 La 4 km de centrul oraşului Piatra-Neamţ, spre apus, dincolo de Schitul şi cartierul Doamna, pe o prelungire nordică a muntelui eponim, se înalţă ca o strajă a lacului de acumulare construit prin amenajarea hidroelectrică a văii Bistriţei, Bâtca Doamnei. Este o înălţime izolată (457 m), smulsă din lanţul muntos, cu pante prăpăstioase spre apă, accesibilă doar dinspre sud, unde un drum modernizat înaintează până la poalele stâncoase. De aici, un drum improvizat urcă lin până pe creastă, unde s-au descoperit ruinele Cetăţii Dacice de pe Bâtca Doamnei, una dintre cele mai interesante şi mai comentate fortificaţii antice din Moldova.
Vestigiile arheologice de pe Bâtca Doamnei au fost descoperite de către neobositul cărturar şi cercetător Constantin Matasă, fondatorul Muzeului de Istorie din Piatra-Neamţ, care în urma unor sumare investigaţii făcute în 1928, semnalează într-un context neolitic-cucutenian şi existenţa elementelor La Tène.
Săpăturile arheologice începute pe o scară mai largă în 1957 şi conduse de N.Gostar de la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi, au confirmat presupunerile anterioare cu privire la evoluţia aşezărilor de pe Bâtca Doamnei. Primul nivel de locuire aparţine epocii neolitice, fazei Cucuteni A, suprapus de un strat subţire din epoca bronzului, de vestigiile dacice cărora le aparţine cetatea, şi de o ultimă fază aparţinând Evului Mediu timpuriu (secolele XIII-XIV). Evident că ceea ce interesează în mod deosebit este prezenţa acestei fortificaţii dacice pe care marea majoritate a cercetătorilor o identifică cu aşezarea menţionată de Ptolemeu.
Vestigiile dacice de pe Bâtca Doamnei ocupă o suprafaţă de aproape 20.000 m2 pe creasta înălţimii, folosindu-se platoul central şi terasele vestice, iar în unele cazuri şi suprafeţele nivelate în mod special pentru construcţii. Nivelul de locuire antică este destul de superficial (uneori cu o grosime de sub 25 cm) şi ca atare a avut mult de suferit de pe urma construcţiilor feudale, a tranşeelor săpate în cursul celor două războaie mondiale şi a plantaţiilor de conifere.
Arheologic, s-au determinat două nivele de locuire: unul datând din secolul al II-lea î.Hr., celălalt corespunzător perioadei dintre secolele I î.Hr. şi I d.Hr. În prima fază s-au făcut puţine construcţii de piatră, întreaga suprafaţă locuită fiind protejată de o palisadă cu o grosime de peste 6 m şi întărituri de piatră în punctele cele mai expuse unor eventuale atacuri. Ulterior, traseul acestei palisade a fost acoperit cu un zid de piatră, a cărui grosime depăşeşte 3,5 m. S-a folosit piatra locală, fasonată sumar prin dăltuire, iar temelia a fost amenajată şi consolidată prin două straturi de pietriş şi lut, aplicate direct pe stânca de bază. Paramentul exterior, îngrijit executat din blocuri de dimensiuni care se reduc de la bază în sus, are aspectul unui opus quadratum; spre interior se află un alt parament iar între ele un emplecton din pietre şi pământ, conferind aşezării aspectul unui oppidum.
Zidul de piatră se întindea ca un patrulater neregulat în jurul construcţiilor din interior şi se păstrează astăzi în mai bune condiţii doar pe latura sudică. Spre miazăzi, de-a lungul zidului de incintă, s-a ridicat şi o palisadă de protecţie întărită cu bârne şi nuiele, aceasta fiind latura cea mai vulnerabilă, unde se afla şi intrarea în cetate. Nu se ştie dacă zidul a avut bastioane şi turnuri de apărare, în condiţiile actuale doar în colţul sud-estic putându-se identifica urmele unui turn, dar şi acestea destul de răvăşite. Starea proastă de conservare a vestigiilor a determinat şi o anumită doză de scepticism din partea unor cercetători, care consideră că nu ar fi vorba de ziduri de incintă, ci de ziduri pentru consolidarea teraselor şi a celorlalte lucrări de amenajare a terenului. Oricum, zidul exterior protejează mai multe construcţii concentrate îndeosebi pe platoul central, printre care şi mai multe locuinţe cu pereţi de bârne şi temelii de piatră. Dar cel mai important edificiu este sanctuarul alcătuit din aliniamente de tamburi de piatră, asemănătoare până la identitate cu cele descoperite în centrele dacice din Munţii Orăştiei. Indiferent dacă este vorba de un singur sanctuar cu aliniamente situate la nivele diferite, sau de două, după cum susţinea N.Gostar, prezenţa acestor tamburi de gresie, situaţi la distanţe egale de 1,9 m şi pe care geto-dacii ridicau coloanele de lemn în vârful cărora ardeau ofrandele aduse zeilor, relevă importanţa centrului de locuire de pe Bâtca Doamnei, cu un rol bine precizat în viaţa spirituală a populaţiei din zonă. Aceasta deoarece studiile arheologice efectuate în aria de locuire geto-dacică au impus concluzia că sanctuarele sunt destul de rare, ele apărând doar în aşezările cu un ridicat potenţial economic şi militar, cu evidente veleităţi de hegemonie într-o regiune sau alta.
Ceramica uzuală şi mai ales ceramica pictată (de o calitate care ne obligă să ne gândim la vasele greceşti cu firnis din epoca lui Pericle), obiectele de podoabă, armele şi uneltele de fier, dovedesc un ridicat nivel de dezvoltare socială şi o intensă viaţă economică. Bogăţia acestor vestigii, amploarea construcţiilor, tăria fortificaţiilor şi în general, capacitatea de a reproduce la proporţii reduse tot ceea ce s-a găsit în „inima fortificată a lumii dacice” din Munţii Orăştiei, conferă aşezării de pe Bâtca Doamnei atributele unui centru de primă importanţă, într-o zonă de intensă locuire geto-dacică aşa cum este Valea Bistriţei. Ajunsă încă din secolul al II-lea î.Hr. la un înalt grad de dezvoltare, aşezarea de pe malul Bistriţei cunoaşte în timpul lui Burebista şi mai apoi al lui Decebal o îndelungată perioadă de înflorire. Foarte probabil că, odată cu încheierea celui de-al doilea război daco-roman sau imediat după aceea, survine şi sfârşitul fortificaţiei de pe Bâtca Doamnei, romanii fiind direct interesaţi în lichidarea acestui avanpost care periclita securitatea frontierei răsăritene a provinciei Dacia. Zidurile de pe Bâtca Doamnei s-au năruit sub presiunea unei forţe care supusese aproape toate marile imperii ale antichităţii, dar populaţia din ţinutul Kogaionului s-a hrănit veacuri de-a rândul din libertatea codrilor, revenind de fiecare dată pe vechile sale vetre. După un mileniu de aprigă furtună, zidurile de pe Bâtca Doamnei s-au însufleţit iarăşi de cântecele vitejeşti ale acelora care vor apăra cu aceeaşi tenacitate şi dacică sfidare a morţii, temeliile tânărului stat feudal românesc.
În cercetarea istorică, Petrodava constituie un exemplu care ilustrează elocvent succesul şi necesitatea unei investigaţii complexe. Geografia, lingvistica şi arheologia au condus împreună la identificarea şi localizarea Petrodavei.
În Îndreptarul său, Ptolemeu o menţionează ca fiind situată la 53°45' longitudine şi 47°40' latitudine. Pe baza acestor informaţii s-a presupus, încă de mai multă vreme, că Petrodava s-ar fi aflat undeva în Vestul sau Nord-Vestul Moldovei. Având în vedere relativitatea coordonatelor lui Ptolemeu, pentru o mai precisă localizare s-a apelat la situarea aşezării în raport cu celelalte trei dave menţionate de geograful grec pe Siret (Piroboridava, Tamasidava şi Zargidava) identificate, recent, pe teren cu davele de la Poiana (jud. Galaţi), Răcătău şi, respectiv, Brad (jud. Bacău). Pe baza acestui plus de informaţii, cercetătorii au ajuns la concluzia că Petrodava trebuie căutată în zona subcarpatică, unde cele mai indicate centre spre care puteau fi orientate căutările erau Piatra Neamţ şi Piatra Şoimului, aflate la 20 km una de alta, în ambele localităţi existînd importante vestigii geto-dacice.
A fost rândul lingvisticii să vină în ajutor: oare rădăcina Petro nu putea avea, în limba geto-dacă, aceeaşi semnificaţie ca petra care, atât în latină cât şi în greacă, înseamnă „stâncă”, „piatră”? Semnificaţia toponimicului modern Piatra Neamţ (ca o reflectare a Muntelui Pietricica ce domină oraşul) dă un plus de greutate acestui argument. Nu este lipsit de temei că, de-a lungul întregii sale existenţe, numele localităţii a evidenţiat acest detaliu de relief. În Evul Mediu i s-a spus Piatra lui Crăciun, azi se numeşte Piatra Neamţ. Localnicii îi spun, pur şi simplu, Piatra. Este firesc să credem că anticii i-au spus Petrodava.
Argumentele geografice şi filologice au fost întărite de numeroasele mărturii privind aşezările geto-dacice în zona Piatra Neamţ, cele mai spectaculoase fiind fortificaţiile şi sanctuarele de piatră de pe Bâtca Doamnei, un deal stâncos aflat la 3-4 km Vest de oraş. La poalele dealului, unde înainte curgea Bistriţa, se întinde astăzi un lac de acumulare. Pantele dinspre Est şi Nord sunt foarte abrupte, cea dinspre Apus este mult mai lină, fapt ce a determinat pe geto-daci să amenajeze aici trei terase pentru construcţia locuinţelor. Legătura cu muntele din apropiere se face printr-o şa îngustă, pe unde urca, dealtfel şi drumul antic. Tot aici se afla şi poarta cetăţii. Construcţia, pe toate cele patru laturi, era închisă de un zid de piatră, gros de circa 3.50 m. Intrarea în cetate era străjuită de un turn cu baza pătrată (9 X 9 m) care, în partea superioară, era construit din lut şi bârne; înălţimea lui trebuie să fi fost, în antichitate, de cel puţin 7 m. Piatra folosită la construcţie şi găsită la faţa locului a fost destul de sumar fasonată. Blocurile din stâncă au fost dispuse pe două rânduri, între ele fiind aşezată o umplutură de piatră sfărâmată. Pentru consolidare, constructorii au folosit un liant de lut, care a dat fortificaţiei soliditatea necesară. Descoperirile arheologice (stâlpi masivi din lemn, care arseseră, ne permit să deducem că zidul avea o suprastructură din bârne. Înălţimea lui nu mai poate fi calculată cu exactitate; se presupune că era de maximum 4-5 m.
În incinta cetăţii au fost identificate mai multe locuinţe, toate de formă dreptunghiulară, având temelia de piatră, pereţii din bârne şi acoperişul din şindrilă. O locuinţă de întindere mai mare, probabil cu mai multe încăperi, aflată pe platoul superior al cetăţii, ar fi putut constitui reşedinţa căpeteniei locale.
Dar cea mai remarcabilă descoperire de la Bâtca Doamnei o reprezintă urmele a două sanctuare, al căror plan şi aliniamente de tamburi de piatră este analog cu cel al sanctuarelor dacice identificate în cetăţile din Munţii Orăştiei. Unul dintre sanctuare, suprapus în parte pe turnul dinspre Sud, aparţine unei faze mai vechi decât fortificaţia. Celălalt, situat în afara zidului de incintă, la mică depărtare de acesta, pe o terasă special amenajată, aparţine foarte probabil celei de-a doua faze a cetăţii. Orientarea şirurilor de tamburi Nord-Sud, la primul sanctuar, şi Vest-Est, la cel de-al doilea, o redă aidoma pe cea de la Sarmizegetusa.
În cursul săpăturilor întreprinse aici în decursul mai multor ani, a ieşit la iveală obişnuitul inventar al aşezărilor geto-dacice: ceramica locală şi cea de import (elenistică şi romană), unelte de fier, obiecte de podoabă, râşniţe, de piatră etc. Frecventă este ceramica fină lucrată cu roata, de culoare cafenie şi decorată cu benzi sau motive geometrice realizate cu culoare roşie, aşa cum se întâlnesc cu precădere în Moldova. Obiectele de import sunt relativ rare. În afară de unele piese, mai ales fragmente de amfore, se remarcă un vas din bronz aurit, a cărui toartă este lucrată, în partea inferioară, sub forma unui cap omenesc.
Materialele arheologice, precum şi cele câteva monede descoperite la Bâtca Doamnei, au făcut pe cercetători să presupună că aşezarea a fost întemeiată în sec. II î.Hr., dar că perioada sa de înflorire a început în secolul următor, continuând şi după aceea. Din această epocă de înflorire datează şi fortificaţiile de piatră şi măcar unul dintre sanctuare. Sfârşitul cetăţii s-a datorat unui puternic incendiu. Tot un foc pârjolitor pusese capăt primei faze a acestei aşezări. Când au avut loc aceste evenimente, este greu de precizat. Nu există nici un motiv care să ne facă să credem că cetatea ar fi avut o altă soartă decât cele trei dave geto-dacice de pe Siret, care au suportat mari distrugeri în urma unor evenimente desfăşurate între 89 e.n. (anul încheierii păcii lui Decebal cu Domiţian) şi 106 (sfârşitul războaielor sale cu romanii). Numai materialul arheologic este insuficient pentru a răspunde unor asemenea întrebări de mare precizie cronologică.
Aşa cum reliefează cercetările efectuate până în prezent, cetatea de pe Bâtca Doamnei constituia mai degrabă acropola, centrul politic şi religios al geto-dacilor din părţile Neamţului. Viaţa de zi cu zi se desfăşura în locuri deschise, în toată zona înconjurătoare, pe teritoriul al cărui centru era această davă.
Pe Muntele Cozla a mai fost identificată o fortificaţie; distrusă în mare parte de lucrări moderne, ea nu a putut fi cercetată decât superficial.
Din datele obţinute rezultă că era contemporană cu fortificaţia de pe Bâtca Doamnei. De ce să fi fost necesare două cetăţi la distanţă de numai 4 km? Un răspuns satisfăcător nu poate fi încă dat. Tot ce putem spune este că aglomerarea într-o zonă restrânsă a numeroase vestigii geto-dacice arată însemnătatea acestui centru politic şi economic.
Pe de altă parte, analogiile cetăţii de pe Bâtca Doamnei cu monumentele dacice din Munţii Orăştiei reprezintă încă o dovadă indiscutabilă a imitaţii de cultură materială şi spirituală a tuturor geto-dacilor, în epoca lor de maximă dezvoltare.
Vechea civilizaţie a geto-dacilor încă reprezintă o mare necunoscută a istoriei noastre. Dilemele au reuşit să reziste cu brio tuturor insistenţelor oamenilor de ştiinţă timp de zeci de ani, asta dacă luăm în seamă doar eforturile contemporanilor noştri. Unul dintre bastioanele lor civilizaţionale este plasat spaţial în zona oraşului Piatra Neamţ. Cu toate acestea, până nu de mult s-a spus că nici una dintre cetăţile de aici nu a atins tehnica superioară, caracteristică cetăţilor dacice din Transilvania, în special a celor din Munţii Orăştiei. Aceste afirmaţii au fost contracarate de cetatea dacică de la Bâtca Doamnei, aflată la aproximativ 4 km vest de Piatra Neamţ, la 457 m altitudine. Din punct de vedere strategic, această întăritură naturală era admirabil apărată de pantele abrupte ce mărgineau cetatea dinspre răsărit, pe unde curge pârăul Doamnei iar dinspre miazănoapte de râul Bistriţa. Practic, singura cale de acces era printr-o şa îngustă, asemănătoare cu o punte, ce urcă domol înspre Bâtca Doamnei. Relativ recent, s-a ajuns la surprinzătoarea descoperire a unui zid de piatră ce închidea accesul dinspre sud. Având în grosime aproximativ 3,50 m, acesta era format, la exterior, din blocuri de piatră de stâncă, dintre care unele uşor fasonate prin dăltuire. A doua descoperire extrem de importantă este sanctuarul de pe terasa de sud a cetăţii. În afara zidului, au fost descoperiţi cilindri din piatră care formau aşa zisul sanctuar, construcţie caracteristică majorităţii cetăţilor dacice. Este primul sanctuar dacic aflat în afara ariei de cultură a cetăţilor din sud-vestul Transilvaniei. Ulterior, într-un nivel mai vechi, s-a aflat cel de al doilea sanctuar, distrus în parte cu ocazia construirii bastionului.
Spre deosebire de ceramica aflată în aşezările civile dacice, contemporane cu cetatea de pe Bâtca Doamnei, aici apare o ceramică ce poate fi regăsită în deosebi în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, atât în ce priveşte maniera confecţionării cât şi decorarea. Este o dovadă în plus a unei continuităţi culturale extinse la nivelul întregii arii carpato-danubiano-pontice. Obiectele de metal în majoritatea lor sunt unelte agricole, în special coase, seceri, şi fiare de plug şi într-o redusă cantitate armele (un vârf de lance şi de săgeată).
Ultimele cercetări ne indică existenţa unei puternice cetăţi dacice, nebănuite încă şi unică până acum pe teritoriul Moldovei. Construcţia este suficient de asemănătoare, atât în ce priveşte tehnica, cât şi planul arhitectural al fortificării, cu cetăţile dacice cunoscute pe teritoriul Transilvaniei. Atât poziţia cât şi întărirea cu zid de piatră şi de pământ a pantelor accesibile, aminteşte de felul de construcţie al cetăţilor dacice din Transilvania. Cele două sanctuare, din aliniamente de tamburi, sunt încă o dovadă că şi aici a stat aceeaşi idee de manifestare a unei credinţe întâlnită în cetăţile dacice din Munţii Orăştiei.
O continuitate mai presus de orice dubiu
Cu toate că cetatea dacică de pe Bâtca Doamnei este lipsită de acea monumentalitate de care dau dovadă majoritatea cetăţilor dacice din Transilvania, totuşi şi aici constatăm că s-a răsfrânt aceeaşi idee a unei înalte culturi dacice, care, după câte se vede, a fost unitară. Există totuşi şi unele deosebiri, mai cu seamă în ceea ce priveşte tehnica zidului de incintă, faţă de zidul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Construcţiile din incinta fortificaţiei folosesc mai puţin material feros faţă de edificiile din Munţii Orăştiei. De asemenea, lipsesc ţiglele şi cărămizile, dar acestea nu sunt peste tot întâlnite în cetăţile dacice din Transilvania. Analiza materialului arheologic, în special ceramica şi fibulele, precum şi două monede romane, permite să vedem că perioada de maximă dezvoltare este cuprinsă între secolul I î.Hr. şi până în primii ani ai secolului II d.Hr., şi deci cetatea de la Bâtca Doamnei este contemporană cu cetăţile dacice din Munţii Orăştiei şi a împărtăşit aceeaşi soartă. Din câteva scene de pe Columna lui Traian s-au putut identifica lupte şi asedii de fortificaţii dacice, care oferă posibilitatea plasării în răsăritul Daciei. De altfel descoperirea unui castru roman de pământ, cu caracter temporar, de felul celor din Munţii Orăştiei, la aproximativ 2 km nord de Bâtca Doamnei, ne îngăduie să întrevedem această posibilitate.
Miracolul dacic
Cultura geto-dacilor a ridicat şi continuă să ridice zeci de semne de întrebare. Au reuşit, într-un interval relativ scurt, să se extindă teritorial într-un spaţiu extrem de vast, alocându-şi rolul de arbitri ai puterii la nord şi sud de Dunăre. Cultul zalmoxian, lupii daci, învăţătura lui Deceneu sunt tot atâtea dileme încă departe de a-şi fi găsit rezolvarea. Şi în zona Neamţului se păstrează vestigii ale vechii civilizaţii dacice, întărind ideea unei continuităţi evidente de o parte şi de alta a Carpaţilor. Cetatea de la Bâtca Doamnei este un exemplu între altele ce justifică existenţa unor rădăcini culturale vechi de mii de ani în regiune. Având la dispoziţie dovezi materiale, trebuie să fie evitate multe dintre speculaţiile vehiculate în mediile mai mult sau mai puţin ştiinţifice.
Situl arheologic de la Bâtca Doamnei a luminat încă o dată ideea unei continuităţi civilizaţionale geto-dacice pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Cu toate acestea, multe mistere rămân fără explicaţii argumentate ştiinţific.
BIBLIOGRAFIE:
Nicolae Gostar, Cetăţile dacice din Moldova, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968;
Alexandru Vulpe, Dave şi stăpânii lor. Petrodava, în Magazin istoric, an XIII, nr.9 (150), sept., 1979, p.24-27;
Nicolae Gostar, Cetatea dacică de la Bâtca Doamnei, în Omagiu lui P.Panaitescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, 1975;
Nicolae Gostar, Cetăţile dacice din Moldova şi cucerirea romană la nordul Dunării de Jos, în Apulum, V, 1965, p.137-147;
Buzilă Aurel, Despre ceramica daco-getică lucrata cu mâna de la Bâtca Doamnei, Piatra Neamţ, în Memoria Antiquitatis, 1970, II, p.237-250;
Virgil Mihăilescu-Bîrliba, Noi cercetări arheologice la Bâtca Doamnei - de lângă Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, în DDIA , 1984, p.21-25;
Alexandru Vulpe, Ptolemy and the ancient Geography of Moldavia, în Studii clasice, VI, 1964, p.233-246.
Vezi şi:
http://www.viziteazaneamt.ro
http://www.turismland.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
