 Uniune de triburi slave despre care bizantinii fac referiri începând cu sec. VI, al cărei teritoriu era situat aproximativ între Niprul Mijlociu şi Nistru.
Împreună cu unele triburi şi populatii nomade din stepele nord-pontice, apoi cu sclavinii, vor întreprinde dese incursiuni în Imperiu, fapt ce l-a determinat pe împăratul Iustin I, în anul 546 p.Chr., să încheie cu ei o înţelegere, oferindu-le stipendii şi cetatea Turris. În prima jumătate a sec. VI, unele grupuri răzleţe de anţi nu se mai întorc în zonele de baştină şi rămân în zonele dunărene pentru ca în secolul următor să se deplaseze masiv în sudul Dunării, numele lor încetând a mai fi menţionat. Ei apar menţionaţi la istoricul gotic Iordanes şi la istoricul bizantin Procopiu din Cezarea. Cel dintâi vorbeşte despre „numerosul popor al vinizilor, ce locuieşte pe o întindere imensă”, începând de la izvoarele Vistulei, şi este format dintr-o mulţime de clanuri, care au numele lor locale. Totuşi, cu toată varietatea numelor etnice, particulare sau locale, vinizii, spune Iordanes, „sunt numiţi de cele mai multe ori slavini şi anţi”. După Iordanes, vinizii, anţii şi slavii sunt trei denumiri ale unuia şi aceluiaşi popor.
 |
Procopiu, cel de-al doilea din istoricii citaţi, vorbeşte despre „nenumăratele popoare ale anţilor” şi indică drept teritoriu populat de ei „cele mai îndepărtate regiuni situate la nord de golful Meotic”, adică de Marea de Azov.
„... Anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele de Turris care se afla dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă mare de bani, numai să-i fie de acum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană aşa cum îşi puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei.” Despre războaie (scrisă între 540–553)
Mauricius, scriitor bizantin (sec. VII p. Chr.), în lucrarea sa cu privire la Arta Militară, scrie despre slavi şi obiceiurile lor:
„Neamurile slavilor şi anţilor au traiul şi obiceiurile la fel şi sunt slobode: ele nu rabdă nicidecum să fie robite sau stăpânite şi mai cu seamă în ţara lor. Au mulţi bărbaţi şi sunt suferitoare, îndurând cu uşurinţă căldura, frigul, ploaia, goliciunea trupului şi lipsa de hrană. Sunt blânzi şi binevoitori cu oaspeţii şi-i duc pe rând din loc în loc unde au nevoie. Dacă întâmplător străinul a fost păgubit din lipsă de grijă a celui care l-a primit, vecinul acestuia porneşte cu război împotriva lui, socotind drept o datorie sfântă să-şi răzbune oaspetele. Pe cei care se află prizonieri la ei nu-i ţin ca sclavi până la nesfârşit, ca celelalte neamuri, ci le hotărăsc un anumit timp şi lasă în seama lor dacă doresc să se întoarcă în ţinuturile de baştină, plătind o răscumpărare oarecare, sau rămân acolo slobozi şi prieteni. Au o mulţime de animale de tot felul şi de roade, care zac în grămezi, mai ales mei şi părâng. Femeile lor sunt de o cuminţenie mai presus de firea omenească, aşa încât multe din ele cred că moartea bărbaţilor e şi moartea lor şi se lasă sugrumate de bunăvoie, deoarece nu mai socotesc viaţă traiul petrecut în văduvie. Locuiesc în păduri şi pe lângă râuri, mlaştini şi bălţi greu de pătruns şi îşi fac mai multe ieşiri din locuinţele lor, de bună seamă din pricina împrejurărilor în care se află. Lucrurile de trebuinţă le ţin ascunse în pământ şi nu agonisesc nimic de prisos, să se vadă. Duc o viaţă de jaf şi le place să-şi încerce duşmanii în locuri încurcate, înguste şi întunecoase. Folosesc cu pricepere năvălirile repezi, înfruntările pe neaşteptate şi loviturile pe furiş, ziua şi noaptea, şi născocesc multe căi de înfruntare. Sunt iscusiţi şi în trecerea râurilor, mai mult ca toţi, şi se împotrivesc cu tărie în apă: de pildă, de multe ori unii dintre ei, când se află în locurile lor şi sunt luaţi pe neaşteptate de jur împrejur, se cufundă în apă, apucă în gură trestii mari, crescute în apă şi goale peste tot, care se întind până deasupra apei, şi stând la fund, cu faţa în sus răsuflă prin el şi ajung de le ţin multe ceasuri, încât nici nu-i bănuieşti; cu toate că văd întâmplător trestiile, cei neştiutori le cred crescute în locurile acelea. Cei ce se pricep la asta, cunosc trestiile după tăietură şi aşezare; ei le înţeapă cu ele gurile sau le smulg din gură şi-i scot afară, pentru că nu mai pot sta după aceea în apă.”
 |
BIBLIOGRAFIE:
Sursa primară:
Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, A-C, coord. Constantin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.75.
Bibliografie suplimentară:
Florin Curta, Apariţia slavilor, traducere de Eugen S. Teodor, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2006;
Maria Comşa, Directions et étapes de le pénétration des Slaves vers la Péninsule Balkaniques aux VIe-VIIe siècles, in Balcanoslavica, Belgrad, 1, 1972, p.9-28;
Lucien Musset, Invaziile. Al doilea asalt împotriva Europei creştine (secolele VII -XI), vol.II, Bucureşti, 2002, p.70;
Gheorghe Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, 16, 1993, p. 205-212;
Alexandru Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII -VIII, Bucureşti, 1997, p.168;
Igor Corman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-VII. Problema anţilor, în Revista Arheologică, Chişinău, 1, 1993, p.93-99;
Maria Comşa, Slavii pe teritoriul RPR în sec. VI-IX, în lumina cercetărilor arheologice, în SCIV, 10, 2, 1959, p.66-68.
Vezi şi:
Sorin Paliga, Eugen Teodor, Arheologia şi lingvistica slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2009;
Vasile Mărculeţ, Dacia în cadrul politicii dunărene a lui Justinianus I, în Dacoromania, 35, 2008, p.48-52;
http://arheologie.ulbsibiu.ro
http://www.descopera.ro
Veneti, anti sau sclaveni? |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
