 Enumerând oraşele Daciei, geograful grec Claudius Ptolaemeus, în lucrarea sa „Geographia” menţionează în extremul vest al Daciei localitatea Ziridava. Este îndeobşte cunoscut faptul că, deşi Ptolemeu trăieşte în secolul II p.Chr. el rezumă ştiri geografice mai vechi începând cu Agrippa care a trăit pe vremea lui Augustus, până la cartografii anonimi de pe timpul lui Marcus Aurelius.
Din analiza datelor furnizate de „Geographia” lui Ptolemeu reiese că el a folosit la redactarea lucrării sale îndeosebi hărţile lui Marinus din Tyr. Ptolemeu cunoaşte deja pe iazigi între Dunăre şi Tisa, populaţie pătrunsă aici imediat după moartea lui Augustus. Deci, în ce priveşte ştirile despre Dacia se inspiră dintr-un izvor nu anterior secolului I p.Chr. Identificarea exactă a toponimicelor date de Ptolemeu, cu toată indicarea coordonatelor geografice, se poate face cu destulă greutate şi numai pe baza materialelor arheologice printre care, bineînţeles, locul de frunte îl ocupă inscripţiile. Numai atunci când şi inscripţiile atestă numele localităţii, identificarea poate fi făcută cu siguranţă. Când însă numele nu figurează în inscripţii, identificarea rămâne ipotetică, aşa cum este şi în cazul încercării de faţă. O analiză aprofundată a datelor furnizate de Ptolemeu, singurul izvor de geografie antică mai amănunţit pentru teritoriile de la nordul Dunării, ajuns până la noi, a fost făcută de Vasile Pârvan în monumentala sa operă Getica. Ocupându-se cu fiecare localitate în parte, în ce priveşte Ziridava V.Pârvan arată că Ptolemeu aşează acest oraş în extremul vest al Daciei, către Tisa mijlocie şi ipotetic îl identifică cu Cenadul de azi, localitate situată pe malul stâng al Mureşului. Analizând însăşi numele, Pârvan ajunge la concluzia că el este „bun getic”.
Ziridava este menţionată numai de Ptolemeu şi lipseşte din itinerariile romane ulterioare ca Tabula Peutingeriana sau geograful Ravenat. V.Pârvan propunea identificarea Ziridavei cu Cenadul de azi (r. Sînnicolaul Mare, reg. Banat) pe baza descoperirilor de materiale arheologice romane făcute aici. Într-adevăr, încă de la 1868, în mijlocul satului Cenadul vechi, cu prilejul săpării temeliilor bisericii noi, s-au descoperit cărămizi romane, dintre care multe cu ştampila legiunii XIII Gemina (CIL, III, 1629, 1018, 8065), un fragment de sarcofag, o piatră cu inscripţie fragmentară (CIL, III, 6272) şi un denar de la Faustina. Tot de aici se menţionează mai târziu, apărute cu ocazia diferitelor lucrări edilitare, alte materiale arheologice romane: greutăţi, olane, monede de la împăraţii Claudius II Gothicul, Aurelian, Probus şi Constantius Caesar, fragmente ceramice, capitele de coloane, fibule etc. Până acum nu s-au făcut săpături sistematice pe teritoriul comunei. Pe baza materialelor descoperite întâmplător se presupune că la Cenadul Mare, pe malul stâng al Mureşului, exista în epoca romană o aşezare cu caracter militar, având probabil misiunea de a supraveghea transporturile pe Mureş.
Dacă locuirea în epoca romană la Cenad ne este dovedită prin abundente materiale arheologice, deocamdată nu cunoaştem de aici decât doar câteva fragmente ceramice dacice provenite din descoperiri întâmplătoare, fãră precizarea punctului topografic în care s-au găsit. Fragmentele ceramice se păstrează în Muzeul regional al Banatului din Timişoara. Aşa dar, până acum nu se cunoaşte aici o aşezare dacică din secolul I care să justifice calificativul de oraş. În schimb, tot pe Mureş, de data aceasta pe malul drept al râului, nu departe de Cenad, în hotarul comunei Pecica, jud. Arad, se cunoaşte o întinsă şi bogată staţiune dacică care a depăşit cadrul unei mici aşezări rurale şi care poate fi identificată, după părerea noastră, cu Ziridava lui Ptolemeu.
Pentru lămurirea uneia dintre problemele puţin cercetate din istoria patriei noastre şi anume acea a dacilor din vestul ţării, în 1960 a luat fiinţă şantierul arheologic Pecica. În această localitate, bine cunoscută în literatura arheologică pentru epoca bronzului se făcuseră numeroase descoperiri de materiale dacice. Cea mai mare parte a acestor materiale au rămas însă nepublicate şi se păstrează în muzeul din Arad. Cele mai multe materiale dacice provin din săpăturile lui Laszlo Domotor făcute în anii 1898-1900, 1901 şi 1902 la „Şanţul Mare”. În acelaşi punct, în afară de L.Domotor, au mai făcut săpături M.Roska în 1910-1911, 1923-1924 şi Dorin Popescu în 1943. Atenţia tuturor acestor cercetători s-a concentrat însă, asupra aşezării din epoca bronzului situată pe acelaşi loc, care a dat numele culturii Pecica, neglijând total sau aproape total vestigiile dacice pe care abia dacă le menţionează.
„Şanţul Mare” este o movilă situată pe malul drept al Mureşului în hotarul comunei Pecica (fost Rovine), la aproximativ 7 km de localitate, în imediata apropiere a hotarului comunei Semlac. Ea are formă ovală măsurând în lungime 120 m, iar în lăţime 60-70 m. Orientarea movilei este cu axul lung pe direcţia nord-est-vest, paralel cu cursul Mureşului şi face parte din a doua terasă fluvială a Mureşului, de care a fost separată printr-un şanţ enorm ce o înconjoară pe toate laturile, în afară de cea de est-sud-est, unde printr-o pantă abruptă este despărţită de terasa pe care curge astăzi Mureşul. În felul acesta, movila are o fortificaţie puternică alcătuită din şanţul despre care am vorbit, fără să putem preciza dacă fortificarea este naturală, adică, movila să fi fost separată de restul terasei printr-un braţ al Mureşului, sau dacă este o fortificaţie artificială, făcută de oameni în scopul fortificării aşezării de pe movilă. Fără să fi făcut cercetări, credem că şanţul este natural având în vedere că el măsoară peste 60 m lărgime la gură. Problema fortificaţiei va constitui obiectul unor cercetări viitoare.
Săpăturile, începute în anul 1960, au fost continuate şi în vara anilor 1961 şi 1962. Cele trei campanii de săpături au avut scopul de a lămuri locuirea dacică a „Şanţului Mare”, locuire atestată prin numeroase descoperiri de materiale dacice făcute de cei care săpaseră înainte pe acest loc. Departe de a fi terminate, săpăturile de la Pecica au dovedit existenţa, pe platoul fortificat, a unei mari aşezări dacice cu două nivele de locuire. Deocamdată nu putem preciza limita cronologică a celor două nivele de locuire. Fiind vorba de săpături destul de limitate, concluziile cu privire la cronologie sunt ipotetice, lipsind deocamdată indicii sigure pentru fixarea în timp a limitelor celor două nivele, în ultimul nivel (numit de noi dacic II) au fost descoperiţi doi denari de argint romani republicani, emişi unul în 46-45 a.Chr. şi al doilea în anul 43 a.Chr. Ceramica descoperită în acest nivel este lucrată cu mâna sau la roată, predominând ceramica fină cenuşie lucrată la roată de aspectul ceramicii târzii (La Tène III) care se datează în secolul I a.Chr. - I p.Chr. Deocamdată lipseşte cu desăvârşire ceramica romană de import ceea ce ne îndreptăţeşte să presupunem că aşezarea n-a dăinuit prea mult în era noastră. Monedele republicane ne indică doar o perioadă de existenţă a aşezării şi anume a doua jumătate a secolului I a.Chr. Aceluiaşi nivel îi aparţine şi un vas mare roşu, lucrat la roată, cu buze în trepte, care îşi are perfecte analogii în ceramica de la Grădiştea Muncelului, fapt ce ne îndreptăţeşte să ne gîndim la sfârşitul secolului I p.Chr. şi începutul secolului II. Pentru începutul secolului II pledează şi un denar de argint al lui Traian găsit întâmplător în toamna anului 1961 la „Şanţul Mare” şi păstrat în Muzeul din Arad. Deci, nivelul dacic II s-ar data în secolul I a.Chr., poate a doua jumătate, după cum o dovedesc monedele şi ar ţine până la începutul secolului II p.Chr.
În privinţa nivelului vechi (dacic I) elementele de datare sunt şi mai puţine. Existenţa în acest nivel a vasului fructieră negru lustruit lucrat cu mâna care lipseşte din nivelul II şi a unui vas care aminteşte tradiţia hallstattiană, precum şi un fragment de fibulă aparţinând unei variante a tipului Neuheim ne indică o dată anterioară secolului I a.Chr. La o datare prea timpurie însă, nu ne putem gândi pentru că în nivelul I întâlnim ceramică cenuşie fină lucrată la roată în cantitate destul de mare. Aşa dar, deocamdată trebuie să ne mulţumim doar cu ipoteza că primul nivel dacic se datează anterior secolului I a.Chr. şi probabil că nu depăşeşte secolul II a.Chr. Între cele două nivele nu există un hiatus. Este foarte probabil ca aşezarea să fi fost distrusă de un atac şi apoi refăcută.
Până acum a fost cercetat şi dezvelit pe suprafeţe mai mari ultimul nivel dacic de locuire. Pe platou, în interiorul fortificaţiilor, au fost descoperite mai multe clădiri de formă patrulateră, una dintre ele cu absidă şi un mic sanctuar rotund. Sanctuarul este alcătuit dintr-o vatră de foc centrală, probabil pentru jertfe, înconjurată cu stâlpi groşi, dar puţin adânci, din lemn. Diametrul sanctuarului este de 7 m. Deosebit de interesantă este succesiunea stâlpilor şi anume: şase stâlpi rotunzi urmaţi de un stâlp mai mare patrulater, ceea ce aminteşte îndeaproape sanctuarul mare rotund de pe terasa XI de la Grădiştea Muncelului, interpretat ca sanctuar-calendar. În privinţa tehnicii de construcţie a clădirilor, în afară de sanctuar, putem spune următoarele: pereţii au fost făcuţi din pari de lemn îngrădiţi cu nuie le apoi lipiţi şi feţuiţi cu lut. Clădirile au fost acoperite cu stuf şi alte păioase. Podeaua era făcută din lut galben bine bătut şi pomestit. Într-una dintre clădiri s-au descoperit creuzete pentru turnat metal lichid, tipare de lut ars, o nicovală de fier, dălţi mici de bronz, multe obiecte mărunte ca fibule, aplici, catarame, oglinzi, nasturi etc. Pe baza obiectelor amintite se poate presupune că această clădire a aparţinut unui meşter ce se ocupa cu confecţionarea pieselor mărunte. Existenţa tiparului pentru inele şi dăltiţele de bronz, precum şi mulţimea obiectelor de podoabă ne îndreptăţesc să presupunem că meşterul se ocupa cu confecţionarea podoabelor, deci un giuvaergiu.
În legătură cu construcţiile de pe platoul fortificat trebuie să spunem că ele sînt foarte apropiate unele de altele, uneori distanţa dintre ele fiind doar de 1 m.
În vara anului 1962 s-au făcut câteva sondaje de verificare în imediata apropiere a movilei, pe şesul din jur, în afara şanţului. Aceste sondaje au dovedit că aşezarea dacică nu s-a limitat numai la platoul înconjurat de şanţ ci ea s-a întins mult mai mult pe câmpia deschisă din apropiere şi că platoul reprezenta doar punctul fortificat al aşezării. Spre deosebire de locuinţele din interiorul fortificaţiei care sunt toate de suprafaţă, cele din afară sunt adâncite în pământ, bordeie, cu un inventar sărăcăcios, contrastând cu bogăţia celor din interiorul fortificaţiei. Aceasta este o dovadă sigură a existenţei stratificării sociale.
În cursul săpăturilor, atât pe platou cât şi în afara lui, s-au descoperit numeroase gropi de provizii pentru cereale, multe dintre ele lucrate deosebit de îngrijit. Toate acestea dovedesc că ocupaţia principală a locuitorilor, în epoca dacică, era agricultura. Alături de agricultură, aşa cum a arătat studiul oaselor de animale descoperite, un loc important în economie îl ocupă creşterea vitelor şi, într-o măsură mai redusă, vânătoarea. Meşteşugurile sînt şi ele bine reprezentate după cum o dovedeşte atelierul despre care am vorbit.
Din sumarele date pe care le-am prezentat, credem că reiese cu prisosinţă faptul că la Pecica avem de a face cu o mare aşezare dacică, care foarte probabil alcătuia un centru întărit tribal sau poate a unei uniuni tribale, un „poleis” — după Ptolemeu, integrat în statul dac. Această aşezare întărită constituia şi un centru economic caracterizat prin producţie de mărfuri, după cum o dovedeşte atelierul aşa de bine utilat al giuvaergiului. Prezenţa negustorilor autohtoni sau străini este dovedită prin numeroase obiecte de import. Extinderea mare a aşezării, precum şi toate cele arătate, ne îndreptăţesc a încadra aşezarea dacică de la Pecica între acele oppida dacice, cum sunt cele de la Poiana şi Popeşti, pe care credem că nu greşim identificând-o cu Ziridava lui Ptolemeu, care corespunde ca longitudine şi latitudine cu aşezarea de la Pecica.
După câte se pare, aşezarea dacică a luat sfârşit odată cu cucerirea Daciei de către romani, deşi este plasată în afara graniţelor provinciei. Fiind situată însă, pe Mureş, în imediata apropiere a graniţei romane, este foarte probabil ca aşezarea să fi fost distrusă de către aceştia. În orice caz este sigur că ea a luat sfârşit printr-un violent incendiu ale cărui urme sunt vizibile peste tot şi n-a mai fost locuită după secolul II p.Chr. În epoca feudală promontoriul a fost întrebuinţat ca cimitir în secolul XI—XII. Este foarte probabil ca tocmai datorită acestui fapt, adică distrugerii aşezării la începutul secolului II p.Chr. localitatea să nu mai fie amintită de itinerariile romane. Singurul izvor care o menţionează este „Geographia” lui Ptolemeu care se inspiră, pentru Dacia, dintr-un izvor din secolul I p.Chr., dată la care Ziridava mai era încă în picioare.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Ion Horaţiu Crişan, Ziridava, în Apulum, V, 1965, p.126-134.
Bibliografie suplimentară:
Ion Horaţiu Crişan, Ziridava - Săpăturile de la „Şanţul Mare” din anii 1960, 1961, 1962, 1964, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Arad, Arad, 1978;
Liviu Mărghitan, Meleagurile arădene, vatra de continuitate daco-romană şi românească, în Ziridava, XVIII, 1993;
Sorin Forţiu, Ziridava în context ptolemeic. O altă opinie privind localizarea Ziridavei.
Vezi şi:
http://www.cjarad.ro/peci |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
