 Cetatea a reprezentat şi un simbol de prestigiu social în civilizaţia dacică, pe lângă celelalte funcţii pe care aceasta le-a avut, politică şi economică. Modul impozant de construcţie a unora dintre ele, precum şi a clădirilor din interiorul incintelor cetăţilor, rezervate nobilului, reflectă această stare de spirit.
Multe studii şi articole, au încercat să rezolve problema stratificării sociale a lumii dacice, părerile fiind împărţite, fiecare dintre ei propunând diverse modele ale societăţii dacice. Spre exemplu H.Daicoviciu arată că, cetatea reprezenta în perioada dacică, un element de detaşare a unei părţi din aristocraţie de restul populaţiei din aşezările din jur. Suprafaţa mică a spaţiului din incintele cetăţilor, nu permite o locuire permanentă a unei populaţii numeroase, aşa cum reiese şi din definiţia cetăţii, propusă de I.Glodariu. H.Daicoviciu, mai arată că în vreme de pericol, cetatea nu ar fi putut adăposti populaţia din aşezări doar pentru o perioadă scurtă de timp, cetatea servind, în mod obişnuit doar ca reşedinţă a şefului comunităţii şi a nobililor din jurul său. Referindu-se la diferenţierile sociale din „sânul” lumii dacice, I.Glodariu remarca faptul că viaţa modestă a populaţiei de rând, vizibil la o analiză a aspectului locuinţelor acestora şi la inventarul arheologic regăsit în astfel de complexe, poate fi comparată, reliefându-se contrastul, cu acela al aristocraţiei, al preoţimii şi al regilor, fapt ce reiese din aspectul şi mărimea clădirilor, din obiectele descoperite în interiorul lor, adesea pretenţioase. Cetăţile ridicate în preajma aşezărilor civile denotă diferenţieri nete de stare materială şi o avansată stratificare socială.
Cetatea dacică a reprezentat în antichitate, pe lângă rosturile militare, un simbol de prestigiu al aristocraţiei războinice dacice. Diferenţele sesizate între modalităţile de construcţie, au ţinut cum am arătat mai sus, de resursele ce se aflau în apropierea acestora, dar mai ales de puterea economică pe care o avea nobilul respectiv.
Cetatea era, nu în ultimul rând, locul unde se desfăşura viaţa elitei, detaşată vizibil, prin impozanţa unei astfel de construcţii, de populaţia de rând. Aspectul acestui tip de fortificaţie a ţinut şi de necesităţile locatarului, în interiorul sau imediata apropiere a acesteia aflându-se cele necesare bunei desfăşurări a vieţii acestuia, şi a familiei şi apropiaţilor săi, alături de care locuia: cisterne de apă, sanctuare, spaţii de depozitat alimente etc.
Din păcate, imaginea asupra cetăţii dacice, este trunchiată de stadiul actual al cercetărilor, după cum am observat, încadrarea în termenul de „cetate” aşa cum a fost el definit a unora dintre fortificaţiile repertoriate, fiind dificilă, pe alocuri imposibilă. În atare situaţie, numărul cetăţilor se reduce simţitor, având o imagine trunchiată asupra întregului fenomen. Cu toate acestea, pot fi trasate unele concluzii, ce ţin de situarea geografică a acestora pe teritoriul Regatului Dac, elementele de construcţie folosite, construcţiile aflate în interiorul incintelor cetăţilor.
Astfel, se poate observa, că cele mai pretenţioase cetăţi au fost construite în vecinătatea capitalei regatului, aşa cum este normal. Conducătorii acestora, având un rang mai înalt în societatea piramidală a societăţii dacice, trebuia să stea aproape de centrul politic şi economic cel mai important. Inventarul descoperit în interiorul locuinţelor şi în zona acestui tip de fortificaţie vorbeşte de această stare, prezenţa importurilor fiind într-o proporţie crescută, în raport cu celelate fortificaţii de acest tip din spaţiile mai îndepărtate. Planimetria cetăţilor din munţii Orăştiei, şi tehnica superioară de construcţie, este oglinda puterii economice pe care aceştia o deţineau, ei permiţându-şi arhitecţi din lumea greacă, a căror influenţe sunt vizibile, mai ales în cazul incintei de pe platoul cetăţii de la Piatra-Roşie. Cetăţile din zona de răsărit a regatului nu reprezintă decât copii ale acestora, construite într-o manieră mult simplificată.
Piatra fasonată se regăseşte doar în cazul cetăţilor din munţii sud-vestul Transilvaniei, acestă operaţiune necesitând un efort mare de a strânge forţa de muncă necesară, care nu era la îndemâna aristocraţiei din zonele îndepărtate capitalei.
În ce priveşte, construcţiile din interiorul incintelor cetăţilor, avem de asemenea o discrepanţă uşor vizibilă. Dacă în zona din vecinătatea capitalei, Sarmisegetusa Regia, predomină construcţii pretenţioase, din piatră, cărămidă şi ţiglă, aşa cum sunt turnurile locuinţă, în celălate spaţii predomină locuinţele realizate din lemn, care au eventual bază de piatră, turnurile-locuinţă lipsind aproape în întregime, astfel de constucţii fiind prezente doar la cetate de la Breaza, şi în afara spaţiului cercetat de noi, la cetatea de la Piatra Neamţ – Bâtca Doamnei.
Această realitate, nu poate fi reprezentată decât prin diferenţele de ordin social şi economic din sânul societăţii dacice, care au condus la discrepanţe mari în arhitectura cetăţilor dacice.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Cristian Dima, Cetatea Dacică, disertaţie, UBB, Cluj-Napoca, iunie, 2007 (frag.).
Bibliografie suplimentară:
Constantin Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie. Monografie arheologică, 1954;
Ioan Glodariu, Arhitectura la daci – civilă şi militară, 1983;
Hadrian Daicoviciu, Ilirii şi dacii, Cluj-Bucureşti, 1972;
Teohari Antonescu, Cetatea Sarmisegetuza reconstituită, Tipografia Goldner, Iasi, 1906;
Hadrian Daicoviciu, Ştefan Ferenczi, Ioan Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1989. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
