 Dincolo de incontestabilul set de valori spirituale cu care tracii au patruns în civilizaţia elenă şi prin aceasta, ulterior, în cea romană, istoriografia antică s-a lăsat mai uşor impresionată de caracterul războinic şi virtuţile militare de care aceştia au dat dovadă.
Amestecul tracilor în evenimentele politico-militare ale Greciei şi nu numai, a prilejuit, încă din vremurile homerice, evidenţierea calităţilor lor militare, parte importantă a moştenirii indo-europene, atribute care au rămas definitorii de-a lungul întregii istorii politice a Balcanilor. Uzând de aceste valori, războinicii traci au pătruns nu numai în conştiinţa contemporanilor lor, ci chiar în structurile politice elenistice şi mai apoi romane. Folosindu-se de mai evoluatele sisteme de organizare politico-statale greceşti şi romane, tracii au jucat adesea un rol important în aceste cadre, cel mai adesea ca mercenari. Plecând de la cazul celebrului gladiator Spartacus, fost ofiţer în armata romană, şi până la ocuparea celor mai înalte funcţii în ierarhia militară, inclusiv cea de împărat, se poate aprecia că, alături de celţi şi germanici, tracii au furnizat conflictelor antice numeroase contingente şi în acelaşi timp valoroşi soldaţi şi ofiţeri.
Dimensiunea fenomenului militar în lumea tracilor nu rezidă doar din calitaţile combative ale luptătorilor, acest aspect reprezentând doar un fragment dintr-un ansamblu complex de factori şi consecinţe. Construită şi dezvoltată în aceşti parametri, puterea militară a tracilor a inclus toate atributele proprii unui fenomen militar amplu, complex şi eficient, cu autentice valenţe combative, calităţi demonstrate în toate acţiunile militare care i-au inclus.
Ridicarea acelei megále arché a regelui Burebista trebuie să se fi făcut pe baza şi cu sprijinul elementului militar şi această contribuţie nu s-a oprit aici, ramura de nord a tracilor constituind unul dintre ultimele bastioane ale barbarilor, războinici care au exercitat permanent presiune asupra frontierelor nord-estice ale Imperiului.
Reconstituirea aspectelor militare ale civilizaţiei tracice oferă un amplu tablou al gândirii războinice în spaţiul ocupat de această populaţie, al dezvoltării artei militare şi al caracterului războinicului trac. Acest luptător de excepţie s-a distins nu numai prin lipsa tanatofobiei sau prin temperamentul vulcanic, ci şi prin preferinţa pentru săbiile şi pumnalele curbate, caracteristică ce l-a individualizat o dată în plus, dacă mai era nevoie, în cadrul mozaicului de războinici ai Antichităţii.
Armele curbe utilizate în spaţiul balcanic, demonstrează nu numai predilecţia tracilor pentru acest gen de arme, atitudine cu adânci rădăcini spirituale, ci şi multiplele conexiuni dintre lumea barbară şi mai civilizaţii lor vecini.
O parte a acestor arme, strânse sub numele generic de mahaira, conturează un tablou deosebit de interesant şi valoros, în acelaşi timp, asupra influenţelor reciproce şi a schimburilor cu caracter marţial între populaţiile trăitoare în Peninsula Balcanică, dar şi o imagine relevantă asupra fenomenului militar în lumea tracilor.
Mahaira (μαχαιρα) desemnează o varietate de săbii de diferite dimensiuni, cu tăişul pe o singură parte a lamei, încovoiate mai mult sau mai puţin, răspândite din Grecia până în Spania şi în întreaga Peninsulă Balcanică, într-un interval cronologic ce acoperă aproape întregul mileniu I a.Chr.
Termenul mahaira provine din rădăcina indo-europeană *magh-, a lupta, a lovi, definind mai multe tipuri de arme şi unelte. Restrângând sensurile în care a fost semnalat doar la contextele marţiale, prin mahaira se înţelege o sabie (spatha) cu diferite unghiuri de curbură, cu dimensiuni variabile, având, cu unele excepţii, vârful aproape aliniat în axul mânerului.
Primele menţionări ale acestui tip de armă ofensivă apar în Iliada, unde se face distincţie clară între tipurile de sabie dreaptă (xiphos) şi cele curbe, ceea ce elimină confuziile şi în acelaşi timp arată o specificitate deja consacrată. Această caracteristică, rămasă valabilă în timp, îl va face şi pe Xenofon să aprecieze mahaira ca fiind mai potrivită pentru lupta călare, în defavoarea spadelor drepte. Amănuntul este foarte important, întrucât utilizarea termenului mahaira a fost deosebit de variată la autorii antici, făcând uneori dificilă distincţia între simple unelte tăietoare şi armele propriu-zise.
Plecând de la aceste considerente pare probabil ca, la începuturile sale, mahaira, să fi fost un simplu cuţit curb, utilizat pentru sacrificii sau pentru uzul domestic ori personal. Este cert însă că în epoca homerică acest cuţit avea deja dimensiuni apreciabile, de vreme ce era purtat la centură. În epoca următoare, dimensiunile au crescut, exemplarele cunoscute având între 50 şi 90 cm, iar forma a suferit unele transformari care, însă, nu i-au alterat specificul.
Modelul clasic de mahaira poate fi descris ca o sabie care combină forma convexă cu cea concavă a lamei, având porţiunea convexă imediat după mâner. Adoptată în toată Grecia la începutul secolului VI a.Chr., ea cunoaşte o largă răspândire, cuprinzând întreaga Peninsula Balcanică, pentru ca apoi, prin intermediul marinarilor greci, să fie exportată spre centrul Italiei, sudul Franţei actuale şi Spania. În secolele următoare, această din urmă zonă va conferi armei – cunoscută aici sub numele de falcata iberica – o faimă deosebită.
Prezenţa şi utilizarea mahairei în lumea tracică este susţinută atât de numeroase dovezi arheologice, cât şi de izvoare istorice scrise. Folosită suficient de intens pentru ca unele triburi de traci să primească cognomenul de machairophoroi, forma ei este uneori diferită de exemplarele ilustrate pe vasele greceşti, caracteristicile tipologice şi dimensiunile variind, unele tipuri de săbii sau anumite exemplare au fost ataşate acestei categorii chiar dacă prezintă mai puţine elemente morfologice care să permită încadrarea tipologică în acest grup de săbii curbe. Ca element distinctiv, rămâne tăişul pe o singură parte a lamei, ea însăşi mai mult sau mai puţin curbată şi la unele tipuri, unghiul obtuz format fie între mâner şi lamă, fie, în unele cazuri, chiar pe lamă. Acest aspect distinctiv este şi cel mai variat, urmat de forma lamei, putând modifica, adesea substanţial, înfăţişarea armei, dar nu şi funcţionalitatea. Dacă la mahairele de tip grecesc, ca şi la falcatele iberice, acest unghi este mic şi transmis pe lungimea armei, la unele tipuri balcanice el are până la 35-40˚, ceea ce conferă armei o formă specifică, pusă în evidenţă şi de locul unde sabia este „frântă”, loc ce variază de la terminarea mânerului şi până la jumătatea lamei.
Exemplarul cel mai reprezentativ, cu o formă asemănătoare kopis-ului grecesc, poate fi considerat piesa descoperită în mormântul tumular de la Goljamata, în apropiere de Duvanli (Plovdiv, Bulgaria), care ilustrează tipologic forma clasică de mahaira. Considerată de Bogdan Filov un import din lumea greacă, arma impresionează prin mărime şi prin mânerul frumos placat cu fildeş. Deşi piesa în sine se poate înscrie pe lista influenţelor greceşti în zona tracică, prezenţa sa în iconografia greacă o arată mai mult ca o armă exotică, barbară. Acest aspect este întărit şi de anumite considerente tactice, care fac din mahaira o armă improprie atât hopliţilor greu înarmaţi, cât şi falangelor – unităţi militare în care accentul cade pe utilizarea lăncilor şi, implicit, pe direcţia de lovire spre înainte, acţiune mult mai potrivită pentru xiphos. Raritatea pieselor descoperite în Grecia poate fi pusă şi pe seama utilizării mahairei cu predilecţie de către cavalerişti, categorie de luptători mai puţin numeroasă.
Într-un context funerar, alături de un vârf de lance, o piesă similară, păstrată fragmentar, a fost descoperită la Sarnevec (Bulgaria), arma pe care descoperitorul o asociază cu mahaira de la Duvanli. Un alt exemplar cu caracteristici asemănătoare, a cărui lungime este de 60,9 cm, a fost descoperit la Sanski Most (Bosnia-Hertzegovina).
Alte două specii de mahaira au fost descoperite la Sofronievo şi în localitatea Lipnica, ambele în Bulgaria. Prima piesă prezintă un aspect frânt, identificabil mai des în nordul Dunarii, iar a doua are o formă elegantă, lanceolată, asemănătoare falcatei. Utilizarea acestei forme de mahaira de către tracii sudici este relevată şi de numeroasele ei ilustrări în scene păstrate pe ceramică şi metal.
Mult mai la vest, la Most na Soči (Slovenia), localitate situată dincolo de limita expansiunii trace, a fost descoperită o altă variantă tipologică de mahaira. Departe de a fi singulară în zonă, piesa prezintă modificări în raport cu armele din aceeaşi categorie descoperite mai la est de respectiva locaţie. Ele privesc lăţimea lamei, dar mai ales unghiul pe care aceasta îl face cu mânerul, caracteristici ce o individualizează în cadrul armelor de tip mahaira – constituind aşa numita variantă Ljubljanica – şi o apropie de exemplarele găsite în România. Descoperită într-un context funerar, arma relevă o modificare locală, proprie zonei-tampon traco-ilire, fapt întărit de numărul mare de piese, ceea ce atestă o producţie locală. Analogiile existente însă în spaţiul trac pot oferi suficiente argumente pentru stabilirea dacă nu a originii piesei, atunci a influenţei şi difuziunii tipului de armă caracteristic culturii Basarabi şi a intenselor schimburi între lumea iliră şi cea tracică în ceea ce priveşte armamentul ofensiv.
Vladimir Dumitrescu identifică, în aspectul cultural Basarabi, două tipuri de săbii curbe: unul în care încovoierea este disipată pe toată lungimea lamei şi un tip care prezintă caracteristici apropiate de cele regăsite la mahairele sud-tracice şi din lumea iliră. Daca primul exemplu se apropie de săbiile-secera – tipul falx de mai târziu – cel de al doilea tip de armă curbă, regăsit atât în dreapta cât şi în stânga Dunării, poate fi asimilat săbiilor de tip mahaira, care a fost o armă destul de comună în a doua jumătate a mileniului I a.Chr. în nordul Peninsulei Balcanice.
Mahairele de tip Basarabi, numite după localitatea omonimă din judeţul Dolj, prezintă de asemenea o tipologie distinctă, care le apropie de varianta Ljubljanica, datorită unghiului pe care arma îl face la îmbinarea lamei cu mânerul. Ele totuşi diferă prin dimensiuni, secţiunea triunghiulara a lamei şi terminaţia transversala care da mânerului forma literei T.
Cele mai vechi săbii de acest tip au fost descoperite la Basarabi (jud. Dolj) şi la Balta Verde (jud. Mehedinţi) şi sunt datate înainte de jumătatea mileniului I a.Chr. La Balta Verde au fost descoperite patru exemplare întregi şi opt fragmentare, denumite de autori pumnale, luându-se ca reper lungimea lamei. Din cauza stării precare de conservare sau a lipsei unor porţiuni din armă, încadrarea lor în rândul săbiilor sau a pumnalelor rămâne cel mai adesea deschisă discuţiilor. Totuşi, mahairele de la Balta Verde pot fi asimilate săbiilor dacă se au în vedere analogiile existente în spaţiul balcanic, dar mai ales funcţionalitatea lor. Fiind arme grele, specializate în lovit şi mai puţin pentru împungere, caracteristici ce le individualizează între armele de acest tip, funcţionalitatea le apropie de sabii şi nu de pumnale.
Unui orizont mai târziu îi aparţin o serie de mahaire a căror formă le apropie de sensul exact al sintagmei „săbii curbe”. Cele mai multe au fost descoperite la Ferigile (com. Costeşti, jud. Vâlcea), la Tigveni (jud. Argeş) şi la Brebu (jud. Caraş-Severin).
O altă categorie de arme ce pot fi incluse aici sunt cele descoperite la Gogoşu (jud. Mehedinţi), Teleşti-Drăgoieşti (jud. Gorj), Ferigile şi Enisala (jud. Tulcea), caracterizate prin alura aproape dreaptă şi prin lama elegantă.
Un caz aparte îl reprezintă o armă descoperită fortuit la Neudorf (jud. Arad), punctul Pârâul Roşia, care pare a proveni dintr-un orizont cultural mai târziu decât celelalte arme de care o leagă unele analogii morfologice şi funcţionale.
Una dintre variantele de mahaira, poate cea mai interesantă sub aspect morfologic, o reprezintă un tip de armă impropriu spus „curbă”, caracterizată prin unghiul brusc pe care îl face la jumătatea lamei. Frecvent descoperită în arealul tracilor sudici, ea este singura armă tracică regăsită în uz în Imperiul Roman, unde a pătruns odată cu captivii traci folosiţi ca gladiatori. Dacă piesele descoperite în arealul trac au dimensiuni care le fac încadrabile în categoria pumnalelor (între 17 şi 25 cm), cele folosite de gladiatori erau ceva mai mari (între 25 şi 35 cm), dimensiuni care le faceau mult mai potrivite pentru luptele spectaculoase.
Confundată adesea cu sica tracică, de care o diferenţiază aspectul şi funcţionalitatea, acest model de armă a devenit o componenta definitorie a echipamentului unui tip specific de gladiator, deosebit de temut în arenele romane tocmai datorită acestei arme, care îi permitea să lovească în locuri protejate de armuri, cel mai adesea ocolind marginile scuturilor folosite de oponenţi. Confuzia este explicabilă şi prin faptul că gladiatorii traci sunt reprezentaţi pe monumente sau în mozaicuri înarmaţi cu un pumnal încovoiat, ceea ce a dus la concluzia că ambele arme se regăseau în arsenalul acestor luptători şi, în consecinţă, au fost folosite în arenă suficient de mult timp încât să devină atribute etnice, nemaicontînd diferenţele morfologice dintre ele.
Fără pretenţia că armele curbe catalogate drept mahaira discutate aici reprezintă un tablou fidel al realităţilor din teren, parte datorită bibliografiei insuficiente, parte datorită ariei geografice şi cronologice vaste abordate, trebuie spus că ipotezele de lucru propuse încearcă să clarifice, măcar parţial, complicatele mecanisme militare care au determinat întreaga civilizaţie tracică.
Prin formă şi mod de utilizare, mahaira se ataşează perfect mentalităţii războinicului trac, individualist până la limita anarhiei, viteaz până la eroism, inteligent şi viclean, calitaţi care au reclamat tactici şi mijloace de luptă adecvate. Incapabili să lupte în unităţi disciplinate, care ar fi necesitat arme utilizabile în cadru organizat, tracii au fost nevoiţi să reziste vecinilor mai bine organizaţi militar. Mahaira, ca armă ofensivă, se înscrie în acest tipar prin faptul că mânuirea ei necesita spaţiu larg, ceea ce vulnerabiliza atât luptătorul cât şi formaţia sa de luptă sau chiar, prin mişcarile ample, îi putea răni pe cei din spatele luptătorului, dezavantaje însă anulate de impactul nimicitor datorat formei specifice, dar şi factorului psihologic deloc de neglijat. Toate aceste caracteristici, atât ale armei cât şi ale luptatorului, au făcut din tracii celei de a doua jumătăţi a mileniului I a.Chr., războinici de temut, prezenţi permanent atât în conflictele din propriul areal cât şi, ca aliaţi sau mercenari, cu mult în afara acestei zone.
Panoplia de arme curbe de tip mahaira sau derivate ale acesteia denotă un grad ridicat de racordare a tracilor la realităţile militare, care i-au obligat să îşi adapteze armamentul individual în funcţie de echipamentul populaţiilor cu care au realizat schimburi sau contacte mai mult sau mai puţin paşnice. Capacitatea ridicată de a prelua, adapta şi de a inova forme noi de săbii, la care au aplicat tehnici şi tactici adecvate, justifică suficient ideea ca vitejia legendară, virtuţile militare şi caracterul înclinat spre violenţă erau puternic secondate de un simţ practic şi strategic deloc de neglijat. Prezenţa în contexte funerare a acestor arme denotă şi importanţă spirituală pe care o acordau tracii armelor lor, în cazul acesta săbiilor frânte sau curbate, obicei păstrat de-a lungul întregii lor istorii.
Utilizate frecvent de către elitele militare, cel puţin în secolele VII-VI a.Chr., la începutul La Tène-ului ele vor fi treptat înlocuite de săbiile drepte celtice, rămânând, într-o formă evoluată, în uzul unei categorii speciale de războinici profesionişti.
Produsă din fier de bună calitate şi într-un număr suficient de mare încât să fie considerată atribut etnic, mahaira, cu diferitele ei subtipuri, se regăseşte în acest cadru şi pune în evidenţa calităţile militare ale tracilor, dând o importantă notă de particularitate războinicilor de la Dunăre, caracteristică mult mai vizibilă odată cu crearea regatului dac şi apariţia temutei falx dacica, ea însăşi o mahaira elaborată şi adaptată noilor mentalităţi şi realităţi militare.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Mahaira, în BCSS, nr.15, 2009, p.47-67.
Bibliografie suplimentară:
I.I.Russu, Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;
Constantin C. Petolescu, Auxilia Daciae, Editura Ars Docenti, Bucureşti, 2002;
I.I.Russu, Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara Provinciei Dacia Traiana), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1980;
Zoe Petre, Armata lui Burebista, în 2050;
Mircea Dogaru (coord.), Armată şi societate în spaţiul românesc, Editura Globus, Bucureşti, f. a.;
C. Daremberg, M.E.Saglio, Dictionnaire des Antiquités Grecques et Romaines, Paris, 1926, tom.3, vol.2 (L-M), s.v. machaera;
Horace Sanders, The Weapons of the Iberians, Univeristy Press, Oxford, United Kingdom, 1913;
Iliada, 3, 271; X, 884; XVIII, 597; XIX, 252; cf. Lehrs, De aristarchi studiis homericis, 2e , éd. Leipz., 1865, p.89;
Fernando Quesada Sanz, Máchaira, kopís, falcata în Homenaje a Francisco Torrent, Madrid, 1994, p.75-94, p.88-90, http://www.ffil.uam.es/equus/warmas/online/machairakopisfalcata.pdf, la 25 oct. 2009;
D.H.Gordon, Scimitars, sabres and falchion, în Man, Vol.58. (Feb., 1958), p.22-27, traducere Elena Tudorache, www.jstor.org;
Mar Gabaldón, La falcata de Almedinilla (Córdoba), http://man.mcu.es/publicaciones/pdf/falcata.pdf;
Hristo M. Danov, Tracia antică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
Kamen Kolev, Scenes thraces sur l’amphore-rython du tresor d’or de Panagjurište, în Pulpudeva, 1, Plovdiv, 4 -19 octombrie, 1974, fig.8;
Bogdan Filov, Neuentdeckte thrakische Hügelgräber von Duvanlii, în Bulletin de l’Institut Archéologique bulgare, tom.VII, 1932-1933, Sofia;
Fernando Quesada Sanz, Arma y símbolo: La Falcata Ibérica, Instituto de Cultura „Juan-Gil Albert”, Alicante, 1992;
Dimitri Tzontchev, Tombeau tumulaire antique prés de Sarnevec, în Bulletin, tom.XIV, 1940-1942, Sofia, 1943, p.60-68, p.63, fig.135;
C. Bradford Welles, Archeological Digest, în American Journal of Archaeology, vol.52, Nr.2 (apr. - iun., 1948), p.272-290;
Bogdan Nikolov, Trakiiski pametnići văv Vračansko, în Izvestija-Sofia, 28, 1965, p.167, abb.4/α;
Peter Zazof, Mythos oder ritual? Zum Amphora-Rhyton von Panagurište, în Pulpudeva, 6 supplementum, Plovdiv, 10-12 octombrie, 1986;
Strabon (VII, 7, 1[C.320]) spune că neamurile cuprinse între Istru şi munţii Iliriei şi ai Traciei, neamuri vrednice să fie amintite şi care ocupă tot ţărmul Adriaticii, începând din fundul Golfului [Adriaticii] şi locuind pe tot ţărmul din stînga al Pontului[…]. Apud Izvoare privind istoria Romîniei, I, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Bucureşti, 1964, p.251. Amestecul dintre traci şi iliri, pe fondul unor rădăcini comune, poate fi una din cauzele care au dus la folosirea aceluiaşi tip de armă curbă în cele două zone geografice. Cf. Alexandru Vulpe, Traci şi iliri la sfârşitul primei epoci a fierului în Oltenia, în SCIV, XIII, 1962, p.307-324;
Mitja Guštin, Mahaire. Doprinos k povezavam Picena, Slovenije in Srednjega Podonavja v 7. stol. pr. n. Št., în Situla, nr. 14-15, 1974, p.77-94;
Gaspari Andrej, Miha Mlinar, Grave with a mahaira from Most na Soci, în Arheološki vestnik, 2005, vol.56, p.169-186, http://av.zrc-sazu.si/pdf/56/AV_56_Gaspari_Mlinar.pdf;
Alexandru Vulpe, Mihai Zahariade, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, Editura Militară, Bucureşti, 1987;
Alexandru Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile. Monografie arheologică, Bucureşti, 1967;
Mitja Guštin, Beitrage zu den vorgeschichtlichen zwischen Slowenien und Basarabi, în Apulum, XV, 1977, p.155-168;
Vladimir Dumitrescu, La nécropole tumulaire du premier âge du fer de Basarabi (Dép. de Dolj, Olténie), în Dacia, S.N., 12, 1968;
Dumitru Berciu, Eugen Comşa, Săpăturile de la Balta Verde şi Gogoşu, în MCA, II, 1956;
Alexandru Vulpe, Eugenia Popescu, Contributions à la connaissance de la génèse de la civilisation géto-dacique dans la zone Argeş-Vâlcea. La necropole tumulaire de Tigveni, în Dacia, XVI, 1972, p.75-111, fig.915, fig.9/16;
Valeriu Leahu, Mormânt hallstattian descoperit la Brebu, în SCIV, 16 (1965, 1), p.159-162, fig.1/5;
Gheorghe Calotoiu, Consideraţii asupra inventarului funerar descoperit în necropola tumulară de la Teleşti-Drăgoieşti-Gorj, în Drobeta, XV, 2005, p.106-122;
Gavrilă Simion, Les Gétes de la Dobroudja septentrionale du VIe au Ier siècle av.n.è., în Thraco-Dacica, 1, 1976, p.143-164, fig.7/2;
Milco Mirtchev, Necropole thrace a tumuli au vill. de Dobrina, în Bulletin du Museé national á Varna, tom I (XVI), Varna, 1965, p.33-70, Planşa X, (fig.40); XI, (fig.42);
Daremberg şi Saglio, Dictionnaire, tom.2, vol.2, (F-G), s.v. gladiator, p.1587;
Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, Sebeş, 2009, p.43-62.
|
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
