Piese de echipament din aur şi argint. Coifurile „princiare”
 Identificarea acestor coifuri ca fiind „princiare” pleacă de la premisa că ele au aparţinut reprezentanţilor proeminenţi ai aristocraţiei getice, şefi militari şi/sau basilei locali, delimitând, în acelaşi timp, aceste coifuri de ceremonie de alte coifuri, de fier şi/sau bronz, piese de echipament de luptă, funcţionale, care au aparţinut de asemenea unor căpetenii militare sau politice.
Aşezând pe hartă locurile în care au fost descoperite coifurile princiare se obţine un arc de cerc, care începe din capătul nord-estic, de la Cucuteni-Băiceni, judeţul Iaşi, trece prin Agighiol, comuna Valea Nucarilor, judeţul Tulcea, prin Poiana-Coţofeneşti, comuna Vărbilău, judeţul Prahova, apoi Peretu, judeţul Teleorman, şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, la Porţile de Fier, judeţul Mehedinţi.
Dispersia geografică, în strânsă corelare cu etajul cronologic, toate piesele fiind datate în jurul anului 400 a.Chr., demonstrează o puternică legătură între conducătorii triburilor geto-dacice aflate la nord de Dunăre, dar şi cu tracii de pe malul sudic, din Bulgaria de azi. Asemănarea stilistică izbitoare a motivelor de pe coifuri, ţinând seama de spaţiul întins pe care se regăsesc, dovedeşte legăturile geto-dacilor cu lumea exterioară, iraniană, greacă, tracică, dar şi legături strânse între conducatorii triburilor.
Descoperit în perioada interbelică, undeva în judeţul Mehedinţi (Ştefan Burda localizează descoperirea „undeva în zona Haţegului” (cf.Burda 1979, p.30) şi cunoscut ca fiind „coiful de la Porţile de Fier”, aflat azi în custodia Detroit Institute of Art, coiful are o formă ţuguiată, asemănătoare unei căciuli, este lucrat dintr-o singură placă groasă de argint, prin batere şi sudare. De acelaşi tip cu cele descoperite la Agighiol şi Peretu, este bogat decorat cu elemente atropomorfe şi zoomorfe. Prezintă în zona frontală o pereche de ochi apotropaici, redaţi prin gravare, caracteristică ce îl înscrie în realizările artei geto-dacice.
În aceeaşi perioadă a fost descoperit, într-un mormânt tumular, la Agighiol, un complex tezaur funerar care conţinea, pe lângă alte piese de echipament militar, şi un coif de argint. Având aceeaşi formă de căciulă ţuguiată, ca şi cel de la Porţile de Fier şi cel de la Cucuteni-Băiceni, el este lucrat dintr-o placă subţire de argint, placat cu aur, bogat decorat, nelipsind reproducerea celor doi ochi caracteristici. Maniera de realizare, dar mai ales cea de decorare arată că acesta a fost confecţionat de un meşter local. Anul 1928 aduce descoperirea unui alt coif de tip getic făcută întâmplător cu ocazia unor lucrări agricole pe teritoriul satului Coţofeneşti. Acesta este confecţionat din placă de aur, având o calotă sferică, vârf rotunjit, o falsă vizieră şi apărători de ceafă şi obraz, decorate au repoussé. Nu lipsesc emblematicii ochi apotropaici, mari, deschişi, cu pupila marcată printr-un cerc adâncit. Stilul decoraţiei cataloghează coiful ca fiind, cel mai probabil, rezultatul muncii unui meşter local, realizat la comanda unui aristocrat militar get.
Un alt coif de aur a fost descoperit în 1969 pe arealul satului Băiceni, în apropierea importantului sit neolitic de la Cucuteni. Deşi recuperat fragmentar din întregul lot de piese de aur, ajunse în mâna specialiştilor, de cca 2500 g aur de calitate, s-a putut reconstitui un coif de paradă având forma unei căciuli din blană de miel buclată. Din păcate existenţa decorului care imită ochii este doar presupusă nefiind recuperată partea frontală a căştii, dar din analiza stilistică şi iconografică a întregului tezaur reiese că şi acesta este realizat într-un atelier local.
Ultima descoperire, făcută în anul 1970 la Peretu, este şi cea mai concludentă din punct de vedere ştiinţific întrucât a surprins întregul ansamblu funerar care conţinea, printre multe alte piese de inventar, şi un coif de paradă din argint aurit. Inconfundabilul coif are aproape 800g de argint aurit, este masiv, împodobit cu simboluri şi animale gravate pe apărătorile obrajilor şi pe cea a cefei, iar fruntea lată este prelungită de doi ochi supradimensionaţi, hipnotici.
Deşi s-a încercat identificarea unor tipuri de coifuri asemănătoare în aria tuturor vecinilor geto-dacilor, până acum a rămas în picioare ipoteza că acestea sunt creaţii locale, rezultat al meşteşugului faurilor geto-daci atât prin maniera tehnologică uzitată, cât şi prin cea a decorării, mai cu seamă datorită elementul comun, acela al ochilor figuraţi pe partea frontală. Războinicii, care au fost proprietarii acestor însemne, aveau ranguri înalte, făcând parte din elitele militare, probabil chiar regi, căci au fost îngropaţi cu un fast ritualic aparte.
Dincolo de setul impresionant de semnificaţii magico-religioase, asupra cărora discuţiile în literatura de specialitate continuă, trebuie remarcat talentul şi măiestria meşterilor orfevrieri care au realizat aceste capodopere. Lucrate dintr-o singură foaie de metal, ceea ce necesita o foarte bună strategie de lucru în trasarea, tăierea şi ambutisarea foii, cât şi în cea privitoare la cantitatea de metal preţios necesară şi conţinută, coifurile excelează prin simetria şi prin respectarea anatomică a dimensiunilor, adesea în contrast cu ornamentarea mult mai stângaci realizată. Aceste observaţii pot duce la concluzia că meşterii orfevrieri cunoşteau îndeaproape metodele tehnologice de realizare a coifurilor şi, în aceeaşi măsură, erau bijutieri. Plecând însă de la numărul redus de astfel de piese descoperite deocamdată, este posibil ca realizarea coifurilor să fi căzut în sarcina unui alt meşter, mai bine pregătit în obţinerea calotelor sferice de metal, iar finisarea şi ornamentarea coifului să fi fost realizată de către meşterul orfevrier. Nu toate aceste coifuri provin din contexte funerare, gruparea lor în această categorie fiind făcută prin analogie, existând posibilitatea ca unele să fi fost depuse în sol în cadrul altor evenimente decât cele legate de moartea proprietarului.
Strânsa împletire a meseriei de orfevrier cu cea de armurier a însemnat adaptarea meşterilor fauri la necesităţile sociale, foarte probabil şi religioase, ale unei aristocraţii aflate în plină ascensiune şi, prin artefactele realizate, denotă o bună cunoaştere a ambelor meserii.[A]
Coifurile dinastice dacice
Recentele discuţii din cadrul Comisiei Romano-Iugoslave privind cercetările arheologice din zona Porţilor de Fier ale Dunării au readus în atenţie problema prezenţei dacilor în zonă înainte de cucerirea romană. În acest cadru, între problemele în dezbatere, a fost şi aceea a tezaurului dacic descoperit în zona „Cataractelor” de la Porţile de Fier cu puţin timp înainte de începutul primului război mondial. Tezaurul a fost găsit în apă, pe stâncile de la Porţile de Fier de către un marinar naufragiat în zonă. Numărul pieselor din tezaur este necunoscut dar câteva din ele au ajuns în colectia lui Franz Trau din Viena şi în Muzeul Porţilor de Fier din Turnu Severin. De aici, tot pe bucăţi, a fost achiziţionat de diverşi colecţionari ajungând, coiful la Muzeul de Istoria Artelor din Detroit iar vasul de tip situla la Metropolitan Museum din New York. La muzeul din Detroit se află şi un vas de tip arribalos ornamentat cu motive dacice specifice. Ulterior, în anii '80, a fost descoperit şi tezaurul de la Peretu (jud. Teleorman) în care este prezentă şi o variantă a aceluiaşi tip de coif de argint, ceea ce a făcut ca specialiştii să vorbească despre un atelier în care au fost confecţionate ambele coifuri.
Cercetările din ultima vreme duc spre concluzia ca dinastia dacică care stăpânea întreaga regiune a Dunării de jos până în zona Porţilor de Fier în sec al IV-lea î.Chr., ajunsese la o organizare politico-administrativă comparabilă cu cea vecină din Regatul Macedonean. Cu acesta, ajunge la dispute politice care generează expediţia lui Alexandru Macedon din 325 împotriva geţilor. Cu această ocazie se vorbeşte din nou despre fabuloasele bogăţii în metale preţioase ale regilor daci. Armatele lui Alexandru trec Dunărea pe un pod de vase situat între râurile Vedea şi Jiu. Reconstituirea momentului este făcuta după spusele istoricului antic Arrian.
În urma unor noi studii asupra celor două coifuri s-a ajuns la părerea că anterior acestei expediţii, dinaşti daci din zonă găsiseră o formă de afişare emblematică a reprezentării, proprie dinastiei lor. Reprezentarea este o sinteză în principal din trei elemente din zonă ce ţin de peisajul faunistic şi vegetal. Reprezentarea emblematică este alcătuita dintr-un vultur cu un penaj bogat şi creasta pe situla de la Agighiol şi coiful de la Peretu care ţine în cioc un peşte iar în gheare un iepure. Această reprezentare emblematică se localizează pe obrăzarul drept al coifului. În timp ce ţapul (căpriorul) pe coiful de la Porţile de Fier se află pe obrazul stâng, iar pe cel de la Peretu, un cerb.
Elementele de decor florale însoţitoare, în special, pe coiful de la Porţile de Fier este reprezentat de elemente florale locale pe apărătoarea care protejează ceafa. Este scos în evidenţă faptul că aceste elemente florale şi faunistice de decor sunt reprezentate şi pe ceramica fină (de bună calitate) din aproape toate cetăţile (davele) dacice cunoscute până acum. Acest fapt explică caracterul unitar al figurărilor ornamentare dacice de pe întreg spaţiul locuit de ei, a produselor meşterilor argintari şi aurari daci.
Acelaşi element emblematic este figurat şi pe cupele de argint de tip situla între care şi pe piesa aflată la muzeul Metropolitan din New York. Vulturul cu peştele în cioc şi iepurele (sau pui de mistreţ) în ghiare se află şi pe vasul situla descoperit la Agighiol datat la începutul secolului al IV-lea î.Chr. Motivul apotropaic de pe faţa coifului de la Porţile de Fier este acelaşi cu cel de pe coifurile anterioare de la Poiana-Coţofeneşti, Cucuteni-Băiceni. Reprezentările cu scene de vânătoare specifice de pe ultimele două şi în parte de pe cel de al Agighiol dispar în etapa următoare din a doua jumătate a secolului.
Concluzia este că dinaştii daci la mijlocul secolului al IV-lea au ajuns la concluzia necesităţii găsirii unui semn emblematic care să-i reprezinte în cadrul dinaştilor epocii. Dispersarea pieselor din tezaurul de la Porţile de Fier şi lipsa unor descoperiri asemănătoare, cum este cea de la Peretu, a făcut ca această realitate iconografică istorică să scape cercetătorilor arheologi şi ai istoriei artelor antice din zonă şi din această parte a lumii vechi în general. Prezenţa pieselor din tezaurul de la Porţile de Fier în trei mari muzee ale lumii (New York, Detroit, Drobeta Turnu Severin) şi trecerea lor prin colecţiile muzeale din Viena au trezit interesul specialiştilor privind tezaurele dacice în special reprezentate de coifuri şi alte obiecte din metale preţioase, specifice lumii geto-dace.[B]
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
[A] Cătălin Borangic, Făuritori de arme. Metalurgia nord-dunăreana între necesitate şi specializare, în Dacoromania (sub tipar);
[B] Vasile Boroneanţ, Noi discuţii asupra coifurilor dinastice dacice, în Dacia Magazin I, 2003, p.11.
Bibliografie suplimentară:
Dumitru Berciu, Arta traco-getică, Bucureşti, 1969;
Ştefan Burda, Tezaure de aur din România, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979;
Emil Moscalu, Mormântul princiar de la Peretu (jud. Teleorman), în Thraco-Dacica, VII, 1986, p.59-70;
Marian Gumă, Câteva precizări asupra unor tipuri de coifuri de la sfârşitul primei epoci a fierului şi începutul celei de a doua descoperite în sud-vestul României, în Thraco-Dacica, XIII,1-2, 1991, p.85-103;
Mihai Gramatopol, Coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti, în Magazin istoric, anul XVII, nr. 8 (197), aug., 1982, p.21-22.
Anglim Simon, Jestice G. Phyllis, Rice S. Rob, Rusch M. Scott, Serrati John, Fighting Techniques of the ancient world. 3000 BC – 500 AD. Equipment, combat skills, and tactics, Thomas Dunne Books, New York, 2007;
Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896-1900;
Nicolae Densuşianu, Istoria militară a poporului român, ediţie îngrijită şi prefaţată de I.Oprişan, Editura Vestala, 2002.
Vezi şi:
Sergiu, Decebal şi coiful de aur
http://www.coifuri.blogspot.com
www.formula-as.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
