul spaţiului intracarpatic.
[55] Invazia din secolul al IV-lea î.Chr. s-a desfăşurat în mai multe etape. Prima dintre ele, între anii 400 – 375, a avut drept rezultat ocuparea unor teritorii situate în nord-vestul Ungariei şi sud-vestul Slovaciei. Transilvania şi părţile aflate în vestul României de astăzi, au fost colonizate într-o altă etapă, începând din cea de-a doua jumătate a secolului. (Ferencz 2007, p.17)
[56] Zirra et alii 2001, 2003, 2005
[57] Preda 1994, p.117
[58] Preda 1994, p.367-368
[59] Preda 2000, p.68
[60] Preda 1994, p.369-370
[61] Asemenea aşezări au fost evidenţiate la Adâncata-Dolj (Preda 1994, p.29-30), Balta (Peştera Mare)-Mehedinţi, Beria de Sus-Olt, Buiceşti-Olt, Celei-Olt, Cioaca-Boia-Gorj, Ciocadia-Gorj (Marinoiu el alii 2004), Cireşu-Mehedinţi, Devesel-Mehedinţi, Fărcaşele-Olt (Preda 1996, p.123-124), Gârleşti-Gherceşti, Grojdibodu-Olt (Preda 1996, p.205), Gura Padinii (Preda 1996, p.210-211), Oprişor-Mehedinţi, Orlea (Preda 2000, p.241-242), Piatra Olt, Reşca-Olt, Slatina-Olt, Spahii-Turburea-Gorj, Stoicăneşti-Olt, Teslui-Olt, Viişoara-Moşneni-Dolj etc. (Pentru aşezările fără altă indicaţie bibliografică, baza documentară o constituie Repertoriul Arheologic Naţional, cu limită superioară de încadrare cronologică la mijlocul sec. II î.Hr.)
[62] Cea mai notorie dintre acestea este cea din zona Craiova/Pelendava, unde, pentru acest orizont de timp, au fost identificate aşezări deschise la Işalniţa, Şimnicu de Sus, Mofleni, Branişte-Făcăi, Cernele ş.a., precum şi în zona centrală a actualului municipiu (Preda 1994, p.369-370)
[63] Descoperiri precum vasul de argint de la Porţile de Fier (Preda 200, p.364), perfect încadrabil în complexul politico-imagistic traco-geto-scitic, sugerează posibilitatea existenţei unor oarecari aranjamente de cooperare dintre geţi şi daci încă din generaţiile anterioare momentului Rubobostes
[64] Avem în vedere, prin această etichetă, în sens restrâns doar aglomerarea demografică Pelendava (mai sus evocată), iar în sens larg întreaga formaţiune etno-politică autohtonă din zona centrală a provinciei moderne Oltenia, care este evidenţiabilă nu doar prin vădita convergenţă a fortificaţiilor din această zonă într-un sistem defensiv relativ unitar, ci şi prin emisiuni monetare proprii, care-şi fac apariţia deloc întâmplător, chiar în această epocă. Geografia lui Ptolemeu va da, după un interval de două secole şi jumătate, o denumire acestei formaţiuni – potulatensii – pe care o vom folosi însă doar cu amendamentul că trebuie să luăm în considerare mutaţiile pe care le va suferi această formaţiune în cursul celor mai bine de zece generaţii – altfel spus, că „potulatensii lui Rubobostes” pot să nu fie, sub aspect etno-cultural, întru totul predecesorii potulatensilor nominalizaţi de Ptolemeu
[65] Preda 1994, p.217
[66] Ca şi locuirea de la Coţofenii din D/s, aşezarea cu dublă fortificaţie de la Bâzdâna, din perioada secolelor IV-III î.Hr., se constituie în argumente pentru preexistenţa unui oarecare centru de putere în centrul bazinului Rhabon/Jiu
[67] Zirra et alii 1993, Preda 1994, p.367-368
[68] Cu certitudine, un centru de putere a existat în bazinul central al Jiului şi înaintea acestui orizont cronologic, de existenţa sa fiind legată chiar constituirea sistemului convergent de fortificaţii din zonă, încadrabile în „aria de rază antropică” (distanţa pe care o poate parcurge pe jos un om într-o zi lumină) faţă de principala aglomerare demografică. Nu putem aprecia însă, deocamdată, dacă între acesta şi centrul de putere asociabil lui Rubobostes există o continuitate politico-instituţională: în vreme ce continuitatea de locuire şi valorificarea aceluiaşi sistem de fortificaţii pledează în acest sens, afirmarea în regiune a unei noi elite de războinici şi a unui complex cultural-economic exprimat de fenomenul Padea-Panaghiurskii Kolonii par, la o primă lectură, să se constituie în argumente contrarii
[69] Preda 2000, p.254. Necropola, caracteristică pentru fenomenul cultural omonim, pare să-şi aibă începuturile la începutul secolului II î.Hr
[70] Vlad V. Zirra şi colegii săi subliniază, în rapoartele arheologice din 2002 şi 2003, câteva aspecte semnificative: marele efort de muncă colectivă presupus de fortificarea aşezării, la scurt timp după începuturile sale (plasate în prima parte a secolului IV î.Hr.), respectiv, faptul că întemeierea primei fortificaţii a aşezării a fost, foarte probabil, însoţită de un ritual fondator
[71] Fenomenul a fost amplu analizat de Aurel Rustoiu, în volumele consacrate prezenţei celtice din sud-vestul Transilvaniei (Rustoiu 2002 şi Rustoiu 2008)
[72] Ne referim, desigur, la momentul Rubobostes acceptat de ipoteza consacrată (începutul secolului II î.Hr.)
[73] Aprecierea îi aparţine lui Aurel Rustoiu (Rustoiu 2008, p.149, reluată din Rustoiu 2002), ceea ce face de neînţeles aserţiunea formulată cu doar câteva pagini mai în faţă, în acelaşi volum (Rustoiu 2008, p.136), unde afirmă că „nu există nici un fel de probe pentru susţinerea unei astfel de teorii”, cu trimitere explicită la teoria consacrată, potrivit căreia Rubobostes a trăit cu mai bine de un veac înaintea lui Burebista
[74] Rustoiu 2008, p.149. Acest sincronism este observat, de altfel, de marea majoritate a cercetătorilor: „Încetarea civilizaţiei celtice din Transilvania, implicit şi în zona Mureşului Mijlociu este plasată în prima parte a secolului II î.Chr., luând în considerare sistemele cronologice din zonele Europei centrale (A. Miron 190 î.Chr., H. Polencz 185/170 î.Chr., J. Bujna 190/180 î.Chr., R. Gebhard 180/170 î.Chr.).” (Nemeti J. 2007, p.10)
[75] Gheorghiu 2005, p.95-97
[76] Gheorghiu 2005, p.126-129; Popa 2004, p.85-86
[77] Gheorghiu 2005, p.95-97
[78] Rustoiu 2008, ibid.
[79] Rustoiu 2008, p.149 şi urm.
[80] „Vigurozitatea” acestei colonizări trebuie înţeleasă, evident, la scara demo-geografică implicată: spaţiul în care se extinde autoritatea politică sud-carpatică este de acelaşi ordin de mărime cu cel deţinut iniţial
[81] Reţinerea lui Aurel Rustoiu faţă de termenul autoritate politică este nemotivată, conceptul fiind întru totul adecvat situaţiei analizate, orice lectură i-am da acesteia, şi, de altfel (după cum ne garantează orice manual de antropologie), oricărei forme de manifestare a puterii în orice model de organizare socială
[82] Este aproape inevitabilă identificarea comunităţilor celtice de pe valea Mureşului cu tectosagii, despre a căror retromigrare spre arealul de origine din Gallia ne vorbeşte chiar istoria lui Trogus Pompeius vs. Iustinus; ipoteza, pe care vom încerca s-o verificăm mai jos, ar întări prezumţia că Rubobostes s-a manifestat în „fereastra de oportunitate” creată de apariţia unor disensiuni între clanurile care formau conglomeratul celtic (sau celtocrat) de la Dunărea mijlocie
[83] Suntem de acord cu Aurel Rustoiu că identitatea autohtonilor din acest spaţiu nu este lămurită, dar nu putem exclude ca ei să fie, totuşi, „proto-daci”, cel puţin în aceeaşi măsură în care nu sunt de exclus nici alte identificări. În această chestiune a identităţilor etnice, nu putem trece peste gradul ridicat de lacunaritate al cercetărilor pe până în prezent. Consemnăm aici şi opinia exprimată, cu unele reţineri, de I.V. Ferencz: „Până în prezent, nu a fost demonstrată prezenţa nici unei comunităţi de traci pe cursul mijlociu al Mureşului. Poate că o excepţie ar putea să fie ilustrată de descoperirile de la Săvârşin. Dar ele au rămas inedite. […] Specialiştii (sunt citaţi V.V.Zirra şi V.Kruta - n.n.) sunt de părere că în Transilvania celţii au convieţuit împreună cu autohtonii şi că între cele două comunităţi au fost stabilite anumite relaţii”. (Ferencz 2007, p.104)
[84] Ipoteza de lucru cea mai la îndemână, nu neapărat şi cea mai sustenabilă, este aceea a unei elite războinice formate din celţii scordisci (sau sub „umbrela” acestora), situaţie în care momentul Rubobostes ar avea sensul unei „emancipări” de ordin politico-militar şi nu al unei „eliberări”. Un element suplimentar de susţinere a ipotezei l-ar constitui frecventele situaţii ulterioare de cooperare militară daco-scordiscă, care ar putea fi expresia unei „alianţe sanguine” prestabilite între elitele războinice ale celor două neamuri
[85] Această prezumţie îşi găseşte suport în informaţia de la Appian despre conflictul endemic dintre scordisci şi triballi şi refugierea acestora din urmă la geţi, peste Dunăre (Appian, Illyr. 3). Am opinat în altă parte că elita războinică triballă refugiată peste Dunăre poate fi principalul furnizor al surplusului de autoritate de care a dispus Robobostes (sau oricine a fost autorul acţiunii de cucerire ori procesului de apropriere a văii Mureşului mijlociu). Aducem aici în atenţie şi o altă ipoteză de lucru, nu neapărat concurentă: posibilitatea ca principalul contingent de războinici care a acţionat sub comanda lui Robobostes să fi fost recrutat dintre singi (grupare etnică sau etnopolitică intrată în componenţa conglomeratului scordisc, asociată centrului preceltic şi apoi celtizat Singidunum) – acestora fiindu-le asociabile atât centrul scordisc Singidunum, cât şi viitoarea aşezare protourbană Singidava, întemeiată chiar în spaţiul nou anexat, dar după înlăturarea elementului celtic din zona medio-mureşană
[86] Nu putem exclude, subliniem din nou, posibilitatea ca o identitate etno-politică dacică să se fi conturat anterior momentului/momentelor sosirii celţilor în regiunea carpatică. Interpretarea potrivit căreia fenomenul Padea-Panaghiurskii Kolonii ar fi fost generator de identitate în sens etno-cultural este nesustenabilă, fie şi numai datorită faptului că, o dată destructurată această unitate relativă, în arealul său se regăsesc identităţi atestate anterior: triballi, dardani etc. În acelaşi timp, însă, considerăm că trebuie tratate cu toată atenţia rezerve precum cea exprimată de Janos Nemeti (care afirmă că „deplasarea dacilor de la sud de Carpaţi (din zona Olteniei de azi), unde a fost documentată cultura Padea Panaghiurskii Kolonii, spre zona Mureşului mijlociu, unde au fost identificate morminte de incineraţie cu ornamente specifice scordisco-dacice la Blandiana, Tărtăria, Teleac, mai precis deplasarea unei aristocraţii militare, de origine traco-dacică sau scordiscă, nu cred că este argumentată suficient din punct de vedere arheologic ( – Nemeti J. 2007, p.10)
[87] Benea 2004, p.32. Este semnalată legătura dintre acest centru de putere politică şi monedele de tip Răduleşti-Hunedoara, aparţinând ultimei faze a monetăriei dacice preromane
[88] Pentru ansamblul spaţiului geto-dacic, drumul spre emiterea de monedă proprie este deschis la cumpăna dintre secolele IV şi III î.Hr., prin imitaţiile de tetradrahme emise de Filip al II-lea al Macedoniei, deci înainte de sosirea celţilor în regiune (Preda 1973, p.31)
[89] Avem în vedere instituţia monetăriei în întregul său şi nu doar atelierul monetar (care este, desigur, subordonat celei dintâi). O atestare certă a celui de-al doilea, implicit şi a instituţiei, apare după jumătatea secolului II î.Hr., moment căruia îi poate fi asociată ştanţa monetară descoperită în atelierul de orfevrărie dacică de la Pecica (Rustoiu 2002, p.69)
[90] În sprijinul unei atari ipoteze poate fi citat şi faptul că, la începutul sec. II î.Hr., în chiar zona în care ar fi trebuit să se petreacă intervenţia forţelor lui Rubobostes (valea Mureşului mijlociu şi inferior), este constată aşa-numita emisiune monetară de tip „Toc-Chereluş” (Opreanu 1997, p.36). De obicei, emisiunea este pusă pe seama unei formaţiuni tribale care şi-ar fi avut centrul în aşezarea (dacică sau daco-celtică) de la Pecica. Dar, dacă ţinem seama de contextul politico-militar din zonă în prima treime a secolului II î.Hr., singura interpretare viabilă rămâne aceea că ea a fost expresia noii autorităţi care s-a instalat în zonă
[91] Fenomenul atrage şi atenţia lui Aurel Rustoiu, care semnalează că, faţă de cele peste 2.000 de morminte identificate pentru secolele V–III î.Hr., pentru următorul interval, egal ca întindere (secolele II î.Hr. – I d.Hr.), au putut fi constatate la nivelul întregului spaţiu geto-dacic mai puţin de 200 (Rustoiu 2002, p.12)
[92] Sârbu 2000, pg.184. Autorul constată că fenomenul se petrece în plină epocă de expansiune a civilizaţiei geto-dacice şi remarcă importantele diferenţieri regionale ale fenomenului – spre exemplu, că spaţiului intracarpatic nu-i pot fi asociate nici în perioada anterioară un număr semnificativ de morminte, ceea ce (opinăm noi) pare a sugera că „reforma” s-a propagat dinspre arealul dacic/celto-dacic spre cel getic şi carpo-getic. Oricum, este o certitudine că o asemenea mutaţie, petrecută relativ brusc şi pe un areal vast în cea mai conservatoare sferă a practicii social-culturale, trebuie asociată unei reforme pe care o putea formula numai un sacerdoţiu foarte influent.
[93] Sârbu 2000, p.188
[94] Utilizăm termenul „revoluţionar” în dublul sens pe care-l poate avea în lectură structural-fenomenologică: de evoluţie accelerată, respectiv, de cezură între status quo şi status quo ante |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
