 În linii generale, astăzi, la sat şi oraş, „mărţişor” înseamnă acel şnur confecţionat prin răsucirea a două fire de lână sau de mătase, unul alb şi unul roşu, împodobit cu ciucuri la capete, care se ataşează la un obiect artizanal, cu scopul de a fi dăruit fetelor şi femeilor în prima zi a primăverii calendaristice, purtându-se la piept, la mână sau la gât o anumită perioadă.
Această explicaţie necesită însă completări, întrucât mărţişorul nu se reduce la un simplu obiect ci face parte dintr-un context mult mai larg, al sacralităţii timpului din credinţele ancestrale ale neamului nostru.
Polisemia termenului „mărţişor” desemnează atât o etapă, o perioadă, o sărbătoare, cât şi un obiect simbolic, realizat manual, conform unui ritual, şi oferit în anumite condiţii în cadrul unei comunităţi.
În ce priveşte forma termenului, Doru Mihăescu oferă câteva explicaţii în lucrarea sa, intitulată „Contribuţii etimologice şi lexicale”. Potrivit autorului, „mărţişor” este un derivat din vechea denumire etimologică a lunii martie, „Marţ” sau „marţu”, în aromână, format cu ajutorul sufixului diminutival „–işor”. Totodată, atrage atenţia asupra faptului că „mărţişor” mai înseamnă, ca regionalism, şi plantă erbacee din familia rozaceelor (Geum Montanum); ghiocel; specie de plante; mugurele alb, moale şi lânos al salciei (mâţişor). Vechea denumire „Marţ” ar proveni din latinescul „Martius”, care, pe filieră bizantino-slavă, a dat sinonimul bulgar „marteniţa”.
Conform studiilor etnologice, Mărţişorul este strâns legat de tradiţiile Anului Nou, sărbătorit în luna martie, ca formă primitivă de celebrare a Anului Agrar, corelat cu ciclurile vegetative (germinative) şi astronomice (lunare).
La români, mărţişorul, ca obiect simbolic, este corelat şi cu Dochia, personaj mitologic, a cărei zi era sărbătorită la 1 Martie: „Dochia e cea dintâi zi de primăvară. În ziua de Dochia se face mărţişor: un fir de matasă sau lână roşă, împletucit cu alt fir alb, care apoi se pune la gât, pentru ca purtătoarea să fie rumenă şi albă peste an”.
(Elena Niculiţă-Voronca, „Datinile şi credinţele poporului român”)
De asemenea, cercetătorul Ion Ghinoiu se pronunţă asupra Mărţişorului ca denumire din calendarul popular, corelând-o cu divinităţi din panteonul roman şi autohton: „Mărţişorul este denumirea populară a lunii martie, luna echinocţiului de primăvară şi a Anului Nou Agrar, dedicată zeului Mars şi a planetei Marte (Transilvania, Banat, Maramureş, centrul Munteniei, vestul Olteniei, sudul Dobrogei)”.
Totodată, cercetătorul se referă la şnurul de mărţişor ca la o funie a timpului, toarsă de însăşi legendara Dochie, a cărei grjiă o reprezintă eternul început: „Obiceiul mărţişorului este o secvenţă a unui scenariu ritual de înnoire a timpului şi anului (...). După unele tradiţii, firul mărţişorului, o funie de 365 sau 366 de zile, ar fi tors de Baba Dochia în timp ce urca cu oile la munte. Asemănător ursitoarelor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia toarce firul anului primăvara, la naşterea timpului calendaristic”.
(Ion Ghinoiu, „Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar”)
Mitul Babei Dochia
În folclorul românesc Dochia întruchipează un personaj legendar, a cărei origine este legată de o zeitate mai veche, Marea Mamă, Glia sau natura în eternă renaştere, dintr-un cult al fertilităţii şi al feminităţii.
Se spune că Dochia vroia să păstreze o rânduială a zilelor şi anotimpurilor din an, pentru a şti când e timpul potrivit să coboare cu turmele de oi la păscut. Astfel, ea s-a gândit să împletească o funie din aţă albă şi neagră. Albul reprezenta zilele, iar negrul, nopţile. Mai târziu, negrul a fost înlocuit de roşu, pentru a comemora sacrificiul norei Dochiei.
Baba Dochia a pedepsit-o pe nora sa, trimiţând-o la râul îngheţat, să spele un ghem de lână neagră, până se va albi. Însă tinerei femei i-au sângerat degetele în timpul muncii, din cauza frigului, iar lâna s-a colorat în roşu.
Voinicul care a eliberat Soarele
Un alt mit povesteşte cum Soarele a coborât pe Pământ în chip de preafrumoasă fată pe care un zmeu a furat-o şi a închis-o în palatul său. Atunci păsările au încetat să cânte, copiii au uitat de joacă şi de veselie şi lumea întreagă a căzut în mâhnire.
Văzând ce se întâmplă fără Soare, un tânăr curajos a pornit spre palatul zmeului să elibereze fata. A căutat palatul un an încheiat, iar când l-a găsit, a chemat zmeul la luptă dreaptă. Tânărul a învins creatura şi a eliberat fata, care s-a urcat înapoi pe Cer în chip de Soare şi iarăşi a luminat întregul pământ.
A venit primăvara, oamenii şi-au recăpătat veselia, însă nimeni nu-şi mai amintea de tânărul luptător care zăcea în palatul zmeului, după luptele grele ce le dusese. Sângele cald al tânărului s-a scurs pe zăpadă, până când el a rămas fără suflare. În locurile în care zăpada s-a topit, au răsărit ghiocei - vestitori ai primăverii.
Se zice că de atunci lumea cinsteşte memoria tânărului curajos, legând cu o aţă două flori: una albă, alta roşie. Culoarea roşie simbolizează dragostea pentru frumos şi aminteşte de curajul tânărului, iar cea albă este a ghiocelului, prima floare a primăverii.
Lupta Primăverii cu Iarna
Un mit din Moldova din stânga Prutului povesteşte că în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat că într-o poiană, sub o tufă de porumbari, de sub zăpadă, răsare un ghiocel. Ea s-a hotărât să-l ajute şi a început să dea la o parte zăpada şi să rupă ramurile spinoase.
Văzând aceasta, Iarna s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. În suflarea aspră a vântului, ghiocelul a îngheţat imediat. Însă Primăvara nu s-a dat bătută: a acoperit ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.
În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă.
Originea Mărţişorului
Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul României, precum cele de la Schela Cladovei, din judeţul Mehedinţi, (localitate unde a fost descoperită una dintre cele mai vechi aşezări umane din Europa, datând din mezoliticul timpuriu), au scos la iveală amulete asemănătoare cu mărţişorul, datând de acum aproximativ 8.000 de ani. Amuletele reprezintă nişte pietricele perforate şi purtate la gât sub formă de coliere. Pietricele amuletelor erau vopsite în alb şi roşu, aranjate alternativ.
Se presupune că albul şi roşul au fost preferate, întrucât, în acele timpuri, venirea primăverii era întâmpinată cu ritualuri ce constau în sacrificii umane sau animale, cu scopul de a îmbuna zeii. Astfel, în ritual, roşul sângelui era asociat cu viaţa, fertilitatea, adoraţia şi sacrificiul, iar albul era legat de puritatea zăpezii, a gheţii şi a norilor. Astfel, albul şi roşul, puse laolaltă, ar semnifica dorinţa despărţirii de iarnă, de încremenirea sa rece, pentru a intra într-o etapă a trezirii la viaţă cu ajutorul căldurii, provenită din sângele sacrificial.
Mai târziu, la traci, începutul primăverii era anunţat de sărbătoarea zeului Marsyas Silen, făuritorul fluierului, stăpân al gliei roditoare şi al vegetaţiei. Lui îi erau dedicate sărbătorile primăverii, ale florilor şi ale naturii fecunde. Sosirea noului anotimp era marcată tot de o amuletă alb-roşie, dar, de data aceasta, sub forma unui fir răsucit, care avea darul de a proteja copiii şi animalele în noul an.
Şi la romani Anul Nou se sărbătorea primăvara, la 1 Martie, lună care împrumutase numele zeului Marte, aflat în dublă ipostază: de ocrotitor al câmpului şi turmelor şi de patron al războiului.
Calendarul tradiţional al lunii martie este foarte încărcat, atât din punct de vedere agrar cât şi din punct de vedere sacral. Acum încep aratul, semănatul, scuturatul pânzeturilor şi al covoarelor, curăţatul caselor, grădinilor şi al livezilor; se scot stupii de la iernat şi se „retează” fagurii de miere folosiţi ca leac în medicina tradiţională. Tot în luna martie se sărbătoresc „Măcinicii”, „Sântoaderul”, „Bunavestire”, se „ţin” „Babele”, „Moşii”, „Ziua şarpelui”, „Ziua cucului” etc.
Cine şi cum confecţionează mărţişorul tradiţional?
Există un ritual legat de realizarea mărţişorului, care este ştiut de tot mai puţini păstrători ai tradiţiei autentice.
Potrivit lui Petre Beceanu, cunoscut culegător de folclor din Teleorman, o parte din tainele tradiţiei ancestrale, s-a păstrat la Fântânele, o comună situată la vest de oraşul Zimnicea.
Astfel, Anişoara Peţa, o bătrână de 83 de ani, îşi amintea că firele pentru mărţişoare erau toarse din lână, încă din luna ianuarie, imediat după Sfântul Ioan, la clacă, exclusiv de femei măritate. O clacă pentru şnurul de mărţişor ţinea şapte zile.
Lâna toarsă era împărţită în două, un fuior rămânea alb, altul era vopsit în roşu. De obicei, vopseaua cu nuanţă roşie era obţinută din fiertură de ceapă sau de buruieni.
Următoarea etapă era împletirea şnurului. Totul se făcea în secret şi se spunea o rugăciune pentru fiecare împletitură în parte. Femeia trebuia să ascundă mărţişorul, să nu îl vadă nici unul dintre membrii familiei înainte de 1 Martie. Apoi, pus în buzunar sau în sân, acesta era dus de femeie la biserică, la slujbele obişnuite, pentru „a se sfinţi” pe ascuns, fără să ştie nici măcar preotul.
În seara ultimei zile a lunii februarie, copiii şi adolescenţii făceau baie şi îşi pregăteau hainele curate pentru 1 Martie, când primeau mărţişorul. „În trecut, nu primeau şnur decât copiii, fetele şi flăcăii”, spune octogenara din Fântânele.
Deşi, cel mai frecvent, mărţişorul consta din două fire, unul alb şi altul roşu, răsucite împreună, în unele sate din Moldova şnurul era confecţionat doar din lână roşie sau neagră, amintind de amuleta folosită împotriva deochiului, destul de răspândită în trecut.
În alte localităţi s-a constatat şi existenţa mărţişorului tricolor, în două variante cromatice. Prima variantă prezenta mărţişorul în roşu, alb şi verde, iar a doua, în roşu, alb şi negru, aşa cum reiese din informaţiile oferite de localnici din satul Hadjicurda, raionul Reni, din Moldova din stânga Prutului. Şi moldovenii, stabiliţi în nordul Caucazului la mijlocul secolului al XIX-lea, au păstrat varianta mărţişorului tricolor, cu firul negru.
Mărţişorul tradiţional este alcătuit în principal din şnurul bicolor, de care se prinde o monedă găurită din argint, simbolizând Soarele la trecerea dintre anotimpuri.
Demn de menţionat în acest caz este faptul că valoarea simbolico-materială a şnurului primează şi nu a monedei de argint.
O a doua variantă de mărţişor autentic presupune ca şnurul bicolor să fie decorat la capete cu câte un ciucur: unul alb, sub forma unei reprezentări antropomorfe masculine, şi unul roşu, sub forma unei siluete feminine. Unirea masculinului, prin intermediul şnurului, cu femininul reprezintă în context reconcilierea principiilor contrare la nivel teluric şi cosmic, după cum afirma cercetătoarea Sabina Ispas.
(„Mărţişor şi folclor”, interviu radiofonic la „Vocea Diasporei”, 2011)
Altă variantă tradiţională a mărţişorului în alb-roşu este întâlnită în Maramureş, sub forma crucii Sfântului Andrei, patron al lupilor şi al iubirii.
| Cine, cum şi de ce poartă simbolul Mărţişorului? |
Bătrânii din Moldova spun că până la răsăritul soarelui, de ziua Babei Dochia, mărţişoarele să fie legate mai întâi copiilor, apoi fetelor şi flăcăilor şi, mai rar, oamenilor în vârstă: „La Întâi Mart, de dimineaţă tare, până a ieşi soarele, răsuşei două aţe, una roşie şi alta albă, apoi legai un şnur de aista la gât şi la amândouă mâinile. Erai legat în trei locuri.”
În trecut mărţişorul era purtat o perioadă mai lungă, împărţită în câteva etape. Mai întâi, cu ajutorul lui se trecea peste cele 9 sau 12 zile ale Babei Dochia, când vremea se arată schimbătoare: fie cu soare, fie cu ploaie şi vânt puternic sau chiar ninsoare. Următoarea etapă, traversată sub protecţia conferită de mărţişor, este cea marcată de înverzirea plantelor şi înflorirea pomilor.
De asemenea, în lucrarea „Sărbători şi obiceiuri româneşti”, Ion Ghinoiu consemnează că „momentul când mărţişorul se purta legat la mână sau agăţat la gât era decis de apariţia pe cer a Lunii Noi, în cursul lunii martie (...). Durata purtării mărţişorului varia în funcţie de zona etnografică: până la Măcinici (9 martie), Armindeni (1Mai), Florii sau până la înfloritul pomilor fructiferi, a viţei de vie, a măceşilor, a trandafirilor”.
Se mai obişnuia ca mărţişorul să fie purtat pe piept, lângă inimă, întrucât partea stângă era considerată vulnerabilă, reprezentând calea de acces a spiritelor malefice, aducătoare de boli şi moarte. Astfel, cu ajutorul culorii roşii a mărţişorului, forţele negative erau ţinute la distanţă, roşul fiind o culoare solară, purificatoare. La aromâni şnurul se lega şi de picior, apărându-l pe purtător de muşcătura de şarpe şi de forţele întunericului, ce sălăşluiau în adâncul pământului.
Şnurul de mărţişor era pregătit şi pentru casă, fiind atârnat la streaşină, la fereastră sau la tocul uşii, precum şi pentru animalele tinere din gospodărie: mânji, miei, iezi, viţei, celor din urmă, în funcţie de vârstă, atârnându-li-se în creştetul capului sau pe corniţe.
Într-un studiu dedicat mărţişorului tradiţional, scriitorul George Coşbuc arată că scopul purtării acestuia este „să-ţi apropii soarele, purtându-i cu tine chipul cam cu acelaşi rost cu care purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi, veselie şi sănătate, cinste, iubire şi curăţie în suflet (...).Ţăranii pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, iar fetele zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele şi cine nu le poartă, are să se ofilească. Poporul mai ştie că mărţişorul trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa, ca podoabă ori jucărie”.
Folcloristul Simion Florea Marian consemnează, la rândul său, în lucrarea „Sărbătorile la români”, că în Moldova şi Bucovina mărţişorul-obiect consta dintr-o monedă de aur sau de argint, legată cu un şnur alb şi roşu la gâtul copiilor şi al fetelor. „Scopul legării sau punerii mărţişorului la gâtul sau mâinile copiilor este ca (...) să aibă noroc în decursul anului, să fie sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii. (...) Punerea sau legarea mărţişorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele. (...) Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că şi copilului încă îi va fi bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv”.
Conform unor studii etnografice actuale, mărţişorul de astăzi se împarte în două categorii: „mărţişor simbolic”, reprezentând strict un simbol al primăverii cu o valoare materială redusă şi „mărţişor neologic”, adică acel mărţişor nou-inventat şi introdus în uz, care îl surclasează pe cel simbolic, ieşind din tiparul obiectului „de larg consum” pentru prima zi de primăvară. Acesta din urmă poate avea, ca şi celălalt, forme şi dimensiuni variate, valoarea fiind conferită prin distincţie.
Importanţa Mărţişorului se reduce achiziţionarea obiectului, la estetica sa ca podoabă şi la cele două momente dedicate ale lunii în care urmează a fi dăruit: 1 Martie şi 8 Martie. Astfel, se pierde mare parte din semnificaţia sărbătorii şi a simbolului ce-o însoţeşte.
De altfel, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectuali, precum Nicolae Gane, atrăgeau atenţia asupra acestui fapt: „dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu ştiu! căci nu numai obiceiul, dară însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria noastră (...) societatea noastră, din română ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gândi româneşte (...).
Să scuturăm dar noi pulberea uitărei de pe acest vechi şi frumos obicei strămoşesc.
Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuţ de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea întâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit.
Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşii ale găitanului însemnau faţă albă ca crinul şi rumenă ca roza, iar ofranda făcută reginei florilor era o salutare poetică adresată primăverii.
Aşa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie!
Ei erau naivi în sufletele lor; trăiau în simplicitate şi împrumutau vorbele şi obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori de câmp şi vorbele bătrâneşti cu alegorii poetice.
Toate însă s-au şters de buretele aşa-numitei civilizaţiuni moderne, care, în locul comorilor de înţelepciuni şi tradiţiuni strămoşeşti, n-a găsit altăceva mai bun de pus în loc decât minciunile de la 1 aprilie, care şi acestea, din cauza necontenitei îndulciri a moravurilor noastre, au ajuns a se practica în toate zilele anului”
(Nicu Gane, „Încercări literare”).
O altă voce critică la adresa aşa-zisului mărţişor este cea lui George Coşbuc: „la oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are mărţişorul, că-l facem din aur ori din tinichea galbenă, cînd el ar trebui să fie numai alb, din argint, şi mai ales că-i dăm forma de inimă, de carte, de floare, de porc sau de alt animal, când el trebuie să fie numai rotund cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor”.
| Mărţişorul în spaţiul european |
Sărbătoarea Mărţişorului se întâlneşte la aromâni, la bulgari, care o numesc Marteniţa (Мартеницa) şi de asemenea, în Macedonia şi Albania. La origini, este vorba de aceeaşi sărbătoare, de aceleaşi obiceiuri din vechiul şi vastul spaţiu tracic, de alungare a iernii şi de întâmpinare sau de chemare a primăverii.
Bulgarii mai numesc această sărbătoare şi „Baba Marta”, care se aseamănă cu personajul Baba Dochia, în sensul că şi aceasta este o bătrână capricioasă. Ea se lasă îmbunată numai prin purtarea şnurului de mărţişor, care ar trebui să aducă primăvara mai repede.
Marteniţa se poartă aproape de guler sau în jurul încheieturii mâinii, până când purtătorul vede o barză sau un copac înmugurit. Acestea fiind semne bune, de primăvară, el trebuie să agaţe Marteniţa de o ramură a copacului, transferând astfel vegetalului o parte din sănătatea şi norocul conferite de şnur.
O mare parte dintre bulgari afirmă că Mărţişorul este o tradiţie ce le aparţine în totalitate şi pe care românii au împrumutat-o de la ei. Drept argument, vecinii din sud invocă faptul că, în Bulgaria, şnurul alb-roşu este făcut dintotdeauna din bumbac sau lână, pe când în România, acesta ar fi fost confecţionat numai din mătase, fir textil de provenienţă asiatică, ajuns în sud-estul Europei mult mai târziu.
Cu toate acestea, Sabina Ispas, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, afirmă că „Mărţişorul este răspândit în toată zona balcanică, la români, aromâni, greci, albanezi, bulgari etc. Există o atestare scrisă a acestui obicei, veche de 1.600 de ani, adică cu 200 de ani înaintea de venirea slavilor în acest spaţiu. Deci, nu se poate spune că bulgarii ar avea paternitatea acestui obiect. Mai mult, ritualul legat de realizare a mărţişorului e asemănător în toate regiunile”.
| Simbolul şi mesajul Mărţişorului peste timp |
Încă din prima parte a prezentării de faţă, mărţişorul-obiect apare ca simbol al primăverii, al unui început de timp sacru din calendarele străbune. Totodată, reprezintă o adevărată „funie a timpului”, prin care se poate ţine evidenţa zilelor, a nopţilor şi a anotimpurilor dintr-un an întreg.
Mesajul său ancestral este acela de a păstra ordinea cosmogonică cu toate sacrificiile şi sărbătorile impuse; îndeamnă la desăvârşire, prin includerea evidentă şi multiplă a elementului solar (roşul, bănuţul de argint) în viaţa umană.
În accepţiunea populară, Soarele şi ceilalţi aştri erau idealizaţi, ridicaţi la rang de zeităţi cosmice, care influenţau şi puteau fi influenţaţi benefic, pe cale rituală. Scopul suprem al Mărţişorului în ansamblu este de a aduce vestea înnoirii, speranţa, bucuria, iubirea, concilierea, prin faptul că se oferă mai întâi între membrii comunităţii, pentru ca, ulterior, să fie dăruit regnului vegetal şi, prin extensie, întregului Cosmos.
Astfel, prin răspândirea mărţişorului-simbol, omul doreşte să echilibreze principiile contrare şi complementare ce-i guvernează Universul: viaţa-moartea, lumina-întunericul, vara-iarna, masculinul-femininul, mobilitatea-inerţia etc., semnificaţii cuprinse în albul şi roşul unui simplu şnur în aparenţă.
Faptul că una dintre variantele mărţişorului autentic presupune ca şnurul bicolor să fie decorat cu câte un ciucur la capete, unul alb, sub forma unei reprezentări antropomorfe masculine, şi unul roşu, sub forma unei reprezentări feminine, este mai mult decât remarcabil: se restaurează la nivel simbolic şi imaginea cuplului primordial, perfect, care aduce omul la stadiul de zeu procreator, conform credinţelor păgâne, sau la stadiul de creator, de îndumnezeire, în accepţiune creştină. Este, aşadar, o expresie a năzuinţei umane de transcendere şi desăvârşire.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Carolina Marcu
Bibliografie suplimentară:
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar;
Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti;
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români;
Sabina Ispas, Mărţişor şi folclor, interviu la Vocea Diasporei, 2011;
Varvara Buzilă, Ritualurile sărbătorii Mărţişorului în Basarabia;
Corina Mihăescu, Mărţişoare de Mărţişor;
Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român;
Nicolae Ganea, Încercări literare;
Doru Mihăescu, Contribuţii etimologice şi lexicale. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
