 Unitate auxiliară de pedestraşi organizată tot din ordinul împăratului Traian în timpul luptelor din Orient cu parţii. Noua cohortă a fost trimisă în provincia Syria imediat după înfiinţare.
Prima menţiune despre această trupă datează din anul 129 d.Hr, când este atestată într-o diplomă militară care prezintă eliberarea primelor contingente recrutate în trupă; dacă luăm în considerare efectuarea unui serviciu militar de 25 de ani, cât aveau de efectuat soldaţii din trupele auxiliare, am putea stabili data formării cohortei dacice între anii 104-106. Cohors I Ulpia Dacorum mai este atestată într-o diplomă militară din 157-158 d.H., care menţionează şi alte unităţi din această provincie, şi în care este atestat legatul Attidio Corneliano; inscripţia de pe epitaful tribunului Asterios Dacus din secolul IV menţionează încă existenţa dacilor aici, dar reorganizaţi într-o unitate de tipul numerus.
Guvernatorul provinciei de la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului II, Arian (95-175 d.Hr.), îi menţionează pe luptătorii din Cohors I Ulpia Dacorum, şi precizează că pe lângă faptul că au fost lăsaţi să lupte în stilul propriu, ei, sub influenţa sciţilor, au introdus tehnica de luptă a cavaleriei în unghi; era o îmbunătăţire bine primită de către guvernator în timpul măsurilor luate împotriva alanilor, neam sarmatic, care pătrundeau tot mai mult în teritoriile romane. Tot el precizează stindardul cu cap de lup şi coadă de şarpe pe care dacii îl purtau în timpul luptelor.
Câteva decenii mai târziu, titulaturii iniţiale i se mai adaugă şi cel de Claudiana, nu se ştie în urma căror acţiuni a primit acest epitet imperial, sau probabil de la localitatea Claudiana în care a fost mutată cohorta.
Cohorta participă la construirea unui drum prin Macedonia sub comanda lui Marcus Valerius Lollianus, prefect roman, iar pe baza unei inscripţii de lângă Byllis, cohorta a fost presupusă şi ca fiind Cohors III Dacorum. Este puţin probabil deoarece nici măcar o Cohors II Ulpia Dacorum nu este menţionată până în prezent.
Cohors I Ulpia Dacorum are o existenţă cronologică aproape similară cu cea a unităţii regulare Cohors Prima Aelia Dacorum din provincia romană Britannia. Începând probabil cu prima decadă a secolului IV, Cohors I Ulpia Dacorum este restructurată şi în urma acestor modificări, forma şi numele îi sunt schimbate în Numeri Dacorum, nu se ştie la cât timp după acest episod fiind mutată într-o altă province romană, şi anume Egipt, de unde ne parvin câteva informaţii despre ea. Trupele de numerus s-au format pe fondul trupelor iregulate sau pe fondul trupelor denumite nationes, ambele formaţiuni recrutate din populaţiile cucerite; primele trupe numerus sunt fixate cronologic la începutul secolului II, în timpul războaielor lui Traian cu daco-geţii. Cu siguranţă trecerea timpului a redus numărul dacilor încorporaţi în Cohors I Ulpia Dacorum, iar romanii i-au reorganizat în altă formaţie de luptă, iregulată şi de dimensiuni mai mici.
În secolul VI d.Hr., un papirus din anul 531, surprinde un aspect comun din viaţa cotidiană/militară din care aflăm detalii despre existenţa trupei în Egipt: centurionul Flavius Menodoros numit şi Apa Ol îi împrumută lui Flavius Menos Georgios, din trupa iregulată Numerus (Fortissimorum) Dacorum, 13 solidius. Luând în considerare valoarea a 13 solidius, monede de aur introduse în timpul lui Diocletianus în anul 301 cu o greutate de 4,5-5,5 grame, valoarea împrumutului era foarte mare, 13 solidius la vremea respectivă echivalau cu 13.000 de denari etc. Datorită acestui episod de natură socială, aflăm şi locul unde staţiona trupa la momentul respectiv, şi anume la Arsinoe, localitate identificată astăzi cu Ardscherúd, un sat situat în extremitatea nordică a Golfului Suez; fiind un oraş-port, este probabil ca Numerus (Fortissimorum) Dacorum să fi fost un detaşament auxiliar al unei flote navale etc. În ceea ce priveşte provenienţa etno-geografică a soldaţilor din acestă trupă, cercetătorii susţin legătura acestora cu poporul daco-get doar prin descendenţă, este puţin probabil ca aceşti soldaţi să fi văzut Dacia.
A doua scenă din care mai aflăm despre existenţa trupei Numeri Dacorum, este tot dintr-o scenă socială, mai exact dintr-un act de donaţie din secolul VI, consemnat într-un papirus. În acesta se aminteşte că Ioanes, soldat din Numeri Dacorum, a fost unul dintre martorii actului de donaţie a unui anume Stephanos, care renunţa de bunăvoie la pământurile sale de lângă localitatea Gubbio (sau Iguvium), reperată în nord-estul actualei provincii italiene Umbria, şi le dăruia unei biserici din Ravenna. Cele mai importante aspecte pe care le surprinde actul de donaţie a lui Stephanos sunt următoarele: trupa Numeri Dacorum mai exista la începutul acestui secol, deşi alte informaţii despre ea nu ne mai parvin, şi al doilea aspect important este acela referitor la locul în care trupa staţiona acum, adică în zona oraşului Ravenna. Nu se ştie din ce motive Numeri Dacorum a fost mutată, probabil înainte de mijlocul secolului VI, din Egipt în Italia, la Ravenna, sau dacă mai este vorba despre aceaşi trupă sau de o altă unitate cu acelaşi etnonim.
Papirusul de la Ravenna este ultima menţiune referitoare la unitatea iregulată Numeri Dacorum.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Oprea Ioan, Dacii în armata romană, 2011.
Bibliografie suplimentară:
Ioan Glodariu, Istoria României. Transilvania, vol.I, Editura George Bariţiu, Cluj-Napoca, 1997;
Dan Dana, Florian Matei Popescu, Lés recrutement de Daces dans l’armée romaine sous l’empereur Trajan, în Dacia, N.S, 2006;
Constantin C. Petolescu, Auxilia Daciae, Bucureşti, Ars Docendi, 2002;
Izvoare privind istoria României-Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I, Bucureşti, 1964;
Michael H. Dodgean, Samuel N. C. Lieu, The Roman Eastern Frontier and the Persians wars AD. 226-363, Londra, 1991;
Ioan Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei, 1980;
Radu Stan, Călătorie peste şapte milenii, în Getica, 1990;
Stafano Gaspari, Alto medioevo mediterraneo, Firenze, Firenze University, 2005.
Vezi şi:
Paul Damian, Geto-dacii în configuraţia demografică a Daciei romane. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
