 O societate preponderent sedentară, rurală precum cea a strămoşilor noştri daci, atât înainte, cât şi după cucerirea romană, nu şi-ar fi putut dezvolta propria economie fără un calendar al activităţilor agrare şi sociale, numit de etnologi calendar popular. Creaţie anonimă, colectivă şi orală, calendarul popular a fost îmbogăţit în mod continuu, pe baza observării bioritmurilor din natură (reproducerea animalelor, migraţia păsărilor, încolţirea seminţelor, înmugurirea arborilor), a fazelor Lunii, a poziţiei şi intensităţii luminii unor astre şi constelaţii pe bolta cerească în anumite momente din an (echinocţii şi solstiţii).
Calendarul popular răspundea unor necesităţi practice, de măsurare a timpului pe înţelesul tuturor şi conţinea informaţii despre muncile agricole efectuate pe parcursul unor zile, săptămâni, luni sau anotimpuri: zile favorabile pentru culesul plantelor de leac, pentru magie, pentru prevestirea vremii, pentru arat, semănat, pentru prăsirea păsărilor şi animalelor domestice, pentru urcarea sau coborârea oilor de la munte; informaţii despre comportamentul vieţuitoarelor sălbatice şi semnificaţia acestuia (hibernarea ursului, cântatul cucului, al pupezei); informaţii despre zilele favorabile peţitului, logoditului, căsătoriei, botezului etc.
Totodată, calendarul popular împărţea zilele în „lucrătoare” şi „nelucrătoare”, cele din urmă fiind marcate ca zile interzise anumitor munci, în baza unor superstiţii, şi ca sărbători de diferite ranguri, evidenţiate prin obiceiuri tradiţionale specifice comunităţii sau zonei.
Numeroasele variante ale calendarului popular au la bază necesitatea armonizării muncilor agricole cu condiţiile de climă, determinate de latitudine şi altitudine.
În ansamblu, calendarul popular include:
- calendarul agrar, cu două anotimpuri de bază: vara agrară (între sărbătorile echinocţiului de primăvară şi a celui de toamnă, marcată la mijloc de solstiţiul de vară şi de Sânziene) şi iarna agrară (între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară, marcată de solstiţiul de iarnă şi de Crăciun);
- calendarul pastoral, împărţit în vara pastorală (între sărbătorile Sfântului Gheorghe şi Sfântului Dumitru), marcată de sărbătoarea unui zeu preistoric al soarelui şi-al focului, celebrat la nedei, peste care s-a suprapus ziua Sfântului Ilie (20 iulie), şi iarna pastorală, în fiecare dintre anotimpuri sărbătorindu-se la mijloc şi Circovii de Vară, respectiv, Circovii de Iarnă;
- calendarul pomi-viticol, cu structură similară calendarului agrar;
- calendarul apicol.
Pe măsura creştinării populaţiei din spaţiul carpato-danubian, calendarul popular a fost puternic influenţat de calendarul bisericesc, cel din urmă având ca principal scop impunerea unor sărbători creştine peste cele păgâne. Cu toate acestea, cele două calendare sunt atât de natură solară, prin faptul că momentele-cheie sunt plasate la solstiţiul de iarnă (naşterea solară, respectiv, christică), cât şi de natură lunară, calendarul bisericesc de rit ortodox stabilind data Paştelui în duminica imediat următoare lunii pline, după echinocţiul de primăvară (început de primăvară astronomică, înviere solară, respectiv, înviere christică).
Marele avantaj al calendarului creştin constă în calculele şi observaţiile astronomice exacte, ceea a dus la corectarea şi îmbunătăţirea calendarului popular. Dar, în situaţia în care „la sate erau puţini cunoscători ai slovelor, cine ştia pe dinafară calendarul popular, o adevărată enciclopedie de cunoştinţe utile, era un foarte bun gospodar” (Ion Ghinoiu, Sărbători şi obiceiuri româneşti). Acest lucru nu era tocmai uşor, întrucât necesita memorarea unor sărbători cu date variabile de la un an la altul, fapt ce a dus la apariţia zicalei „a face capul calendar”, folosită astăzi cu înţeles peiorativ.
Calendarul popular a suferit transformări majore începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu punerea în circulaţie a calendarelor-almanahuri, ceea ce a dus în timp la reducerea informaţiilor practice şi asocierea celor publicate cu divertismentul. Dacă la început calendarele-almanahuri, supranumite şi „calendare populare”, erau alcătuite sub forma unor manuscrise cu date despre sărbătorile religioase, previziuni meteorologice de peste an şi informaţii cu privire la unele evenimente astronomice (eclipse, fazele Lunii, echinocţii, solstiţii etc.), conţinutul devine pe parcurs tot mai eterogen din cauza adăugării unor legende, povestiri, zicători, anecdote.
Totodată, publicarea în calendarele-almanahuri a unor informaţii la modul general despre tradiţii şi evenimente caracteristice pentru anumite coordonate geografice (Filipii de Toamnă, 14-21 noiembrie, perioada împerecherii lupilor; Stretenia, 2 februarie, dată în plină perioadă hibernală când se crede că fată ursoaica, iar ursul iese din bârlog să-şi vadă umbra), fără a menţiona zona sau locul de provenienţă, a condus la regresul adevăratului calendar popular, fiind ironic supranumit „calendarul babelor”. Cu toate acestea, reminiscenţe ale calendarului popular dictează încă în demararea unor activităţi agrare, pastorale sau casnice în unele sate româneşti.
Din a doua jumătate secolului al XIX-lea intelectuali români precum Simion Florea Marian, Elena Niculiţă-Voronca, George Coşbuc etc. manifestă interes pentru calendarul popular autentic, desfăşurând o activitate minuţioasă pentru consemnarea obiceiurilor şi tradiţiilor populare şi aducând la lumină o bogăţie impresionantă de fapte etnografice cu semnificaţie istorică. Studiile lor, completate cu cercetările etnologilor de mai târziu, arată că cele mai vechi calendare reprezintă atât munca de observare a naturii de către agricultori şi păstori, cât şi de către preoţi şi astronomi. Drept consecinţă, religia, ştiinţele naturii şi tehnica sunt profund implicate în calendarul popular folosit de strămoşii noştri de-a lungul timpului.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Carolina Marcu
Bibliografie suplimentară:
Ion Ghinoiu, Zile şi Mituri - Calendarul Ţăranului Român, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 1999;
Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, vol.I-II, Editura SAECULUM, Bucureşti, 2008;
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Editura Paideia, Bucureşti, 2001 (I), 2010 (II);
Radu Anton Roman, Savuroasa Românie, Les Éditions Noir sur Blanc, Paris, 2004.
Vezi şi:
http://www.muzeulastra.ro
http://www.traiesteromaneste.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
