 Într-o societate razboinică precum cea veche nord-dunăreană, este de la sine înţeles că progresele înregistrate în metalurgie, în acest caz în cea a fierului, s-au reflectat în special în calitatea şi eficienţa armelor. De fapt, cele mai vechi obiecte de fier descoperite pe teritoriul actual al României, databile în secolele XIII-XII a.Chr., sunt arme.
Progresele tehnologice acumulate pe parcursul următorului mileniu în reducerea şi prelucrarea fierului au făcut posibilă obţinerea unei noi generaţii de arme, mult mai eficace, cu calităţi puternic individualizate, veritabile embleme ale populaţiilor utilizatoare. O asemenea evoluţie s-a petrecut şi în Dacia, ca rezultat al concentrării experienţei şi a cunoştinţelor de fabricare, ajungându-se la o adevarată specializare a anumitor meşteri fierari şi în final, la obţinerea unei arme, o sabie curbă, temuta falx dacica. Relevată de numeroase izvoare scrise, arheologice sau numismatice, sabia încovoiată a dacilor este prezentă, îndeosebi în ultimul secol de existenţă a statului dac, într-un evantai de forme şi dimensiuni, singura constantă a acestei panoplii fiind încovoierea şi tăişul pe o singură parte, cea concavă, a lamei.
Pentru a extrage din acest noian de arme încovoiate sabia emblemă a războinicilor daci propunem o tipologie bazată pe dimensiunile lamei şi dimensiunile curburii.
La modul general, falx desemna toate obiectele de forme şi mărimi diferite care aveau în comun tăişul pe partea interioară a unei lame mai mult sau mai puţin curbate, această caracteristică diferenţiindu-le de diversele tipuri de cuţite. S-ar include astfel în sintagma „Dacorum falcibus” secerile, coasele, cosoarele şi cuţitele de luptă, pumnalul curb (sica) şi cele două tipuri principale de sabie curbă: rhomphaea, de origine traco-illyră, cu o lungime impresionantă (uneori chiar peste 2 m), şi varianta –socotind după dimensiunile lamei– mai degrabă scurtă decât medie, falx dacica, utilizată cu preponderenţă la nordul Dunării.
La un asemenea înţeles larg se va fi gândit, poate, şi M. Cornelius Fronto, integrând în sintagma Dacorum falcibus toate tipurile de arme curbe ale dacilor. Dar nu la fel pare să spună Publius Papinius Statius, pentru care falx este arma-simbol a getului, ceea ce presupune că doar una dintre armele sale curbate şi-a câştigat o asemenea reputaţie încât să poată fi prin excelenţă asociată cu etnia celor care o foloseau. Coroborând această informaţie cu reprezentările artistice din epocă, singurul candidat la acest statut ramâne un anume falcatus ensis devenit în literatura de specialitate recentă falx dacica, arma ale cărei caracteristici nu au fost însă, până acum, stabilite în detaliu.
Tipologia pe care o vom prezenta în continuare şi repertoriul de reprezentări care stă la baza ei nu sunt şi nici nu pot fi exhaustive. Ceea ce se remarcă însă este marea varietate a formelor. Această varietate ar conduce la concluzia că artiştii au apelat mai degrabă la intuiţie decât la redarea realistă, exactă a modelului din faţa lor. Există însă şi o alta explicaţie şi anume aceea că fierarii nu au utilizat matriţe, care ar fi permis o anume standardizare a pieselor, ci au prelucrat manual barele de metal şi astfel dimensiunile finale, forma şi unghiul de deschidere a curburii au ajuns să difere de la piesă la piesă. Într-un asemenea scenariu, fiecare artist a putut vedea o sabie curbă, pe care a redat-o în funcţie de abilităţile şi măiestria de care dispunea, rezultând astfel o imagine realistă sau schematică, dar oricum corectă din punctul de vedere al caracteristicilor exemplarului reprezentat.
Cele mai multe reprezentări repertoriate provin de pe monede. Este uşor de înţeles, deoarece moneda, în special cea cu valoare mică, dar cu putere mare de circulaţie, era mijlocul prin care victoria asupra dacilor putea fi transmisă cel mai repede în întreaga lume cunoscută în epocă. Este foarte interesant că, din evantaiul de posibilităţi prin care putea fi răspândit acest mesaj, a fost aleasă cu preponderenţă sabia curbă, căreia i se recunoaşte sau atribuie astfel, calitatea de simbol al Daciei. Dincolo de răsunetul bătăliilor, transmis de cei care luaseră parte la ele, monedele au fost probabil elementul care a contribuit decisiv la asocierea dintre daci şi falces, exprimată de textul lui Fronto, în care parţii, eternii duşmani ai Imperiului, apar şi ei asimilaţi teribilelor lor săgeţi. Această asociere simbolică între daci şi armele lor favorite va supravieţui mult după impactul dureros al războaielor, monedele emise sub împăraţii ulteriori, până spre mijlocul secolului al III-lea, fiind un elocvent indiciu că şi imaginea dacului paşnic sau soldat în slujba Imperiului trebuia însoţită de sabia sa încovoiată.
Această multitudine de reprezentări are ca şi corespondent o destul de diversificată tipologie, căci aproape că nu exista monede, fie ele chiar din aceeaşi emisiune, pe care să apară exact aceeaşi reprezentare, diferenţele constând nu doar în locul amplasării şi numărul săbiilor curbe, ci chiar în forma şi dimensiunile lor. Din acest motiv şi din acela că adeseori sabia este redată ca parte a unui trofeu sau aruncată într-o grămadă de arme, nefiind deci vizibilă integral, am considerat mai utilă prezentarea în paralel a reprezentărilor de pe monede cu cele de pe Columna traiană, Tropaeum Traiani, celelalte monumente de for public cunoscute, precum şi cu săbiile provenite din descoperirile arheologice. Acest mod de prezentare, dincolo de dezavantajele amalgamării, ni s-a părut cel mai potrivit pentru ilustrarea detaliilor care conduc la diversificarea tipologiei.
1.Coasa de luptă, pentru două mâini, cu lama lungă şi puternic curbată. Calitatea de a fi lungă, a fost stabilită prin comparaţie cu celelalte obiecte alături de care a fost găsită reprezentată, în speţă alte săbii, suliţe, lănci şi scuturi. Lungimea ar varia deci, în funcţie şi de caracteristicile mânerului, între 1/1,5-2 m, ceea ce ar îndreptăţi presupunerea că avem de-a face cu o specie de rhomphaea. Asemenea formă şi dimensiuni făceau probabil acest tip de sabie destul de greu de mânuit şi de aceea e posibil să fi fost mai rară.
2. Sabia pentru două mâini, cu lama lungă, încovoiată în partea superioară, cu un traseu elegant al curburii, ce evoluează până aproape spre forma unui semicerc. Acest tip, prin dimensiunile cuprinse între cca. 1-1,5 m, este tot o specie de rhomphaea, pe care o regăsim pe monede ca decorând trofeele ce simbolizează înfrângerea Daciei.
3. Sabia pentru două mâini, cu lama lungă, încovoiată doar în vârf. O reprezentare a acestui tip a putut fi deja observată pe metopa XXXIV a monumentului de la Adamklissi, în mâna personajului din planul secund, din partea dreapta a scenei. Vizibil doar parţial, pe reversul unui denar emis la scurtă vreme după cucerirea Daciei, un exemplar similar răzbate din mormanul de scuturi pe care este aşezat prizonierul dac. O particularitate a acestei săbii, în cazul că nu avem de-a face cu un defect de fabricaţie a monedei, este şanţul median de pe lama armei, nemaiîntâlnit în reprezentările repertoriate până aici dar prezent pe fragmentul descoperit la Tilişca, interpretat ca vârf de sabie dar care, la fel de bine, poate proveni de la un pumnal. În eventualitatea ca un asemenea tip de armă a existat, şanţul de scurgere a sângelui şi forma specială a curburii, terminată în vârful foarte ascuţit, sugerează posibilitatea ca acest gen de sabie să fi fost folosit şi pentru împungere nu numai pentru lovire şi retezare.
4. Sabia pentru una sau două mâini, cu lama de dimensiuni medii şi o curbură amplă, care începe încă din jumătatea inferioară a lamei. Cele mai frumoase reprezentări se află pe friza cu arme a Columnei traiane, iar câteva exemplare au ajuns până la noi, cel mai emblematic fiind descoperit la Sarmizegetusa Regia, într-un atelier de pe terasa a VIII-a. Databil la sfârsitul sec. I – începutul sec. II p.Chr., păstrat astăzi la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca sub numărul de inventar V 18532, are 66,5 cm lungime, din care 49 cm măsoară lama propriu-zisă. Lipseşte o parte din vârf şi poate câţiva centimetri şi din tija mânerului.
5. Sabia pentru una sau două mâini, în funcţie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, încovoiată pe traiectoria unui arc de cerc cu o deschidere exagerată, care dă lamei o formă uşor aplecată.
6. Sabia pentru una sau două mâini, în funcţie de lungimea mânerului, cu lama de dimensiuni medii, curbată în partea superioară pe traseul unui arc ce tinde spre semicerc. Acest tip de sabie are şi el numeroase reprezentări. Un exemplar superb, abandonat alături de scutul pe care stă şi jeleşte personajul simbolizând Dacia, apare pe reversul unui denar emis de Traian (varianta la RIC II 218). Cu un mâner foarte scurt şi parcă în compensaţie, o deschidere a curburii pe întreaga suprafaţă a jumătăţii superioare, sabia joacă acelaşi rol al simbolului frânt.
7. Sabie pentru o singură mână, cu lama de dimensiuni medii, curbată în partea superioară pe traseul unui unghi obtuz, rezultând astfel un vârf prelungit, de presupus foarte ascuţit. Fără să excludem posibilitatea existenţei unor astfel de săbii, trebuie să specificăm că reprezentările pe care le-am găsit sunt dificil de încadrat tipologic, unele datorită stângăciei redării, altele din cauza distorsionării proporţiilor, astfel că ceea ce pe o monedă poate fi catalogat drept o sabie de cca 50-60 cm, pe o alta similară aduce mai degrabă a pumnal sau cuţit de luptă.
8. Sabia pentru una sau ambele mâini, cu lama de dimensiuni medii, având doar vârful încovoiat. Exemplarul supus aici atenţiei, figurat pe un sestert emis de Hadrian în 136 (RIC II 849) apare în mâna stângă a unui personaj şi are un mâner lung, cu o lamă dreaptă şi încovoiată brusc în vârf. Până la acest stadiu al cercetării nu am găsit o altă monedă anterioară ca datare care să aibă înfăţişată arma tradiţională a dacilor altfel decât ca trofeu sau ca semn al înfrângerii. Aceasta ar fi deci prima sa reprezentare ca simbol al victoriei, dar nu a celei războinice, ci a unei victorii pacificatoare, a civilizaţiei, semn că provincia era deja suficient de ancorată în structurile Imperiului. O asemenea evoluţie va fi mult mai bine ilustrată de monedele emise sub Hadrian, în care vexillum-ul şi sabia curbă sunt mereu asociate ca simboluri ale Daciei.
9. Cangea, cu două variante:
a) cu o curbură în formă de semicerc combinată cu un mâner lung prin ranforsarea cu un inel, este o armă redutabilă, de forma unei coase şi dimensiunile unei rhomphaea, aşa cum se vede pe metopele XVIII şi XXII ale monumentului de la Adamklissi.
b) cu vârful prelungit din cauza deschiderii largi a curburii. La aceste cote poate fi văzută arma de pe metopa a XX-a a monumentului de la Adamklissi.
10. Pumnalul curb de tip Sica. Cea de-a doua armă-simbol a dacilor nu întruneşte nici ea, printre specialişti, o uniformitate de păreri în ceea ce priveşte stabilirea caracteristicilor. Confuzia porneşte probabil de la însuşi numele armei, care în limba greacă pare să identifice o specie de sabie. Dupa o trecere în revistă a armelor cărora li s-a atribuit în Antichitate acest nume sau unul derivat, folosite de diverse populaţii, inclusiv de daci, pentru care sunt date exemple de pe Columna traiană, Tropaeum Traiani, una dintre epigrafele de la Birdoswald şi monedele lui Traian, A.J.Reinach conchide: „este vorba, fără îndoială, de o lamă în formă de coasă, de o specie de cosor asemănătoare cu rhomphaea tracă”. Cu alte cuvinte, sica ar fi de fapt teribila şi încă, enigmatica falx dacica, interpretare prezentă şi în istoriografia românească.
O asemenea ipoteză a identităţii între sica şi sabia curbă nu poate fi uşor trecută cu vederea dacă luăm în calcul faptul că în limba latină, sica = pumnal încovoiat, face parte din aceeaşi familie de cuvinte cu sicilis = secera, sicilio = a tăia cu secera, sicilicula = seceruică, cosor mic, sicilimentum = fân cosit, sicarius = cuţitar, figurat asasin. Din motive pe care nu le-am identificat încă, astăzi, în istoriografia românească, pare îndeobşte acceptată identitatea între sica şi pumnalul curb, dar când se pune problema exemplificării concrete cu artefacte, constatăm că termenul acoperă o întreagă diversitate de forme, cu diferenţe vizibile în ceea ce priveşte dimensiunile, lăţimea lamei şi aspectul curburii.
Nici reprezentările din Antichitate nu sunt, din păcate, mai concludente sau, mai bine spus, suficient de concludente pentru a putea cataloga drept pumnal sau cuţit de luptă armele cu care sunt înzestraţi luptatorii daci de pe Columnă sau personificările Daciei de pe anumite monede. Cum s-a putut observa şi în cazul săbiilor, fiecare reprezentare are o individualitate destul de clar conturată, determinată fie de preferinţa artistului pentru o anume viziune, fie, cu siguranţă, şi de caracterul artizanal al producerii respectivelor obiecte, caracter care exclude standardizarea şi oferă meşterului o libertate de exprimare nelimitată.
Cel mai caracteristic tip de armă curbă din panoplia războinicilor traci este reprezentat, aşadar, de un pumnal ascuţit, cu lama curbată şi o secţiune triunghiulară, având şanţ de scurgere a sângelui de-a lungul lamei şi motive zoomorfe sau geometrice încrustate pe lamă. Dimensiunile acestui pumnal, denumit generic sica, variaza între 25 şi 35 cm lungime.
Relativa unitate morfologică este devansată de unele piese mai mari, impropriu denumite pumnale, fapt ce a permis extinderea încadrării, de către unii specialişti, în acest tip de arme, chiar a unor săbii de mai mici dimensiuni, asimilate acestei categorii, foarte probabil, din cauza că pumnalele curbe sunt, invariabil, atribuite ethnosului trac şi pe cale de consecinţă, asociate cu acesta.
Uşurinţa cu care diferite arme curbe de dimensiuni medii, de tip mahaira sau falx, răspândite în lumea tracă, sunt considerate pumnale a făcut deosebit de dificilă inventarierea şi studierea pumnalelor propriu-zise, în ciuda faptului ca aceste arme sunt prezente, în număr relativ mare, atât în contexte arheologice cât şi în arta figurativă.
În cadrul general al noţiunii de pumnal, cele tracice prezintă atribute specifice, îndeosebi legate de formă, dar şi de amprenta spirituală. În primul caz, şi poate cel mai evident, forma acestor pumnale, cu vârf ascuţit şi secţiunea lamei triunghiulară, este una curbată, cel mai adesea o curbură elegantă şi nu prezintă două tăişuri, ci doar unul, pe partea concavă a lamei. Această conformaţie îmbunătăţeşte trăsăturile de bază ale pumnalelor prin faptul că, deşi păstrează puterea mare de penetrare rezultată din vârful ascuţit şi lama subţire şi prelungă, amplifica efectele acţiunii de secţionare/înjunghiere. Cea de-a doua particularitate a pumnalelor trace este prezenţa unei importante încărcături spirituale, dedusă din reprezentările cu care sunt ornamentate lamele, dar şi din relaţia armelor curbe în general şi ideea de sacrificiu.
Din punct de vedere tipologic, deşi există o puternică tendinţă de standardizare, pumnalele sica se încadrează în trei tipuri principale, deosebite doar de unele aspecte morfologice, nu şi funcţionale.
Primul tip este caracterizat prin lama masivă şi vârful scurt şi ascuţit, cu o curbură uşoară, tija mânerului scurtă, de regulă de formă triunghiulară, prevazută cu un orificiu pentru nit situat în apropierea lamei. Lama prezintă ornamente incizate şi un şanţ de scurgere a sângelui puternic profilat. Aspectul robust şi alura aparent grosolană, alături de datarea majorităţii pieselor în orizontul cronologic cuprins între secolele III-I a.Chr., permit ipoteza că din acest tip a evoluat pumnalul sica în forma sa clasică, pe care o regăsim în următoarea categorie.
Cel de al doilea tip, nu foarte diferit morfologic, dar care prezintă particularităţi notabile, este grupat în jurul unui exemplar de pumnal descoperit în localitatea Padea din Oltenia, locaţie care a dat numele aspectului cultural Padea-Panagiurski Kolonii. Cel mai bine păstrat este un exemplar descoperit la Slatina.
Al treilea tip, mai numeros, subsumează o serie de piese repertoriate până în acest stadiu al cercetării, răspândite în nord-vestul Bulgariei, sud-vestul şi centrul României. Aceste pumnale sunt caracterizate prin lama prelungă, execuţia eleganţa în majoritatea cazurilor, lama ornamentată cu incizii circulare şi/sau linii de-a lungul lamei, şanţ de scurgere a sângelui, limba de mâner continuată pe lungimea acestuia şi manşon de gardă. Aceste elemente distinctive se regăsesc fie împreună pe aceeaşi piesă, fie unele exemplare prezintă una sau mai multe astfel de particularităţi. Dimensiunile arată o relativă standardizare, situată în jurul a 30-40 cm lungime şi cca. 3 cm lăţime, unele piese depăşind cu puţin aceste cote. Gradul de conservare precar sau nespecificarea măsurilor în cazul unor artefacte nu au permis întotdeauna încadrarea exactă în acest tip decât prin recursul la analiza statistică şi analogiile existente. Din punct de vedere cronologic, acest tip de pumnal este datat în secolele II-I a.Chr. O piesă bine păstrată a fost descoperită la Cetate, jud. Dolj, locul „la Salii”.
Prestigiu, calităţi combative de excepţie, o componentă mistică elaborată sunt elementele care, cumulate cu caracterul războinic al purtătorilor săi, permit identificarea unei elite militare suficient de coagulate încât să poată edifica un stat barbar, îndeajuns de puternic încât să fie un oponent serios, nu numai în plan militar, al Imperiului roman.
Plecând de la datele expuse se poate spune că pumnalul sica reprezintă un important artefact istoric care, datorită importanţei şi rolului avut în societatea tracilor, contribuie la înţelegerea mecanismelor sociale şi militare ale acestei societăţi, iar prin dimensiunea spirituală deosebită, la receptarea unei noi faţete din complicata religie a acestui popor. Nu în ultimul rând aceste pumnale completează echipamentul unor războinici temuţi, care au pus reale probleme celui mai militarizat imperiu al Antichităţii, demonstrând o originală îmbinare între sacru şi profan, între viaţă şi concepţia despre moarte şi rolul ei în destinul uman.
11. Cosorul de lupta curb. În opinia noastră, nici această arma nu are reprezentări databile în Antichitate, dar a fost descoperită o serie de artefacte care greu poate primi o altă interpretare. Cu o lamă groasă, foarte lată şi scurtă, având doar vârful puternic arcuit, piesele de acest tip pot juca, în ultimă instanţă, dublul rol de armă şi de unealtă, deşi obiectul utilităţii lor în cea de-a doua ipostază este mai greu de intuit. Prin masivitatea şi greutatea care le caraterizează, ele sunt mult mai potrivite pentru echipamentul unui luptator decât pentru orice altă întrebuinţare.
La capătul acestei tentative de tipologizare se impune o privire retrospectivă, prin intermediul căreia ne propunem să reaşezăm accentul asupra sabiei curbe.
Aplicând combinării celor două caracteristici (dimensiunea lamei şi forma curburii) logica matematică, pot rezulta atâtea tipuri de arme câte combinaţii posibile. Excluzând dintre acestea variantele care nu au fost reperate nici în reprezentările artistice ale Antichităţii şi nici printre descoperirile arheologice, am aşezat pe o ipotetică panoplie a armelor curbe dacice opt variante de sabie, trei variante de pumnal, două feluri de căngi sau cosoare şi un tip de cuţit. O panoplie prea aglomerată, dacă ţinem seama de epocă, de maniera prin care erau produse armele, pasibilă de eludarea tiparului cu fiecare artefact confecţionat şi mai ales, de aleatoriul care caracterizează adeseori creaţiile artistice. S-a putut observa în mai multe rânduri cum un anume gen de compoziţie conţinea uneori un anume tip de armă, alteori altul. Nu avem totala convingere nici în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a selecta şi categorisi imaginile, astfel că unele dintre ele e posibil să pară cititorului nefiresc încadrate sau mai potrivite la un alt palier al tipologiei. De ce am ales totuşi o asemenea cale, dacă arbitrariul pândeşte la tot pasul, şi ce poate fi considerat valabil la capătul acestei clasificări? Sau, altfel spus, au folosit dacii atâtea variante de sabie? Sau, nu cumva avem de-a face cu o evoluţie a aceleiaşi arme, care îmbrăca diverse forme în timp?
Mai întâi, reamintim că raritatea artefactelor a făcut imposibilă identificarea imediată a unui prototip pentru reconstituirea acelei arme care a produs romanilor un asemenea impact încât au transformat-o într-un simbol. Într-o astfel de situaţie, orice altă cale de informare era binevenită, iar cea a reprezentărilor artistice cea mai la îndemână. Desigur, nu am omis nici o clipă necesitatea de a confrunta între ele aceste reprezentări şi mai ales, aceea de a le confrunta cu realităţile surprinse de cercetarea arheologică.
Aceste considerente ne obligă să împărţim, din nou, cele opt variante de sabie rezultate în două categorii: sigure şi posibile. Cele sigure au ca suport un artefact asupra căruia nu planează nici un dubiu în ceea ce priveşte autenticitatea; celelalte au fost considerate posibile deoarece, chiar dacă nu au fost identificate încă astfel de artefacte, nu este exclus ca ele să apară în viitor, căci tehnica manuală prin care erau produse lasă loc pentru existenţa lor în epocă, fie şi într-un numar restrâns.
Vom proceda şi la o redenumire a tipurilor, pentru a uşura operarea cu ele, în condiţiile în care abstractizarea matematică, desigur mult mai precisă, este greoaie şi dificil de retinut.
I. Mai întâi o precizare necesară: în ciuda frecvenţei cu care apar reproduse tipurile de săbii lungi, în special pe monede, nu am găsit încă semnalat în literatura istorică nici un exemplar a ceea ce s-ar putea numi rhomphaea dacică – o sabie cu lama lungă, încovoiată puternic sau pe un traseu elegant, în funcţie de abilităţile tehnice ale fierarului sau de cele ale mânuitorului căruia îi era destinată. Lipsa descoperirilor arheologice provenind din spaţiul dacic face deci, deocamdată, gratuită clasificarea acestei arme în cele trei variante câte au rezultat prin compararea reprezentărilor identificate. Neputându-se stabili „pe viu” eventuale caracteristici diferenţiatoare, rămâne totuşi ca posibilă, chiar foarte probabilă existenţa unui astfel de tip de sabie, din moment ce s-a simţit nevoia ilustrării sale pe cele două monumente comemorative ale cuceririi Daciei. Cât priveşte reprezentările sale de pe monede, nu cred că este lipsit de semnificaţie faptul că ele apar numai pe emisiunile din timpul domniei lui Traian, semn că, pe de o parte, dacii au investit în apărarea independenţei lor tot ce putea oferi panoplia de arme curbe, pe de altă parte că rhomphaea dacica, impresionantă şi feroce, nu era, totuşi, arma prin excelenţă asociată cu etnia lor.
II. Tot posibil şi chiar foarte probabil este şi următorul tip de sabie, de aceasta dată scurtă, cu jumătatea superioară curbată după un traseu dependent cu siguranţă mai mult de abilităţile tehnice ale făuritorului decât de presupuse caracteristici ale uneia sau alteia dintre variantele posibile. Avem în vedere aici, în special, acele reprezentări monetare databile în anii de mijloc ai secolului III pentru care o foarte bună analogie oferă sabia fragmentară descoperită la Grădiştea Muncelului, Sarmizegetusa şi păstrată la Muzeul de Istorie Arad sau un exemplar şi mai elocvent descoperit la Cristeşti, judeţul Mureş şi păstrat în patrimoniul Muzeului din Târgu-Mureş. Înregistrată ca „sica” şi „seceră”, aspectul său şi caracteristicile deja semnalate, care o individualizează între descoperirile de săbii dacice, au inhibat posibilele tentative de publicare. Pusă însă în legătură cu reprezentările târzii ale celebrei falx dacica mai sus menţionate, această armă are toate şansele de a ieşi din obscuritate şi de a deveni prototipul variantei finale pe care a putut-o îmbrăca sabia-simbol, într-o vreme în care graniţele provinciei romane erau serios puse la încercare de atacurile dacilor liberi şi când orice unealtă ascuţită îşi va fi găsit utilitatea ca armă. Îndrăznim deci să conchidem că avem într-adevăr de-a face cu o sabie dacică, de tipul Târgu-Mureş, databilă probabil în secolul al III-lea şi ilustrativă în special pentru cronologia finală a sabiei curbe, dar şi pentru epoca anterioară, când trebuie să fi existat şi forme artizanale, realizate de meşteri cu mai puţină dexteritate decât făurarii Sarmizegetusei.
III. Un al treilea tip posibil este sabia cu lama scurtă şi încovoiată doar în vârf, pentru care cea mai potrivită ni se pare denumirea de gladius curbat. Combinaţia de termeni este numai aparent contradictorie, căci ea a circulat în Antichitate, cel puţin ca licenţă poetică. O întâlnim, spre exemplu, sub forma falcatus ensis (ensis fiind un sinonim pentru gladius), în două dintre poemele Metamorfozelor lui Ovidiu. Presupunem existenţa unei asemenea arme în ideea că prezenţa sa pe monumentul de la Adamklissi, ilustrat cu variate arme curbe, tocmai din acest motiv nu ar trebui să fie întâmplătoare sau doar consecinţă unei bâjbâieli a artistului. De asemenea, dacă într-adevăr unitatea de daci cantonată la (C)Amboglanna avea sabia curbă în dotare şi dacă cele doua epigrafe descoperite la Birdoswald reproduc fidel imaginea ei, e de presupus o simbioza între falx şi gladius sau, poate mai bine spus, o ajustare a sabiei curbe după dimensiunile şi forma unei arme utilizabile într-un cadru disciplinat, în formaţiuni de luptă strânse, aşa cum erau cele ce compuneau armata romană. Am fi deci, din nou, în faţa unei variante mai degrabă târzii, hibridizate a sabiei curbe.
IV. Ultimul tip pe care îl propunem şi care este în sfârşit unul sută la sută sigur, l-am denumit Sarmizegetusa, după locul de provenienţă a celor trei săbii curbe despre care avem certitudinea că sunt autentice şi care au păstrate aproape integral toate caracteristicile: cea de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cea de la Muzeul Naţional de Istoria României din Bucureşti.
Tratând deci, cu maximă reticenţă, realizările artei figurative, am rămas cu patru tipuri de bază, a căror multiplicare în subtipuri nu este, evident, prin nimic exclusă. Lucrurile pot sta însă şi invers căci, prin aducerea în discuţie a criteriului cronologic şi aplicarea principiului evoluţiei, cele patru tipuri de bază se restrâng la două: tipul rhomphaea dacică –sabia curbă lungă, şi tipul Sarmizegetusa– sabia curbă de dimensiune medie spre scurtă, care în timpul stăpânirii romane va evolua spre două sub-variante: gladius curbat şi Târgu-Mureş.
Restrângând la maximum unghiul de abordare şi privind sabia curbă dacică exclusiv prin prisma descoperirilor arheologice fără dubii asupra autenticităţii şi încadrării cronologice, suntem nevoiţi să constatăm că falx dacica nu a îmbrăcat decât o singură formă, cea menţionată la tipul Sarmizegetusa, orice tentativă de tipologizare devenind astfel inutilă. Mergând mai departe pe acest fir interpretativ, suntem nevoiţi să restrângem şi perioada de utilizare a acestei arme la segmentul cronologic delimitat de domnia regelui Burebista şi a doua campanie a lui Traian în Dacia, căci nu avem exemplare databile înainte de secolul I a.Chr. şi nici posterioare cuceririi romane. Într-o asemenea perspectivă, se naşte firesc întrebarea: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea faimă încât reverberaţiile ei să răzbată până la mijlocul secolului al III-lea? Mai mult: a fost oare acest timp suficient pentru a asigura armei o asemenea răspândire în rândurile dacilor încât să-şi merite faima care i s-a atribuit?
Judecând după locul de provenienţă –deocamdată doar unul, Sarmizegetusa Regia– şi după numărul mic de exemplare de sabie curbă neîndoielnic dacice, ar trebui să spunem că această armă era un apanaj al elitei, în speţă a unor războinici apropiaţi regelui, aria sa de utilizare concentrându-se în jurul capitalei, chiar producerea ei fiind probabil limitată la atelierele de acolo. A fost, deci, mai degrabă un însemn ierarhic, al prestigiului, şi nu o armă de masă. De ce? Poate pentru că era încă o noutate, mai greu de confecţionat, mai scumpă, prea „elegantă” pentru un soldat de rând, prin forma şi accesoriul cu care era purtată.
Ramân atunci, pentru uzul grosului luptătorilor, celelalte arme curbe, şi această afirmaţie pare confirmată de reprezentările artei figurative, care pune în lumină o multitudine de tipuri, de la uriaşele rhomphaeae la cosoare, pericolul şi eficacitatea lor fiind asigurate tocmai de această capacitate de a se plia în funcţie de abilităţile războinice ale fiecăruia. Şi poate aşa se explică şi de ce textele latine vorbesc într-un mod atât de ambiguu despre falx atunci când o asociază cu dacii, împiedicând astfel identificarea exactă cu o armă anume.
Aceste ipoteze nu sunt contrazise de fragmentele de sabie păstrate, cum sunt cele de la Muzeul din Sighişoara. Imperfecţiunile lor de fabricaţie pot fi un indiciu că şi alte ateliere produceau sabia, nu la aceleaşi standarde ca cele de pe terasele de la Grădiştea Muncelului, dar oricum cu rezultate similare, ceea ce înseamnă că producerea ei nu era un monopol, ci că se răspândise şi în alte centre metalurgice. Povestea săbiilor ar putea fi însă mult mai complexă. Ar fi putut aparţine unor apropiaţi ai lui Decebal refugiaţi în urma înfrângerii sau unor reprezentanţi ai săi în teritoriu sau ar fi putut ajunge acolo pe alte căi: ca marfă ori ca pradă de război. Din păcate, în lipsa indiciilor clare de datare şi sub presiunea suspicunii legate de locul descoperirii uneia dintre ele, orice scenariu este posibil.
Încercarea de tipologizare a armelor curbe depăşeşte cu greu categoriile stabilite până acum, datorită rarităţii artefactelor şi caracterului duplicitar al reprezentărilor artistice. Încercarea de a suprapune noţiunea de falx folosită de autorii latini asupra sabiei curbe dacice nu a reuşit decât în măsura în care această asociere se oferă ca cea mai probabilă deoarece, după domnia lui Traian, reprezentările de rhomphaea dispar, iar cele ale pumnalului sica sunt foarte rare. A reuşit însă pe deplin, cred, tentativa de a identifica –în exemplarul de la Muzeul din Cluj-Napoca, cel mai bine păstrat– modelul cel mai elocvent pentru sabia curbă, pentru a-i descifra secretele şi eficacitatea. E irelevant că acel tip de sabie va fi fost mai puţin utilizat în epocă decât ne-am obişnuit să credem, căci difuzarea restrânsă nu-i diminuează cu nimic însuşirile individuale. Dimpotrivă, prin eroismul pe care îl presupunea mânuirea unei asemenea arme, îi erau scoase şi mai mult în evidenţă calităţile.
Cred că la fel au gândit şi romanii şi de aceea, chiar dacă selecţia în reprezentările artistice s-a efectuat în timp, alegerea sabiei curbe ca armă-simbol pentru a o aşeza în mâinile Daciei atunci când aceasta nu a mai fost prezentată drept captivă nu a putut fi întâmplătoare. Contează mai puţin silueta exactă a acestei săbii, mai ales dacă proscrierea armelor curbe dacice va fi condus deja la dispariţia sa. Este însă foarte importantă evoluţia pe care a avut-o percepţia acestui element definitoriu pentru supuşii nord-dunăreni înglobaţi în Imperiu în anul 106. Căci dacă în vremea lui Traian arma-simbol devenise inutilă, fiind strivită de superioritatea armamentului şi disciplinei legionarilor romani, sub Hadrian i se recuperează o parte din maiestatea anterioară, prin constituirea de unităţi auxiliare formate din daci şi astfel, imaginea Daciei captive răpusa de jale este înlocuită de cea a unei provincii integrate în Imperiul pe care este chemată să-l apere tocmai cu teribila sabie cu care înainte îşi apărase independenţa. Repetarea acestei imagini şi reactualizarea sa la mijlocul secolului al III-lea, într-o formulă nouă, şi mai explicită, nu poate fi decât reflexia artistică a implicarii dacilor în apărarea Imperiului. Întreaga serie de emisiuni monetare ale familiei imperiale a lui Filip Arabul trebuie să fi fost în legatură cu marele atac al carpilor, înfrânţi în anul 247, stindardele prezente alături de personificarea provinciei Dacia şi nelipsita sabie curbă din mâna sa ilustrând conlucrarea între legiuni şi supuşii Imperiului într-un moment de criză, care putea pune sub semnul întrebării beneficiile stăpânirii romane. Reactualizarea vechiului simbol ar putea avea semnificaţii şi mai adânci, ca formă de exprimare ideologică şi materializare artistică a unui alt eveniment care se producea în acei ani şi anume împlinirea unui secol şi jumătate de la cucerirea Daciei. Oricum, este evident că simbolul, temut şi ostracizat cândva, devenise parte componentă a unei ideologii a coabitării. Acelaşi mesaj îl emana şi monumentele epigrafice înălţate de auxiliarii daci din Britania, care combina una dintre modalităţile comune de redare a victoriei –ramura de palmier– cu ceea ce consacrase cândva spiritul războinic al dacilor.
Desigur, în toate cazurile, e posibil şi să fie vorba doar de reiterarea unui clişeu. Aceasta nu scade însă din valoarea mecanismului care a dus la apariţia respectivului clişeu, chiar dacă acest mecanism nu mai poate fi astăzi decât intuit. Ne permitem deci, în loc de demonetizarea unei legende, să încheiem prin a spune că falx dacica este numele cel mai potrivit pentru cea mai frumoasă armă curbă a dacilor, pe care ei înşişi au creat-o, care prin armonia proporţiilor, eleganţa formei şi bravura cu care a fost mânuită în momentele cruciale ale istoriei lor şi-a câştigat pe drept statutul de simbol şi ale cărei secrete sperăm să ni le dezvăluie în totalitate cercetările viitoare.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
Cătălin Borangic, Falx dacica. Suggestion for Dacian curved typess of weapons, în Studii dacice, Editura Mega, 2008, p.141-160.
Bibliografie suplimentară:
Dictionnaire des Antiquités grecques et romaines d’après les textes et les monuments, vol.II, partea a II-a (F-G), Paris, 1926, s.v.falx, p.968-971;
Ioan Glodariu, Eugen Iaroslavschi, Civilizaţia fierului la daci (sec. II î.e.n. – I e.n.), Cluj-Napoca, 1979;
Eugen Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997;
M. Cornelius Fronto, Principia Historiae, II, p.204, apud Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p.533;
Nicolae Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţânaş, Bucureşti,1989;
C.Daicoviciu, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, an IV, nr.1-2, 1953;
Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului (sfârşitul sec. II a.Ch. – începutul sec. II p.Ch.), Cluj-Napoca, 2005;
Catalogul expoziţiei Dacia Augusti Provincia, Bucuresti, 2006;
Iudita Winkler, Personificarea Daciei pe monedele romane imperiale, în Studii Clasice, II, 1965, p.229-230;
Carmen Maria Petolescu, La Dacie sur les monnaies de l’empereur Hadrien, în Octavian Iliescu (ed.), La numismatique, sourcede l’histoire de l’art et de l’histoire des idées. Travaux présentés au XVe Congrès international des sciences historiques, Bucarest, 11 août 1980, Bucuresti, 1981, p.57-64;
Aurel Rustoiu, Thracian sica and dacian falx. The history of a national weapon, în Dacia Felix. Studia Michaeli Barbulescu oblata, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2007;
Macrea M., Lupu N., Floca O., Berciu I., Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, Editura Meridiane, Bucuresti, 1966;
Eugen D. Pădurean, Depozitul de arme şi unelte de la Neudorf, Pârâul Roşia, judeţul Arad, în Daci şi romani - 1900 de ani de la integrarea Daciei în Imperiul Roman, Timişoara, 24-26 martie, 2006, p.219-233;
Aurel Rustoiu, Ornamentica pumnalelor curbe traco-dacice, în Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea dicata – Festschrift für Professor Nicolae Gudea Gelegentlich des 60. Geburstages, [Die Ornamente der Krummen Thrako-Dakischen Dolche], Zalau, 2001, p.181-194;
Catalogul expoziţiei I Daci, Editura Electa, Firenze, 1997;
Mihail Butoi, Mormânt de incineraţie din epoca fierului descoperit la Slatina, în Oltenia. Studii şi comunicări, Craiova, 1974, p.29-32;
C.S.Nicolăescu-Plopşor, Antiquités celtiques en Olténie, în Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, XI-XII, 1945-1947, Bucureşti;
Ion Miclea, Radu Florescu, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, Bucureşti, 1980;
Valeriu Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor (pornind de la descoperiri arheologice din Câmpia Brăilei), Editura Porto-Franco, Galaţi, 1993;
Gheorghe Baltag, Sighişoara înainte de Sighişoara, Bucureşti, 2000;
Valeriu Lazăr, Repertoriul arheologic al judeţului Mureş, Târgu-Mureş, 1995;
C. Daicoviciu, Şantierul Grădiştea Muncelului, în SCIV, an IV, nr.1-2, 1953;
Catalogul expoziţiei I Daci. Mostra della civiltà daco-getica in epoca classica, Roma, 1979-1980. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
