 Praştia este o armă presupus a fi fost utilizată de către geto-daci, alcătuita din săculetul pentru încărcătură şi două sfori din care una se lega de arătător iar cealaltă se ţinea între degete, eliberându-se la momentul oportun pentru a elibera piatra. Această armă de lovit la distanţă avea avantajul muniţiei care se afla din belşug.
Atunci când se vorbeşte despre armele geţilor, sunt amintite îndeosebi cele mai spectaculoase, cunoscute prin intermediul descoperirilor arheologice (spade, săbii, cuţite, lănci, suliţe, armuri, coifuri etc.), unele dintre ele fiind atestate de izvoarele antice (arcul cu săgeţi la Thukydides (II, 96, 1), armele curbate la Corneliu Fronto, (Principia Historiae, II, p.204) ).
Câteva descoperiri arheologice reuşesc să argumenteze utilizarea de către geţi a unei arme ofensive extrem de eficientă şi pe nedrept ignorată: praştia. Realizată cel mai probabil din piele, arma în sine nu a rezistat trecerii timpului, însă este atestată prin proiectilele care ne-au parvenit, uneori în număr mare, din situri arheologice getice reprezentative. Piesele la care ne vom referi în cele ce urmează au fost descoperite în trei aşezări (Alcedar, Brad şi Măscăuţi - „Dealul cel Mare”) şi în două morminte (Agighiol şi Golemani).
În ansamblul inventarului arheologic din cetatea de la Alcedar - „La Cordon” figurează mai multe piese din silex, având forme neregulate, aproximativ ovoidale, cu diametre de cca. 2X3 cm, numai sumar rotunjite, considerate de autorul săpăturilor drept „pietre de praştie” (Haheu 1998). Nu ştim cu exactitate numărul acestora, însă au fost ilustrate în literatură iniţial două, apoi patru exemplare. Cea mai mare parte dintre proiectile pentru praştie provin dintr-un complex denumit „cenuşar” şi considerat loc de cult în cadrul cetăţii (Kasuba, Haheu, Levitki 2000).
Atât pe acropolă, cât şi în aşezarea deschisă de la Brad, au fost descoperite nouă proiectile de praştie, realizate din piatră având forma ovală sau sferică. Se precizează că două dintre aceste piese provin din bordeie, iar restul din stratul de cultură (Ursachi 1995).
De la Măscăuţi – „Dealul cel Mare” provin nu mai puţin de 21 „ghiulele de praştie” din piatră de calcar, având o formă sferică sau elipsoidală, cu diametru variind între 2,7 şi 6 cm. Toate exemplarele au fost descoperite în partea de sud a cetăţii, în apropierea palisadei, atât în zonă extramuros, cât şi în interior (Zanoci 2004).
Două proiectile de praştie au fost descoperite şi în mormântul princiar de la Agighiol. Sunt rotunjite, în urma prelucrării căpătând o formă aproape sferică, cu diametrul de 3,5 cm, respectiv 4 cm. Amandouă aveau urme de ardere (Berciu 1969).
Tumulul de la Golemani conţinea un bogat inventar funerar alcătuit din podoabe, ceramică, piese de la harnaşament, precum şi de echipament militar: două spade akinakai, două vârfuri de lance, 191 vârfuri de săgeţi din bronz cu trei aripioare, fragmente dintr-o armură din fier, garnitura din fier a unui scut, alături de care se aflau şi 12 proiectile sferice pentru praştie, lucrate din piatră, cu diametrul de 4-5 cm. La un loc cu acestea au fost descoperite şi fragmente dintr-un obiect de piele, care poate să fi fost o pungă, dar la fel de bine nu este exclus ca respectivele fragmente să provină chiar de la arma în sine, aşadar de la praştia care cu siguranţă că a fost depusă în mormânt alături de proiectile.
Însumând datele de care dispunem până în preznt, rezultă un număr de 48 de piese, de regulă sferice sau ovoidale, cu diametrele cuprinse între 2 şi 6 cm, lucrate din piatră, calcar sau silex. Cronologic, aceste descoperiri se întind pe durata a circa o jumătate de mileniu, din sec. V a.Chr., (Golemani) până către începutul erei noi, în plină epocă a culturii geto-dacice clasice (Brad). Cele mai timpurii dovezi privind utilizarea praştiei în lumea getică sunt proiectilele din mormântul tumular de la Golemani. Judecând după cele două spade akinakai cu antene la mâner şi după vârfurile de săgeţi din bronz cu trei aripioare, prelungi şi fără manşon din inventarul funerar, cea mai convenabilă datare a mormântului de la Golemani, încă inedit în detaliile sale, este secolul V a.Chr., cel mai târziu – începutul secolului IV a.Chr. Urmează apoi o etapă bine conturată, de circa un secol (mijlocul sec. IV - mijlocul sec. III a.Chr.), documentată prin descoperirile de la Alcedar, Agighiol şi Măscăuţi. Pentru cetatea de la Alcedar - „la Cordon” a fost propusă iniţial o datare începând cu sfârşitul secolului VI a.Chr., pe baza unor fragmente de amfore considerate a fi de Chios şi Cos (Haheu 1998). Ulterior, la o reevaluare a materialului amforic de la Alcedar, aceste fragmente s-au dovedit a fi aparţinut unor amfore de Sinope şi Heraclea Pontică, eventual Thasos, datate în deceniile de la mijlocul sec. IV a.Chr. (Mateevici 2000).
Mormântul de la Agighiol a fost datat iniţial de către D.Berciu în prima jumătate a sec. IV a.Chr, către 350 a.Chr. (Berciu 1969). Pe baza ceramicii de import din inventar, P.Alexandrescu a datat însă mormântul de la Agighiol cu circa o jumătate de secol mai târziu, după sfârşitul primei jumătăţi a sec. IV a.Chr. (Alexandrescu 1983).
În cazul sitului de la Măscăuţi - „Dealul cel Mare”, cele mai importante repere pentru datare rămân cele trei piese metalice, toate de fier: secera cu extremitatea mânerului îndoită sub formă de cârlig (cu analogii la Alcedar, Cotnari şi Buneşti), vârful de lance cu manşon lung (cu analogii la Stânceşti, Buneşti, Răcătău şi Botoşana) şi mai ales torque-sul cu terminaţii „în pecete”, o apariţie rară la est de Carpaţi (Zanoci 2004). Inspirată de mult mai spectaculoasele torques-uri din bronz cu extremităţile „în pecete” ale La Tène-ului B2a din spaţiul est-celtic, piesei de la Măscăuţi i se poate stabili o datare către mijlocul sec. III a.Chr., în acord cu celelalte materiale amintite. Cele mai târzii proiectile sunt cele descoperite în cadrul davei de la Brad (sec. I a.Chr. - sec. I p.Chr), sit reprezentativ pentru cultura geto-dacică clasică.
Chorologia descoperirilor proiectilelor de praştie în lumea getică lasă să se întrevadă o răspândire preponderent estică. Toate cele trei aşezări în care au fost descoperite proiectile (Alcedar, Brad şi Măscăuţi) sunt est-carpatice. Pare a se confirma astfel ideea preluării acestei arme de către geţi de la vecinii lor estici, sciţii nord-pontici, proiectile de acest gen fiind frecvent întâlnite în complexele scitice nord-pontice (Haheu 1998). Cele două morminte de la sud de Dunăre în care au fost semnalate proiectile de praştie trădează şi ele puternice influenţe scitice în ansamblul inventarului funerar.
Relativa raritate a descoperirilor pare a sugera utilizarea praştiei pe scară restrânsă în mediul getic. Pe de altă parte însă, nu trebuie uitat că proiectilele sferice din piatră sau din calcar, puţin spectaculoase şi destul de comune ca formă, pot fi trecute uşor cu vederea între descoperirile dintr-un sit şi prin urmare, neselectate în ansamblul inventarului arheologic considerat ca reprezentativ. Este posibil, aşadar, să avem de a face cu o imagine actuală de ansamblu sensibil distorsionată în urma aşa-numitei „selecţii negative”, care să nu reflecte nici pe departe realitatea antică. În orice caz, descoperirea proiectilelor în cadrul unor morminte precum cele de la Agighiol şi Golemani atestă faptul că praştia, departe de a fi considerată, o armă modestă şi rudimentară, era una dintre armele preferate de către şefii geţi.
Izvoarele istorice atestă utilizarea frecventă a praştiei pe câmpul de luptă, în întreaga lume antică. De la Herodot (VIII, 158), aflăm că Gelon, tiranul Syracuzei, oferă grecilor 2.000 de prăştieri împotriva lui Xerxes. În Anabasis, Xenophon aminteşte frecvent performanţele perşilor, dar şi ale rhodienilor în mânuirea praştiei (III, 3-4; 2-3; VII/8). Despre măiestria balearilor, vestiţi prăştieri ai Antichităţii, vorbeşte detaliat Diodor (V, 18). Trupe de funditores, alcătuite din aceşti hispanioli baleari sunt reprezentate pe Columna traiană din Roma, participând activ în cadrul armatei imperiale în primul război dacic (scenele LXVI şi LXXII). Practic, această arma a fost folosită în întrega Europa, din stepele nord-pontice până în Peninsula Iberică, de neamuri dintre cele mai divesre: sciţi, greci, italici, hispanici. Geţii nu puteau face excepţie de la aceasta, iar descoperirile arheologice încep să o confirme.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Dragoş Mandescu, Praştia – o armă mai puţin cunoscută utilizată de geţi, în Tyragetia, Arheologie Istorie Antică, S.N., 1, nr.1. p.269-273.
Bibliografie suplimentară:
Petre Alexandrescu, Le groupe de tresors thraces du Nord des Balkans (I), în Dacia, N.S. 27, 1983, p. 45-46;
Dumitru Berciu, Arta traco-getică, în Biblioteca de arheologie, 14, Bucuresti, 1969;
Vasile Haheu, Cercetări arheologice la cetatea traco-getică Alcedar - „La Cordon” din raionul Şoldăneşti, în Revista Arheologica, 2, 1998, p.111-135;
M.Kasuba, V.Haheu, O.Levitki, Vestigii traco-getice pe Nistrul Mijlociu, în Bibliotheca Thracologica, 31, Bucuresti, 2000;
N.Mateevici, Penetraţia amforelor greceşti în spaţiul nord-vest pontic în sec. VI – înc. sec. II a.Chr., în Tyragetia, 9, 2000, p.75-86;
Vasile Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, în Bibliotheca Thracologica, 10, Bucuresti, 1995;
Alexandru Vulpe, Mihail Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Bucureşti 1987;
A.Zanoci, Traco-geţii din bazinul Prutului Inferior. Cetatea Măscăuţi „Dealul cel Mare”. Tracians and circumpontics world. Proceedings of the Ninth International Congress of Thracology, Chişinău - Vadul lui Vodă, 6-11 september 2004, 11, p.45-81., 6-11 september 2004, 11, p.45-81. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
