gr. Galatai; Keltoi, lat. Galli; Celtae
 Populaţii indo-europene de limbă kentum, menţionate pentru prima dată în sec. VI-V a.Chr. de către Hecateu din Milet şi Herodot şi localizate între izvoarele Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice.
Mai târziu, către sfârşitul primei epoci a fierului (Hallstatt), protocelţii ajunşi în estul Franţei actuale, în Bavaria şi Boemia ating o dezvoltare remarcabilă. Sunt cunoscute pentru această vreme aşezări puternic întărite (Mont Lassois, Heuneburg) şi bogate morminte tumulare ce conţin vase de bronz şi podoabe de aur greco-etrusce (Vix, Bad Cannstatt, Villingen, Hradenin).
Datorită exploatării intensive a fierului, a relaţiilor comerciale cu centrele etrusce şi coloniile greceşti (mai ales Massalia/Marsilia), datorită în egală măsură creşterii populaţiei şi puterii sale de expansiune cele mai multe formaţiuni celtice ajung în a doua jumătate a mileniului I a.Chr. la o mare prosperitate. Cultura materială şi spirituală dezvoltată de celţi, a fost numită La Tène sau cea de a doua epocă a fierului în Europa. Cea mai veche fază a acestei perioade. La Tène A (500-400 a.Chr.) se manifestă printr-o evoluţie ascendentă economică şi prin diferenţieri sociale, în cadrul unei avansate democraţii militare.
Deplasări de populaţii se petrec în estul Franţei (Champagne/Marna), în Austria şi Elveţia. Cea de-a doua fază a culturii La Tène, numită, arheologic La Tène B1-B2 (400-250 a.Chr.), se caracterizează prin mari prefaceri în lumea celtică, fiind în acelaşi timp şi o perioadă de mari cuceriri teritoriale.
Celţii au atins şi afectat politic, economic şi cultural, nu numai mari spaţii din Europa central-estică şi extrem apuseană (insulele britanice) dar şi societatea lumii clasice din Italia, Grecia şi Asia Mică. Prima mare invazie celtică s-a produs în Italia. Curând după anul 400 a.Chr., senonii lui Brennus cuceresc importantul centru etrusc de la Chiusi, apoi se îndreaptă spre Roma pe care o jefuiesc (387 a.Chr.) şi ajung până în sudul Peninsulei Italice şi chiar în Sicilia. Vreme de două veacuri, etruscii, apoi romanii s-au războit cu aceste mari uniuni de triburi care în cele din urmă au rămas în Lombardia (Gallia Cisalpină) şi la nord de Ancona (Ager gallicus). În a doua jumătate a sec. VI a.Chr., alte triburi celtice încearcă să pătrundă în Peninsula Balcanică. Opriţi pentru o vreme de Alexandru cel Mare şi Lisimah, curând după moartea acestuia din urmă, celţii pătrund în Thracia, Iliria, Paeonia şi Thessalia, distrugând totul în calea lor. În 278 a.Chr. distrug şi jefuiesc sanctuarele de la Delfi. Neînţelegeri şi amestecuri în conflictele dintre diadohi slăbesc însă forţele invadatorilor. Unele grupări se stabilesc în sud-vestul Bulgariei întemeind aici un stat efemer (regatul din Tylis), altele se întorc în Iliria, unde triburile scordiscilor se vor aşeza între Dunăre şi Sava. Alte grupări trec Helespontul şi ajung în Asia Mică, primind din partea regelui Attalos I teritorii întinse teritorii.
În partea apuseană a Europei, în insulele britanice, expansiunea celtică s-a petrecut poate mai de timpuriu (sec. V-IV a.Chr.). Cultura La Tène în insulele britanice s-a desfăşurat ulterior, independent de aceea de pe continent, până în vremea cuceririlor romane (sec. I-II p.Chr.). În Europa centrală alte mari uniuni tribale celtice s-au extins la Dunărea mijlocie în cursul sec. IV a.Chr. În afară de puternicele triburi ale boiilor, stabilite mai demult în Boemia şi apoi în Moravia şi Slovacia, în nordul Pannoniei se aşează neamurile anarţilor, iar mai la sud, în jurul Budapestei, acelea ale eraviscilor. Uneltele, armele, podoabele şi o variată ceramică lucrată la roată păstrează pretutindeni aceleaşi caractere. Chiar şi în Peninsula Balcanica şi Italia, unde civilizaţiile superioare greceşti şi italice au dominat, se întâlnesc produse celtice în aşezări şi necropole.
Pe la sfârşitul sec. IV a.Chr., începe să se manifeste şi un nou stil artistic în care motivele ornamentale curbiliniare, pline de fantezie, înfrâng regulile severe ale simetriei. Acest stil numit Waldalgesheim sau liber s-a extins în toată lumea celticş, din insulele britanice până în spaţiile celţilor orientali. Cea de a treia fază a epocii La Tène, denumită şi La Tène C (250-100 a.Chr.), reprezintă şi perioada de maximă dominare a celţilor în tot cuprinsul fâşiei de mijloc a Europei vestice şi central-răsăritene. Stăpâni ai celor mai importante centre metalurgice (fier, aur, argint, aramă) din Austria, Germania, Boemia şi Polonia vestică, celţii produceau unelte, arme şi obiecte de tot felul; buni agricultori, foloseau fierul de plug şi cuţitoiul pentru despicat brazdele. Mari crescători de turme de vite mari şi mici, triburile celtice de pretutindeni beneficiau de o economie prosperă. Comerţul cu statele mediteraneene sau intertribal era activ.
Pentru facilitarea vânzarilor şi cumpărărilor încep să se folosească monedele de de aur şi argint, bătute de căpeteniile tribale. Aceştia locuiau împreună cu rubedenilie lor în aşezări mari şi puternic întărite (oppida), cu ziduri de piatrş legate cu traverse de lemn (murrus gallicus), apărate cu turnuri şi şanţuri de apărare. O parte din populaţie îşi avea locuinţele în cuprinsul cetăţilor, alta locuia în aşezări mai mici, nu prea îndepărtate de oppida. Cimitirele tribale, deşi numeroase, nu aveau o densitate prea mare (50-150 morminte). Atât căpeteniile, războinicii cât şi femeile lor se înhumau în morminte plane. Uneori se observă, în cadrul necropolelor, anumite grupări cu semnificaţie cronologică dar şi socială. În teritoriile cucerite de mai puţină vreme, sau în care populaţiile suprapuse posedau o cultură proprie mai avansată, se întâlnesc adesea morminte de incineraţie în urnă sau în groapă, formă rituală preluată de la indigeni.
În a doua jumătate a sec. II a.Chr., numărul aşezărilor fortificate se înmultesc, ca efect al concentrării forţei în mâna unor căpetenii de mari uniuni tribale, dar şi din cauza apariţiei unor grave pericole din afară: migrarea în masă a neamurilor germanice din nordul Europei şi presiunea dinspre sud a Republicii romane. Cu toată această situaţie, nicăieri în spaţiul celtic nu s-a constituit o formaţiune statală, regat sau imperiu Celtic, după modelul acelora din lumea mediteraneană şi asiatică. Numeroasele războaie şi lupte care vor avea loc de la sfârşitul sec. II şi în tot cursul sec. I a.Chr. vor decima vitalitatea celţilor în toate teritoriile pe care aceştia le-au ocupat. Rând pe rând, puternicele oppida ale boiilor (Stradonice, Zavist), ale vindelicilor (Manching), au fost distruse de valurile cimbrilor şi teutonilor iar în Gallia între 59-52 a.Chr., sistematic cucerite (Avaricum, Gergovia, Alesia) de către legiunile lui Caesar. La Dunărea mijlocie a apărut un nou pericol, acela al dacilor. Prin anii 60 a.Chr., multe aşezări întărite ale boiilor, eraviscilor şi scordiscilor au fost cucerite şi ocupate de oştile lui Burebista (Zemplin, Velem St. Vid, Budapesta / Gellert-Taban, Zidovar).
Această ultimă perioadă, denumită arheologic La Tène D (La Tènul final - 100-0), cu tot declinul general al lumii celtice, mai păstrează multe elemente caracteristice. Este epoca în care multe aşezări conţin numeroase importuri romane. Olarii introduc forme noi, adeseori pictate în mai multe culori. În toată această producţie se observă amprenta unui stil personal viguros (stilul celtic neosever), deşi principiile simetriei, venite mai ales din mediul roman, înlocuiesc manifestările exuberante ale stilului liber, anterior.
Din teritoriul României, numai Transilvania şi Banatul au intrat sub dominarea directă a purtătorilor culturii La Tène. Provinciile extracarpatice nu au fost cucerite, dar au fost adesea tributare influenţelor politice şi culturale ale acestora. Nici un izvor literar antic nu menţionează direct numele triburilor care au pătruns în părţile apusene ale României. Totuşi, pe baza datelor arheologice, confruntate cu informaţiile de mai târziu ale lui Caesar şi Ptolemeu (sec. I a.Chr.-II p.Chr.) se pare că nordul Crişanei şi Câmpia transilvană au fost stăpânite de puternicele triburi ale anarţilor care îşi aveau centrul puterii lor în bazinul superior al Tisei.
De asemenea, unele descoperiri din sud-vestul Olteniei (Corlate, Padea, Gruia, Corneşti), atestă prezenţa unui grup de scordisci, la sfârşitul sec. II a.Chr. Aceştia, împreună cu triballii şi dacii au format o coaliţie, împotrivindu-se mulţi ani romanilor care presau din sudul Dunării. Probabil că într-o epocă anterioară vestul Olteniei şi o parte din Banat au făcut parte din zona de dominaţie politico-culturală a scordiscilor din dreapta Dunării. Primele pătrunderi celtice în vestul României s-au petrecut în a doua jumătate a sec. IV a.Chr. Instalarea lor însă în masă datează de la sfârşitul acestui veac şi de la începutul acelui următor (La Tène B1-B2, după cronologia P. Reinecke-Kramer). Ei au ocupat îndeosebi regiunile de podiş şi de câmpie ale Transilvaniei, iar de partea cealaltă a Munţilor Apuseni, întregul şes al Crişanei. Aceste teritorii au fost cucerite de la dacii timpurii, de la o mică formatiune scitică aşezată mai demult în bazinul superior al Mureşului şi a celor două Târnave, precum şi de la populaţiile scito-traco-ilire din bazinul Tisei, Crişurilor şi a Mureşului inferior (cultura Szentes-Vekerzug-Chotin). Localnicii de prin aceste părţi au opus o dârză rezistenţă fiind înfrânţi însă de puterea de şoc a celţilor, îndelung antrenaţi în războaie, cât şi de armamentul lor perfecţionat. O dovadă în acest sens o constituie numeroasele arme de fier, aflate în mormintele necropolelor celtice din vestul României. S-au găsit care de luptă, spade, suliţe, cuţite de lovit, coifuri, scuturi etc. (necropolele de la Apahida, Ciumeşti, Curtuiuşeni, Ghiriş-Tarian, Aradu-Nou). După ce noii veniţi s-au aşezat, regiunile cele mai mănoase pentru agricultură, creşterea vitelor, extragerea sării şi exploatarea minelor de fier şi argint, relaţiile dintre celţi ţi localnici au început să ia forme normale de convieţuire. În afară de un mare număr de daci care au preferat regiunile de dealuri şi de sub munte, mulţi indigeni au rămas în teritoriile cucerite, adesea în comunităţile celtice. Prezenţa lor în aşezările celtice este atestată de ceramica lucrată cu mâna, iar în cimitirile La Tène pot fi identificaţi prin mormintele specifice de incineraţie în urnă. S-au descoperit chiar aşezări indigene în şesul Someşului, care deşi erau vecine cu centre celtice puternice şi-au menţinut propria lor independenţă. Cultura dacilor în cursul celor două veacuri de dominare celtică conţinea încă multe din trăsăturile proprii specifice primei epoci a fierului, fiind inferioară celei celtice aflată în plin apogeu al dezvoltării sale. A fost, aşadar, în firea lucrurilor ca populaţia indigenă să primească multe influenţe de la cei veniţi dar şi să transmită multe din obiceiurile şi produsele sale, vehiculând totodată din teritoriile extracarpatice, traco-getice şi greceşti, produse meridionale. Din cele aproape 140 de locuri unde s-au descoperit până în prezent, în Transilvania şi Crişana, necropole şi aşezări aparţinând celţilor, reiese clar că perioada lor de maximă înflorire aparţine sec. III a.Chr.
Deşi nu trăiau în grupe compacte (în afară de necropolele de la Pişcolt (jud. Satu-Mare) şi Fîntînele (jud. Bistriţa-Năsăud) cu peste 150 de morminte, celelalte cimitire nu depăşesc 50-70 de morminte), locuirile lor erau destul de dese în ambele regiuni. Din puţinele aşezări până acum cercetate sistematic (Ciumeşti, Şeica Mică, Moreşti), se observă că preferau să locuiască ca şi indigenii, în bordeie cu o încăpere sau două, acoperite cu păioase sau lemn. Nu s-au găsit deocamdată aşezări întărite cu ziduri şi şanţuri de apărare, cum se cunosc în această vreme în vestul şi centrul Europei. Numeroase gropi de provizii, mari cantităţi de oase de animale domestice (vite mari, porci, oi, capre, cai etc.), foarte multă ceramică lucrată la roată, unelte, obiecte de podoabă ce s-au găsit în locuinţe şi în jurul acestora, dovedesc prosperitatea locuitorilor. Fără să existe deosebiri nete de clasă în sânul comunităţilor tribale, se pot observa unele grupuri mai ales de războinici, printre care desigur unele căpetenii care aveau o situaţie privilegiată. Mormintele acestora sunt deosebit de bogate în arme (spadă, suliţe, cuţite de lovit, coif, cămăşi de zale), podoabe corporale şi de veşminte (fibule, brăţări, centuri şi catarame, copci şi nasturi decoraţi) şi ofrande funerare (patru până la şapte vase şi părţi sau animale întregi, în special porci). Soţiile acestor luptători au şi ele morminte bogate mai ales în podoabe (fibule, brăţări, coliere, lanţuri de brâu).
Meşteşugarilor li se puneau uneori în morminte uneltele meseriei lor (căuşul pentru turnat fierul topit, rindeaua şi foarfecele pentru tuns, ori briciul cu piatră de ascuţit pentru ras). Sunt şi morminte sărace care aproape nu conţin obiecte, dar ofranda funerară este de obicei nelipsită. În cimitirile din V ţării se întâlnesc morminte de inhumaţie şi de incineraţie în urnă, dar marea majoritate a acestor necropole conţin înmormântări de incineraţie în groapă. Este o formă ritual funerară neobişnuită la celţii din vestul şi centrul Europei. Probabil că acest obicei, cunoscut în afară de Transilvania, în nord-estul Ungariei şi sud-vestul Slovaciei, a fost preluat de la tracii timpurii care au contribuit la constituirea culturii târzii hallstattiene Szentes-Vekerzug, amintită mai înainte. În cursul sec. II a.Chr. în întreaga lume celtică europeană se manifestau unele prefaceri ce reflectă anumite tulburări (migraţiile germanilor dinspre nord şi presiunea romană dinspre sud). Efectele perturbaţiilor s-au făcut simţite şi în mediul celt din Dacia preromană, aici poate mai accentuate şi din cauza creşterii puterii dacilor, protejaţi de regiunile de munte. Din a doua jumătate a sec. II a.Chr., numărul celţilor este în vizibilă descreştere. Puţine sunt mormintele lor ce pot fi datate în această vreme. Este posibil ca unele grupări celtice să se fi dacizat şi să se fi pierdut în masa localnicilor, iar altele să se fi reîntors în câmpia Tisei şi în Slovacia, de unde plecaseră probabil cu două veacuri înainte. Nu este exclus de asemenea, ca dacii la începutul puterii lor, atât de covârşitoare mai târziu în vremea lui Burebista, să-i fi izgonit din Transilvania. Oricum, la sfârşitul sec. II a.Chr. şi la începutul sec. I a.Chr., nu se mai constată arheologic prezenţa lor efectivă. Ulterior, la Tisa, la Dunărea mijlocie, în Slovacia şi Moravia, prin anii 60 a.Chr., puternicele unităşi ale dacilor lui Burebista înfrâng şi nimicesc triburile boiilor, anarţilor, eraviscilor şi ale scordiscilor. În general influenţele celtice din spaţiile extracarpatice nu se dovedesc prea puternice.
Geţii de la Dunărea de Jos aveau ei înşişi o cultură evoluată. Se constată totuşi, în aşezările getice unele obiecte, mai ales piese de podoabă (brăţări, fibule) şi câteodată, vase lucrate la roată, de factură celtică (Zimnicea, Monteoru, Cetăţenii din Vale). În Moldova centrală şi de N unele manifestări ale La Tènului celtic sunt mai evidente, fără a atesta deocamdată în mod cert o prezenţă celtică efectivă. Aceste indicii constau tot în obiecte de podoabă şi ceramică, şi câteva aşezări şi morminte izolate (Cucuteni-Băiceni, Glivăneştii-Vechi). Până la descoperiri mai grăitoare, aceste indicii sunt interpretate fie ca rezultatul unor importuri de la celţii din Transilvania sau sud-vestul Poloniei, fie că se datoresc bastarnilor germanici, ca o cultura în parte de tip La Tène (care pătrunseseră la sfârşitul sec. III a.Chr. în Moldova), în sfârşit, sau unor grupuri de celţi în trecere spre câmpiile bogate ale Ucrainei. Ptolemeu pomeneşte mai multe localităţi cu nume celtice pe care le situează în Dobrogea septentrională şi în sudul Republicii Moldova (Noviodunum, Arrubium şi Aliobrix). Tot de la geograful alexandrin se ştie că, undeva în sud, între Prut şi Bug, se aflau triburile britogalilor (britolagilor), după nume fără îndoială de origine celtică.
Într-un decret de la sfârşitul sec. III a.Chr. din Olbia, se vorbeşte de pericolul unei coaliţii celto-germanice ce ameninţă cetatea. Toate aceste informaţii ne arată că şi părţile răsăritene ale ţării noastre au fost între sec. III-II a.Chr. sub influenţa politică şi culturală celtică. Manifestările culturii celtice în România şi mai ales în Transilvania nu diferă prea mult de acelea din centrul Europei, mai ales din spaţiile vecine nouă, (Ungaria şi Slovacia). Cele mai multe produse de uz comun, unelte, arme, podoabe, urmează aceeaşi modă, a epocii, ca pretutindeni în lumea celtică. Există doar uneori un decalaj în timp, în sensul că unele obiecte lucrate în atelierele din vestul şi centrul Europei ajungeau la celţii transilvăneni mai târziu, în timp ce atelierele occidentale introduceau între timp produse noi. De aici, unele dificultăţi de atribuire în cadrul manifestărilor fie artistico-culturale (stilul sever, liber şi neosever), fie de ordin cronologic. Deşi numărul obiectelor de valoare artistică aflate pe teritoriul ţării noastre nu este prea mare, sunt de relevat câteva piese rare chiar în vestul celtic. Aşa de pildş, este impunătorul coif de fier, deasupra căruia se înalţă o pasăre de pradă cu aripile desfăcute (Ciumeşti), sau alt coif zis „de la Silivaş”, a cărei apărătoare de ceafă este decorată cu motive specifice stilului liber. Deşi în linii mari celţii transilvăneni au avut o cultură, de tip central şi vest-europeană, se observă unele particularităţi în formele sale de manifestare care-i conferă anumite caractere proprii. Acest specific se datorează diferitelor elemente culturale recepţionate de către celţi de la populaţiile cu care au conlocuit sau de la vecinii lor. În afară de adoptarea unor forme regionale de înmormântare (incineraţia în groapă), preluată, de la tracii purtători ai culturii Szentes-Vekerzug, se poate aminti introducerea în repertoriul ceramicii celtice din vestul ţării a unor vase de tip greco-tracic, cum sunt cănile şi ceştile. Ambele sunt forme neuzitate în vestul celtic şi au fost preluate şi adoptate de celţii locali, numai din spaţiul intracarpatic şi din bazinul Tisei. Tot datorită contactului cu traco-geţii şi eventual cu coloniile greceşti din Pont, au ajuns în Transilvania câteva vase greceşti de lux, ca şi un tip de brăţări de bronz cu mănunchiuri de butoni reliefaţi (Ocna Sibiului), cunoscute numai în teritoriul geţilor şi tracilor sud-dunăreni. Toate aceste elemente culturale, la care se mai pot adăuga şi unele venite direct din mediul dacic local, au fost absorbite şi adoptate de către celţii din vestul României, devenind astfel proprii culturii lor. Din acest punct de vedere, se poate considera că în cursul veacurilor III-II a.Chr., aceştia au creat un facies cultural celtic, specific regiunii în care au trăit.
Se apreciază că în lumea celtică din vestul şi centrul Europei monedele proprii, majoritatea imitaţii ale staterilor lui Filip II, ale denarilor romani republicani şi ale unor monede greceşti, îşi fac apariţia, cel mai devreme, la sfârşitul sec. III a.Chr.
Celţii stabiliţi în Dacia şi anume cei aşezaţi în părţile de nord-vest par să fi bătut, în asociere cu dacii, unele tipuri monetare de argint, imitaţii după tetradrahmele lui Filip II, în a doua jumătate a sec. III a.Chr. În rândul acestor emisiuni monetare s-ar integra unele tipuri de felul celor din tezaurele de la Tulghieş-Mireşu Mare (jud. Maramureş) şi Şilindia (jud. Arad). Ele sunt de o bună execuţie tehnică, variate ca tipuri, bătute dintr-un argint cu titlul foarte ridicat. În afara acestor monede se mai cunosc în Dacia câteva emisiuni celtice din sec. I a.Chr., venite din Slovacia, din zona locuită de tribul celt al boilor. Monedele respective, tetradrahme de argint, sunt de tipul BIATEC şi NONNOS, nume ale unor şefi de triburi. În Dacia ele se cunosc doar prin câteva descoperiri şi anume: Geoagiul de Jos (jud. Hunedoara), Noul (jud. Sibiu) şi Tămădăul Mare (jud. Ilfov). Prezenţa lor în Dacia este pusă în legătură cu campania lui Burebista împotriva boiilor, cu care prilej ar fi fost aduse, de către luptătorii daci, şi aceste monede sau, la fel de probabil, prin comerţ.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 145-150.
Bibliografie suplimentară:
Dumitru Berciu, Celţii „copii teribili ai Antichităţii”, în Magazin istoric, anul VI, nr.4 (61), aprilie, 1972, p.2-7;
Dumitru Berciu, Lumea celţilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
Henri Hubert, Celţii şi civilizaţia celtică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983;
Sandor Berecki, Istoria celţilor în Transilvania, în BCSS, 10, 2004;
Mihail Macrea, Burebista şi celţii la Dunărea de Mijloc, în SCIVA, 1-2, 1956, 119-136;
Mircea Rusu, Octavian Bandula, Mormântul unei căpetenii celtice de la Ciumeşti, Baia Mare, 1970;
Aurel Rustoiu, Celţii din Transilvania şi comunităţile indigene nord-balcanice. Schimburi culturale şi mobilitate individuală, în EphemNap, XVIII, 2008, p.25-44;
Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;
Valeriu Sârbu, Dacii şi celţii din Transilvania şi vestul României, în Fontes Historiae-Studia in honorem Demetrii Protase;
Ferencz Iosif Vasile, Celţii pe Mureşul Mijlociu, Sibiu, 2007;
Barry Cunliffe, The Ancient Celts, 1997;
Petr Drda, Alena Rybová, Les celtes de Bohême, Editura Errance, 1995;
Zsabo Miklos, Les Celt de l'est, Editura Errance, 1992;
David Rankin, Celts and the classic world, 1987;
Horace E. Winter, A History of the Celts, Sussex, 2004;
Nikola Theodossiev, Celtic Settlement in North-Western Thrace during the Late Fourth and Third Centuries BC: Some Historical and Archaeological Notes, in Celts on the Margin: Studies in European Cultural Interaction VII c BC – I c AD: Essays in Honor of Zenon Woźniak, ed. H. Dobrzańska, V. Megaw, and P. Poleska (Kraków, 2004). |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
