 Dava este un cuvânt care în limba dacică însemnă „localitate”, „aşezare”, „sat” (V.Pârvan, I.I.Russu) sau chiar „oraş” (Vl.Georgiev). Era de fapt un centru tribal, o aşezare mai însemnată, de obicei întărită.
Dava apare ca sufix la cele mai multe localităţi din Dacia, cca. 35 în nordul Dunării şi 10 în sudul fluviului, şi adesea dădea numele tribului care locuia în prejurul cetăţii: Buridava, Cumidava, Sucidava etc., fiind o caracteristică a fenomenului protourban din Balcani şi până în Carpaţii nordici şi Nistru. Totuşi trebuie amintit că există o serie de toponime care nu conţin sufix: Sarmizegetusa, Apoulon, Napoca etc.
Cele mai multe menţionări se regăsesc în Geografia lui Ptolemeu, care le numeşte poleis (oraşe), valabile pentru Dacia Preromană şi unele din ele au putut fi identificate în teren. În preajma lor existau sanctuare şi se desfăşura o intensă activitate meşteşugărească şi comercială.
Urmare a perfecţionării şi generalizării uneltelor de metal, avântul economic şi explozia demografică au impulsionat, în secolele XII-IV a.Chr. trecerea la realizarea unor lucrări de fortificare de mari proporţii, suprafeţe de până la 30 hectare fiind amenajate ca fortificaţii de refugiu (Sântana, Corneşti, Ciceu-Corabia - jud. Bistriţa-Năsăud). Ridicate pe înălţimi greu de atins, construcţiile se adaptau perfect terenului, îndeosebi în zona muntoasă şi deluroasă, pe direcţiile slab protejate natural fiind amenajate şanţuri de apărare de mari dimensiuni (adâncime de 4 m şi lăţime de cca. 13 m la Sântana) şi valuri de pământ puternice (25 m lăţime la 7 m înălţime tot la Sântana), întărite, în funcţie de materialul existent în zonă cu miez de piatră nefasonată, cu ziduri de sprijin de piatră (Şeica Mică - jud. Sibiu, Sona - jud. Alba, Ciceu-Corabia - jud. Bistrita-Năsăud), sau placate cu lespezi de piatră acoperită cu lut ars (Babadag - jud. Tulcea). În zonele de câmpie, unde, adesea, era necesară ridicarea circulară a fortificaţiilor, se utilizau lutul şi lemnul, tehnica constând în realizarea unui nucleu de arsură prin ardere deschisă sau aplicarea „turtelor” de pământ pe un schelet de pari şi bârne transversale (Popeşti - jud. Giurgiu; Bucovăţ - jud. Dolj).
În secolele VIII-IV a.Chr. concepţia şi execuţia fortificaţiilor se perfecţionează generalizându-se aşezările tip pinten barat, apărate de şanţuri, valuri de pământ cu palisade de mari dimensiuni, cu ziduri de piatră sau cărămidă, „bastioane” şi poartă cu intrare „în cleşte” reprezentative fiind cele de la Şeica Mică (jud. Sibiu), Coţofenii de Jos (jud. Dolj). Apar ca o dovadă a evoluţiei sociale şi politice, a accelerării procesului de întărire a autorităţii centrale, cetăţile puternice de mare importanţă strategică, cu ziduri, valuri de pământ cu miez de piatră, şanturi succesive etc. ca cele de le Cotnari şi Stânceşti în Moldova, Voievodeni (jud. Mureş), Bodoc (jud. Covasna) etc. În epoca următoare, a afirmării statale la geto-daci (sec. III a.Chr. - I p.Chr.) aşezările fortificate şi cetăţile de reşedinţă ale căpeteniilor sau cele cu rol de acropolă închizând incinte restrânse vor începe să se constituie în sisteme de fortificaţii, ridicate prin munca colectivă a obştilor uniunilor politice regionale. Centre politice pot fi identificate în zonele complexului fortificat Jigodin (jud. Harghita), la Poiana (Piroboridava) - Barboşi (jud. Galaţi), Cozla-Bâtca Doamnei (Petrodava?) (jud. Neamţ), Piatra Craivii-Cugir-Sona (jud. Alba), Polovragi (jud. Gorj), Ocniţa (Buridava - jud. Vâlcea), Cetăţeni (jud. Argeş), Pietroasele (jud. Buzău), Câmpuri-Surduc (jud. Hunedoara), Tilişca - Arpaşu de Sus (jud. Sibiu) etc. Inegalabil rămâne însă sistemul de fortificaţii incluzând cca. 200 km2 din Munţii Orăştiei având ca punct de plecare centrul politic de la Costeşti şi cel religios (Kogaionon?) din zona Grădiştei Muncelului, unde se va ridica Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac, apărată de fortificaţiile de la Faeragu, Vârful lui Hulpe, Prisaca, Cetăţuia şi cetăţile Blidaru, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna.
Piatra se impune ca principal material de construcţie şi acolo unde aceasta lipsea (la şes), cărămizile (lupe) de lut. Majoritatea cetăţilor dacice însă au fost ridicate în ţinuturi muntoase printr-o perfectă integrare a construcţiilor în peisajul specific montan, imaginea contemporanilor fiind aceea sugerată de Florus, a dacilor „aninaţi de munţi”.
Constructorii daci au adaptat particularităţilor terenului nu numai planul cetăţilor ci şi tehnica de inspiraţie elenistică, rezultatul fiind apariţia genului original de zid - murus Dacicus: gros de la 1 la 3 metri (prin dublare la cetăţile refăcute de Decebal) cu două feţe (exterioară şi interioară) din blocuri variabile (0,6-0,8 m lungime, 0,4-0,6 m înălţime, 0,3-0,4 m grosime) de piatră tăiată regulat (opus quadratum), între care se tasa un emplecton de pământ şi pietriş; pentru realizarea coeziunii părţilor componente (piatra legată cu mortar a fost identificată doar la dava de la Cetăţeni-Argeş, ca mărturie a legăturilor culturale cu lumea romană) în partea superioară ale blocurilor se tăiau jgheaburi („babe”) în care se introduceau capetele bârnelor care, străbătând emplectonul, făceau legătura între cele două feţe ale zidului. Dublate uneori de valuri de pământ şi şanţuri, zidurile de incintă închideau la colţuri bastioane patrulatere de apărare, în timp ce, în interior se aflau sub supravegherea turnurilor locuinţă. Astfel construite, cetăţile dacilor s-au dovedit în măsură să reziste maşinilor de război romane soldaţii lui Traian fiind nevoiţi să înfrunte „multe primejdii” în „munţii cei întăriţi cu ziduri”, să facă mari sacrificii ca să poată lua „cu pericole, munte după munte”.
Aşezarile dacice de tip dava dispar după cucerirea Dacie, ca dovadă a reorganizării sociale şi a eliminării elitelor locale din noul tip de habitat.
BIBLIOGRAFIE:
Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.II, D-L, (coord.) C-tin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.365;
Gelu Florea, Oppidum, Dava - câteva consideraţii terminologice, în vol. Fontes Historiae. Studia in honorem Demetrii Protase, (C.Gaiu, C.Gâzdac), Bistriţa - Cluj-Napoca, 2006, p.245-250;
Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj, 1972;
România. Atlas istorico-geografic, Editura Academiei Române, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1996.
Vezi şi:
Categorii de toponime în funcţie de origine şi aşezare |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
