Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (82)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (8)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (35)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (430)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

LATRONES. REBELI SAU TÂLHARI?

Analiza de faţă îşi propune să abordeze un fenomen mai puţin investigat al societăţii romane, ce priveşte o categorie socială aparte, anume pe excluşi. Din capul locului, datorită complexităţii subiectului, am operat deliberat o restrângere a câmpului analizei, concentrându-ne numai asupra unei categorii bine definite de excluşi, anume cei cunoscuţi sub numele de „latrones”.

1. Câteva observaţii etimologice.

Din punct de vedere etimologic, latro-onis vine dintr-un cuvânt grec care se traducea prin „soldat”, „mercenar” sau „luptător” în sens larg. În lumea romană, termenul în cauză îşi modifică înţelesul de origine şi ajunge să desemneze pe hoţul la drumul mare sau pe bandit. Din latro-onis derivă apoi latrunculus, ce desemna un jeton folosit într-unul dintre jocurile romane, asemănator ţintarului, însă sensul anterior al termenului rămâne neschimbat, fiind prezent câteodată şi pe documentele epigrafice, drept o variantă populară a sa, adică lutrunculus.
În acelaşi timp, mai putem consemna o observaţie demnă de interes. În latină există un verb, lateo-ere, care însemna „a ascunde” sau „a fi ascuns” şi din acest punct de vedere constatarea devine importantă căci latrones acţionau la adăpostul întunericului şi al unor forme de relief greu accesibile, aşa după cum o atestă sursele clasice ce le vom evoca în continuare. Ei erau în permanent conflict cu legile, iar consecinţele acestei stări de fapt erau dintre cele mai serioase, deşi nu puţine erau cazurile când administraţia romană încerca să le estompeze.

2. Istorie de caz

Delictul de care se făceau vinovaţi tâlharii la drumul mare era latrocinium. Acesta presupunea furtul însoţit de violenţă care beneficia şi de un efect de neprevăzut. El era cu atât mai grav cu cât hoţii formau bande înarmate, mai mult sau mai puţin numeroase, şi atunci când premediatrea era dovedită fără dubiu.
În ordine cronologică, una dintre primele vânători organizate împotriva hoţilor, atestată de textele clasice, a fost cea condusă de pretorul Postumius, în anul 185 a.Chr., în regiunea Tarentului, când a reuşit să prindă mai mult de 7.000 dintre aceştia. Având în vedere populaţia peninsulei la vremea aceea, captura era, fără îndoială, remarcabilă. În timpul lui Augustus, mai multe bande înarmate de hoţi au produs spaimă în Sardinia, iar autorităţile au avut mari dificultăţi în a le înăbuşi. Augustus este pus dealtfel în situaţia de a oferi o recompensă, destul de serioasă, de 250.000 drahme, pentru prinderea unui bandit spaniol, pe nume Coracottas, ce acţiona în Asia Mică. Tiberius, continuând măsurile luate de Augustus, exilează forţat în Sardinia, încercată de valuri de jafuri, 4000 de evrei pentru a-i folosi împotriva hoţilor de acolo. Frecvent, bandele acestea ce puneau în primejdie ordinea societăţii romane erau constitute din dezertori, cum era de pilda Maternus, în vremea împăratului Commodus, care activa în Spania şi Gallia, sporindu-şi efectivele prin eliberarea osândiţilor din închisori în provinciile în cauză. Împăratul devine deosebit de mânios, când află de succesele bandelor de tâlhari ai lui Maternus şi trimite ordine categorice guvernatorilor implicaţi. Unii dintre ei, cum era de pildă Septimius Severus, vor fi confruntaţi şi mai târziu cu aceste probleme. Pentru a stăvili jafurile şi violenţele din ce în ce mai ameninţătoare, forţele obişnuite, menite a le reprima erau deseori insuficiente.
În vremea lui Septimius Severus cetele unui alt bandit celebru, pe nume Bulla, devenit repede cunoscut sub numele de Bulla Felix, a ţinut piept autorităţilor romane vreme de aproape doi ani, până când a fost prins. Tot în aceeaşi perioadă, un alt bandit redutabil, pe nume Claudius, care a trecut prin ascuţişul sabiei Syria şi Palestina, a avut îndrăzneala de a se prezenta în faţa împăratului în costumul unui tribun militar roman, deşi el era un umil dezertor. Nu de puţine ori, asemenea acte îndrăzneţe alimentau admiraţia populară şi în jurul lor se ţeseau tot felul de legende, pline de fapte de bravuri, deşi legile nu ţineau seama de acestea şi le pedepseau cât se putea de aspru.

3. Legile

Latrocinium făcea parte dintr-o categorie mai largă de delicte ce se refereau la mai multe tipuri de furt (furtum), produse în circumstanţe diferite. Din punct de vedere juridic, exista însă o oarecare legătură între latrones şi alţi delicvenţi, pentru fapte reprobabile. Hoţii de cai sau de vite, cunoscuţi sub numele de abigei sau abactores, erau incluşi în aceeaşi categorie de delicvenţi ca şi latrones. Toţi erau urmăriţi şi pedepsiţi „extra ordinem”, adică în urma unei proceduri sumare. Pedeapsa însă varia în funcţie de gravitatea faptelor şi asprimea ei se dovedea cu atât mai mare cu cât exista dovada unei premeditări sau atunci când delictele se produceau în timpul nopţii. Printre hoţii de drept comun, condamnaţi pentru furturi, cei care operau în băile publice, fures balnearii, erau condamnaţi de obicei la muncă silnică, iar fures noctuni cei care operau la adăpostul întunericului, puteau fi ucişi, atunci când erau prinşi asupa faptului.
Uciderea unui tâlhar era reglementată de câteva legi, atunci când se invoca legitima apărare, însă dacă acesta era remis judecătorilor, în vederea unei proceduri „extra ordinem”, reclamantul nu mai putea ridica pretenţii suplimentare, în afară de recuperarea bunurilor de care a fost deposedat.
Lex Acilia repetundarum, elaborată în urma unui plebiscit şi iniţiată de Acilius Glabrio, în 123-122 a.Chr., avea drept scop îngrădirea abuzurilor magistraţilor şi stabilea, în acelaşi timp, normele de organizare ale procesului, convocarea instanţelor şi componenta juriului etc. Dispoziţiile acesteia au fost apoi reluate într-o altă lege Cornelia repetundarum, elaborată în 81 a.Chr., de către Sylla. Ambele stabileau un cadru juridic precis conform căruia se putea desfăşura un proces însă de obicei, deliberările privindu-i pe tâlhari cunoşteau o procedură sumară.
O altă lege, elaborată tot de către Sylla, în acelaşi an, lex Cornelia de sicariis, prevedea represiunea unor acte criminale, printre care şi cele privitoare la banditism. Prevederile legii vizau pe cei care atacau oameni sau proprietăţi, tâlharii la drumul mare (latrocinium), omorul sau tentativa de omor (homicidium), actele deliberate în urma cărora se pronunţa o condamnare la moarte pentru un nevinovat, mărturia falsă atunci când era în joc pedeapsa capitală, otrăvirile, incendiile provocate.

5. Rebeli şi tâlhari

Nu de puţine ori, latrones atestati şi prin câteva inscripţii descoperite în Dacia, au fost asimilaţi de istoriografia românească „rebelilor sau haiducilor porniţi la luptă împotriva exploatării romane nemiloase”. Pe de altă parte, este foarte important de observat în primul rând o situaţie întrucâtva identică cu cea consemnată în lumea modernă: revoltele antiromane, ca şi altele din vremurile apropiate nouă, erau asimilate, de către autorităţi, aproape invariabil, delictelor de drept comun. Mecanismul mental ce a funcţionat şi atunci şi acum era practic acelaşi şi îşi află rădăcinile în antichitate. În această direcţie putem examina câteva exemple precise, semnificaţia lor fiind deosebit de grăitoare.
Multe dintre revoltele antiromane, organizate de barbarii din provinciile supuse, în secolul I d.Chr. sau la începutul secolului al II-lea, au fost automat asimilate, de propaganda oficială romană, unor acte de banditism. Cazul rascoalei lui Tacfarinas, de pildă, în Africa, este sugestiv, deşi oarecum singular, în raport cu celelalte provincii. Mai mult decât o intervenţie de rutină a trupelor ce trebuiau să asigure securitatea provinciei, această răscoală, din anul 17 d.Chr., devine, datorită întinderii geografice şi implicaţiilor sociologice, o problemă militară serioasă, conferită consecutiv, spre rezolvare, mai multor legati imperiali, dar lichidată definitiv doar de către P. Cornelius Dolabella. Examinand puţin realităţile vremii de atunci, consemnate de Tacitus, explicaţia succesului iniţial al răsculaţilor lui Tacfarinas rezidă în primul rând, nu în justeţea aspiraţiilor lor ci în slăbiciunea societăţii romane însăşi, incapabilă să se apere aşa cum se găsea în acel moment, măcinată de corupţie. Tacitus evocă o situaţie atingând un punct critic extrem de periculos, aproape de pragul disperării, din cauza decadenţei şi corupţiei autorităţii de la Roma şi din provincii. Toate aceste mari neajunsuri, înregistrate de Tacitus şi înrădăcinate în mintea romanilor de rând, au asigurat un suport decisiv pentru răsculaţi. Aceştia erau priviţi drept tâlhari în virtutea unui principiu legiferat oarecum, extrem de limpede, puţin mai târziu.
Societatea romană, în ansamblul ei, se preocupa puţin sau deloc de cunoaşterea cauzelor reale ce produceau situaţii de criză de o asemenea amploare. Excluşii din societate, adică cei aflaţi în conflict cu legea, constituiau o categorie socială absentă din preocupările sau mentalitatea romanilor de rând şi cu atât mai puţin a autorităţilor. În situaţiile de criză, cum a fost cea evocată mai înainte, ceea ce preocupă societatea romană nu erau cauzele care le alimentau, cât marile slăbiciuni ale celor însărcinaţi să le domine. Câţiva autori clasici încearcă totuşi să abordeze, chiar dacă tangenţial, cauzele reale ale delicvenţei. Dio Cassius, de pildă, ne face cunoscute cuvintele celebrului bandit Bula Felix, adresate soldaţilor în mâna cărora căzuse în cele din urmă, prin care acesta îndemna pe cei în drept să se preocupe de soarta celor disperaţi pentru a nu fi siliţi să ia calea aleasă de el. Oricum, aceste remarci, reale sau nu, oglindesc o excepţie de la regulă, într-o societate obişnuită cu diferenţieri tranşante între cei ce îi împărtăşesc valorile şi cei excluşi din ea, indiferent de motive. Din acest punct de vedere, există câteva menţiuni extrem de sugestive în „Digeste” conform cărora societatea romană trebuie să aibă în vedere o singură stare de fapt: „inamicii ei erau cei cărora le-a fost declarat un război sau, dimpotrivă, ei înşişi au declarat război acesteia, toţi ceilalţi nefiind decât nişte bandiţi sau hoţi la drumul mare”. Aşadar, pericolul potenţial pentru societate era oarecum exterior, ameninţările interne fiind eludate până la estompare.
Dealtfel, tâlharul însuşi interesa foarte puţin discursul filosofic roman şi cu atât mai puţin pe marii oratori. Atunci când interesele uneia sau alteia din taberele care îşi disputau la un moment dat puterea o cereau, adversarii acesteia erau deseori trataţi în discursul public drept latrones, deşi în realitate erau doar rivali ai celor ce îi numeau astfel. Marcus Antonius, Sextus Pompeius şi cei ce se aflau alături de ei, de pildă, treceau la un moment dat drept bandiţi şi piraţi în discursul public al lui Augustus, la fel după cum Septimius Severus îi numeşte tot latrones pe Pescennius Niger şi Claudius Albinus, atunci când cârma imperiului se dispută între cei trei.
Dacă avem în vedere strict literatura beletristică, latrones intervin în discursul narativ pentru schimbarea planurilor şi pitorescul imaginilor. În această direcţie se înscrie, de pildă, autoportretul pe care şi-l face tracul Hemus, fiul lui Thero, ce avea la activ multe jafuri petrecute în Macedonia, din „Metamorfoze”-le lui Apuleius.

6. Chestiuni de epigrafie; inscriptiile din Dacia

Mai multe inscripţii se referă, direct sau indirect, la o serie de aspecte legate de jafurile sau omorurile înfăptuite de tâlhari, în special de răzbunarile ce urmau şi care cădeau în seama familiilor sau rudelor celor ucişi, conform unor principii juridice simple, amintite deja. Exista apoi o categorie redusă de documente epigrafice în care apar menţionate diverse monumente sau regiuni dintr-o provincie, căzute pradă atacurilor tâlharilor. În această direcţie se poate cita o inscripţie de la El Kef (Colonia Sicaensium), din Africa de nord, ce atestă jaful şi devastarea unui templu al Venerei, refăcut ulterior de un demnitar local, pe nume Valerius Romanus. Din alte surse aflăm ca în timpul lui Commodus, o parte din elementele de apărare ale oraşului Aquincum au fost distruse de incursiunile bandiţilor, iar o inscripţie fixată pe faţada unui turn de veghe de la Intercissa semnalează mai multe raiduri nocturne ale acestora, petrecute în a doua jumătate a sec al II-lea. Alte inscripţii menţionează locurile în care se aflau ascunşi tâlharii, sau o parte dintre cei aflaţi în luptă cu aceştia, care şi-au aflat moartea în diverse ambuscade. Aşa de pildă, o inscripţie datată în 359 d.Chr. face menţiunea unui castellum din Cilicia stăpânit pentru o vreme de tâlhari, după cum o alta, de la Troesmis, în Scythia Minor, datată între 337-340 d.Chr., ne semnalează hotarele unui teren public aflat în vecinătatea unui loc unde se adunau hoţii.
Pe de altă parte, o inscripţie din 246 d.Chr., descoperită în Umbria, pe Via Flaminia, atestă un evocatus, pe nume Aurelius Munatianus, din cea de a Vl-a cohortă pretoriană, care era totodată şi agens at latrunculum, luptând împotriva tâlharilor alături de alţi 20 de marinari ai flotei de la Ravenna. Tot aici se cuvine a aminti un subofiţer al Legiunii a XIII-a Gemina, Antonius Valentinus, ucis de tâlhari într-o ambuscadă în nordul Italiei, într-un loc blestemat (loco quod appelatur scelerata). Cele amintite până acum sugerează însă situaţii oarecum izolate pentru că majoritatea documentelor epigrafice cunoscute atestă diverse ucideri ale unor demnitari locali, răzbunate sau nu de către familie, prieteni sau rude apropiate. Vom trece în revistă doar pe cele descoperite în Dacia sau în provinciile învecinate, întrucât sunt şi cele mai numeroase în raport cu restul imperiului.
În Moesia Superior, două inscripţii fac referire la moartea a doi cetăţeni romani ucişi de tâlhari, Valerius Marcus şi Scerviaedus Sita, acesta din urmă probabil un illyr, cărora familiile le-au ridicat câte un monument. În Dalmaţia sunt consemnate alte trei inscripţii referitoare la aceeaşi problematică. În afara deceselor survenite în urma atacurilor tâlharilor, o inscripţie descoperită la Salona face menţiunea şi a unui alt fapt interesant: un cetăţean roman, după nume, C. Tadius Severus?, dacă lectura se dovedeşte justă, a fost ascuns la tâlhari, (abducto a latronibus - conform textului) şi poate silit de aceştia să li se alăture sau să se răscumpere. Dacă ne raportăm şi la alte surse, putem consemna mai multe „dispariţii” ale unor persoane, chiar de rang înalt, căzute în captivitate la tâlhari şi folosite apoi drept ostatici răscumpăraţi în schimbul unor sume de bani. Plinius cel Tânăr de pildă, relatează o întâmplare extrem de grăitoare în acest sens, într-o scrisoare adresată lui Bebius Hispanus.
Pentru Dacia, alături de trei inscripţii ce se înscriu în aceeaşi categorie cu cele amintite înainte, o alta atestă prezenţa unui corp însărcinat cu asigurarea ordinii publice în timpul nopţii, nocturnii. Pentru că documentul epigrafic în chestiune este singular pentru această zonă a imperiului, semnificaţiile sale sunt cu atât mai importante. Condiţiile descoperirii introduc un prim element contradictoriu. Inscripţia a fost descoperită, alături de alte două, lângă un probabil sanctuar, situat în vecinătatea castrului ala-ei Siliana de la Gherla. Cum prezenţa în acest loc a nocturni-lor este destul de anevoie de explicat, forţele castrului putând face faţă cu uşurinţă unor eventuale atacuri ale tâlharilor, s-a considerat că piesa provine de la Napoca, oraşul cel mai apropiat de locul descoperirii. Datată în anul 216 d.Chr, inscripţia a fost ridicată de Marcus Aurelius Frontonianus in honorem nocturnorum. Numele dedicantului şi formula de consacrare sugerează evident amprenta epocii severiene însă din păcate, alte detalii sunt greu de precizat, în legătură cu relaţia personajului în chestiune şi cei pentru care a fost consacrată. Dacă luăm în consideraţie faptul că la Roma existau magistraţi însărcinaţi cu anchetarea şi judecarea delictelor petrecute în timpul nopţii, amintiţi deja, atunci şi nocturnii de la Napoca se pot înscrie în această categorie. Pe de altă parte, judecând inscripţia într-un context mai larg, specific realităţilor din Dacia, atunci trebuie să avem în vedere vizita lui Caracalla aici, petrecută în 214 d.Chr., şi determinată de câteva tulburări care au afectat provincia în primele decenii ale sec. al III-lea. Cu prilejul vizitei lui Caracalla sunt refăcute o serie de edificii publice sau castre, cum ar fi Templul Zeilor Mauri de la Micia, sau castrul de la Porolissum, de pildă, acţiunea având şi un scop bine determinat, alături de încărcătura propagandistică obişnuită. Poate că prezenţa nocturni-lor la Napoca să se înscrie în contextul măsurilor luate în urma vizitei imperiale şi a unei recrudescenţe a delictelor, asociate cu tulburările de la frontiera nordică a provinciei.
În ceea ce priveşte celelalte trei inscripţii descoperite în Dacia, ele atestă o altă stare de fapt, fiind legate, fie prin locul descoperirii, fie prin personajele menţionate în ele, de zona Drobetei. Se cunoaşte deja rolul de prim rang înregistat de acest centru urban al Daciei în dezvoltarea comerţului din regiune. Prin această zonă tranzitau multe mărfuri, poate chiar şi aurul extras din Munţii Apuseni, constituind ţinta predilectă a jafurilor. Prima inscripţie, deşi descoperită la Slatina, menţionează un quattorvir de la Drobeta, Publius Aelius Ariortus, în vârstă de 50 de ani, ucis de tâlhari a cărui memorie e cinstită de soţie, fiu şi nepoţi.
Cea de a doua, descoperită la Băile Herculane, atestă un alt demnitar de la Drobeta, un decurion, Lucius Iulius Bassus, ce fusese şi questor în acelaşi oraş, răpus tot de tâlhari. Şi în acest caz, ar fi de consemnat câteva aspecte: întâi ar fi de remarcat faptul că la Băile Herculane exista o prosperă staţiune de băi termale, iar termele erau unul din locurile predilecte de activitate al hoţilor, existând chiar o categorie specială a acestora -fures balnearii- amintită anterior; în al doilea rând, faptul că cel ucis era şi questor, aduce în discuţie rolul pe care probabil l-a jucat în admnistraţia financiară a Drobetei şi atribuţiile ce îi reveneau în anchetarea jafurilor. Oricum însă, în perioada în care a fost ridicată inscripţia, atribuţiile questorilor erau clar delimitate, iar acest tip de anchete probabil nu le mai reveneau.
A treia inscripţie menţionează moartea unei femei, al cărei nume rămâne necunoscut, răzbunată însă de membrii familiei care au ridicat şi monumentul, Ulcudius Baedari şi Sutta Epicadi, după nume illyri de origine.
La capătul acestei analize se impun câteva observaţii în chip de concluzie. Prima ar fi legată de un anumit mecanism mental care se regăseşte nu numai în epoca romană ci şi mult mai aproape de zilele noastre: adversarii unui sistem social, cei exclusi deci, din propria dorinţă sau siliţi, sunt invariabil asimilaţi unor delicvenţi de drept comun. Cauzele reale ce i-au îndemnat la această atitudine nu au constituit un motiv de preocupare, explicaţia care a fost cel mai des evocată fiind criza în care se afla societatea la un moment dat. Ceea ce constituia un motiv de îngrijorare nu era atât amploarea actelor de violenţă, cât paralizia societăţii incapabilă să se apere. La situaţii de asemenea natură armată constituia un sprijin de luat întotdeauna în calcul.
A doua constatare ar fi în legătură cu aparatul represiv instituit de societatea romană pentru a se proteja. Spre deosebire de Roma, pentru care exista o structurare oarecum precisă a atribuţiilor ce le reveneau atât magistraţilor cât şi corpurilor de ordine, în provincii lucrurile sunt mult mai confuze şi de multe ori comunităţile sunt luate pe nepregătite în lupta cu tâlharii. Documentele epigrafice trecute în revistă consemnează chiar faptul că uciderea unor cetăţeni este razbunată de cei apropiaţi, aceasta în virtutea unor norme juridice care exprima fragilitatea sistemului. În locul celor care ar fi trebuit să ţină sub control dezordinile, cei direct implicaţi sunt chemaţi să-şi facă singuri dreptate cu mijloacele pe care le au.


BIBLIOGRAFIE:


Sursa:
Radu Ciobanu, Delicvenţă şi justiţie în epoca romană: „latrones”-rebeli sau tâlhari? (Delinquence et justice a l'epoque romaine: „latrones”-rebelles ou bandits?), în Sargeţia, 1999-2000, 28-29, nr.1, p.183-190.

Bibliografie suplimentară:
Radu Ardevan, Nochmals über Interfecti a Latronibus in Dakien, în Studia Historica et Archaeologica, Timişoara, 2004, p.21-25.