 Ciobănescul Românesc Carpatin se constituie ca rasă endemică (specifică unui anumit teritoriu) în epoca bronzului pe teritoriul de astăzi al României.
Ciobănescul de Bucovina este considerat o varietate a unei rase balcanice pe baza asemănării cu Karakatcean, Tornjak sau Hrvatski Planinski Pas.
Nimeni nu a afirmat însă, că, Maremano Abruzzese, Slovenski Kuvac, Ciobănescul de Tatra sau Kuvasz constituie varietăţi ale unei rase din Europa Centrală, deşi asemănarea dintre ele este frapantă!
Aşa cum afirma reputatul arbitru FCI, domnul Petru Muntean, chinologia nu poate fi separată de etnografie, în special şi de istorie în general.
Domesticirea câinelui pe teritoriul României nu a început aşa cum s–a crezut, odată cu epoca neolitică, ci mai devreme încă, din epipaleolitic lucru dovedit de situl arheologic de la Erbiceni, (jud. Iaşi) aparţinând unor comunităţi swideriene. Începând cu făuritorii culturii Gura Baciului-Cârcea, în neolitic, când se face trecerea de la stadiul de vânători şi culegători la cel de producători de hrană, locuitorii spaţiului carpato-danubiano-pontic, îşi selectează câinii atât de necesari activităţii de creştere a animalelor. În cadrul culturii Vinča-Turdaş se remarcă printre statuetele zoomorfe, unele capete de de câini, din piatră (pebbles statuettes), imitate şi în lut ars. Nu cunoaşem cu precizie aspectul acestor primi câini ciobăneşti, dar descoperile arheologice atestă existenţa în neoliticul dezvoltat, în cadrul culturilor Tisa, PreCucuteni, Hamangia, Vădastra, Boian etc. a unor schelete similare ca dimensiuni cu cele ale ciobăneştilor contemporani. Odată cu pătrunderea în spaţiul numit de Marja Gimbutas, Old European Civilization, a triburilor purtătorilor civilizaţiei kurganelor, care vin din stepele nord-pontice şi din Asia Centrală, are loc o transformare a Vechii Europe.
Potrivit aceleaşi autoare, popoarele care au articulat şi vehiculat cultura tumulilor nu pot fi decât proto-indo-europeni, iar în ultimele faze ale dispersiunii, indo-europeni. Din stepa euro-asiatică şi zonele de deşert învecinate, aceaste populaţii vor porni spre răsărit, ajungând până în Valea Indusului, iar către apus, până la Atlantic. Astfel se explică denumirea convenţională de indo-europeni. Deşi n-au putut niciodată să renunţe la produsele agricole, popoarele indo-europene au dezvoltat cu precădere o economie pastorală. Fără îndoială că odată cu ei migrează şi câini mari, lăţoşi, strămoşii direcţi ai Mioriticului, ceea ce explică asemănările cu Ciobănescul Rusesc de Sud, dar şi cu Irish Wolfhound care este creat de alţi indo-europeni, celţii.
Aşadar în jurul anilor 2700/2500, până către 2000/1900 î.Hr, cât durează perioada de trecere la epoca bronzului, în spaţiul carpato-dunăreano-pontic şi în cel nord-balcanic are loc un amplu proces etno şi culturogenetic. Rezultat al interpenetrării comunităţilor autohtone cu cele alogene, acest proces stă la temelia acumulărilor ulterioare, care duc la naşterea strămoşilor poporului român, geto-dacii. Principala ocupaţie a triburilor tracice nord-dunărene, alături de agricultură este creşterea animalelor.
În epoca bronzului, pe teritoriul de astăzi al României este atestată existenţa unui tip mare de câine, Canis familiaris matrix Jeit, folosit la paza turmelor, dar şi la vânătoare. El este pus în evidenţă prin săpăturile arheologice de la Bogdăneşti, jud. Bacău. În acest moment se constituie ca rasă endemică Ciobănescul Românesc Carpatin, el având ca strămoş amintitul Canis familiaris matrix Jeit şi lupul de talie mare specific epocii bronzului.
Cultul lupului este extrem de important, înşuşi numele dacilor-daoi (cei care sunt asemeni lupului, dupa cum explică Mircea Eliade, acest etnonim cu semnificaţie religioasă arhaică) venind de aici. Stindardul dacic este un cap de lup cu corp de şarpe etc. Mai puţin cunoscută este semnificaţia sa magico-religioasă. Câinele devorat de lup, trimiţând cu gândul la Zalmoxis, câine şi lup deopotrivă, înţeleptul sau sfântul – se purifică devorându-se, adică sacrificându-se în el înşuşi pentru a ajunge la etapa ultima a cuceririi sale spirituale. Acest lucru demonstrează importanţa, nu numai economică, ci şi cultural-religioasă a câinelui în cadrul civilizaţiei geto-dace. Aşa de exemplu la Şura Mică, o groapă conţinea un schelet de câine şi o a doua doar capul unui asemenea animal. La Poiana-Dulceşti (jud. Neamţ) s-au descoperit nouă gropi ce conţineau schelete de câini, omogene ca dimensiuni şi foarte asemănătoare cu cele ale ciobăneştilor actuali. Gropile de formă cilindrică, adânci, au fost purificate prin foc şi dispuse în zona cea mai intens locuită a aşezării, ceea ce subliniază caracterul cultual-magic. Gropi de cult în care au fost descoperite schelete de câini identice, se cunosc şi din aşezarea de la Ostrovu Corbului, ce datează din secolele II-III.
În mai 1963 s-a descoperit la Letniţa, un vas de bronz ce conţinea 25 de plăcuţe de argint aurite, cu reprezentări antopo şi zoomorfe în relief, realizate au repousse şi care au fost datate între anii 400 şi 350 î.Hr. Părerea cu privire la la utilizarea plăcuţelor este diferită.
I. Venedikov consideră că sunt elemente de harnaşament, în timp ce R.Pittioni, mai aproape de adevăr le consideră plăci votive, fixate pe lemn, provenind dintr-un sanctuar.
II. Oricare ar fi fost rostul lor, plăcuţele de la Letniţa prezintă un interes deosebit pentru subiectul nostru.
Pe una dintre plăcuţe, un călăreţ îmbrăcat în armură, cu barbă şi păr lung până la gât, ţine în mâna dreaptă o fială, iar în spatele calului este reprezentat un câine masiv, cu părul lăţos, redat prin linii incizate, adânci şi cu coada încovoiată sub forma unui cârlig în treimea terminală, asemănarea cu ciobăneştii mioritici, fiind mai mult decât evidentă. Pe o altă plăcuţă de formă neregulată, călăreţul ţine cu mâna stângă hăţul, iar cu dreapta aruncă suliţa într-un urs. Calul este cabrat, spijinindu-se pe picioarele din spate. Călăreţul poartă o cnemidă terminată în cap de gorgonă, iar la picioarele calului căzut pe spate, se află câinele răpus în lupta cu animalul sălbatic. Probabil, plăcuţele au fost aplicate, poate pe un perete ori altar de lemn, într-o anumită ordine şi prezentau o naraţiune mitologică.
Pe falera de argint cu călăreţi de la Surcea este înfăţişat un călăreţ în mers spre dreapta. El ţine frâul cu mâna stângă iar cu dreapta mânerul unei săbii lungi şi este îmbrăcat în armură. La picioarele calului, destul de bine redat (ca de atfel întregul decor) se află un câine de tip lupoid, care ne duce cu gândul către Carpatin.
În tezaurul de la Şeica Mică s-a găsit o monedă din anul 71 î.Hr., care are pe revers Mistreţul din Calydon lovit de o săgeată şi atacat de un câine şi alte două monede din anul 77 î.Hr., care au pe revers un câine masiv, fugind spre dreapta.
O altă mărturie, scrisă de această dată, ne parvine de la Sextus Iulius Frontinus. Iată ce ne relatează el: „Scorilo, conducătorul dacilor, ştiind că poporul roman era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace, deorece datorită unui război cu un duşman din afară s-ar putea restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor.” Cu toate că Frontinus nu oferă o descriere amănunţită, etologia lor coroborată cu descoperirile arheologice specifice acestei perioade istorice, indică fără dubii că este vorba de câini ciobăneşti, înaintaşii direcţi ai celor contemporani. Faptul că dacii foloseau rase de câini specializate pentru păstorit şi vânătoare, lucru care se va perpetua şi după dispariţia statului dac, este demonstrat indubitabil de documentele epocii. Iată ce ne spune poetul Marţial (40-104): „...A câinilor pradă este iepurele...copoiul dac să nu se teamă de armele împăratului”.
Cucerirea Daciei în anul 106 şi integrarea sa în lumea romană, proces care stă la baza formării poporului român şi a limbii române, are urmări importante şi în ceea ce priveşte subiectul pe care îl dezbatem. Iată ce spune Mircea Eliade referitor la acest proces: „...este semnificativ că singurul popor care a reuşit să-i înfrângă definitiv pe daci, ...a fost poporul roman; un popor al cărui mit genealogic s-a constituit în jurul lui Romulus şi Remus, copii Zeului-Lup Marte, adoptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe Capitoliu. Rezultatul acestei cuceriri şi al acestei asimilări a fost naşterea poporului român. În perspectiva mitologică a istoriei, s-ar putea spune că acest popor s-a născut sub semnul Lupului, adică, predestinat războaielor, invaziilor şi emigrărilor”.
Coloniştii vorbitori de limbă latină, veniţi cum spune Eutropius, din toată lumea romană, aduc cu sine câini derivând din Canis Molossi, stămoşii zăvodului românesc, din care descinde Ciobănescul de Bucovina de astăzi.
Acest tip de câine exista deja un lumea tracilor sud-dunăreni şi a geto-dacilor din Dobrogea care fuseseră incluşi în cadrul provinciei Moesia mai devreme. Aşa cum este cunoscut, mari specialişti precum Raymond Triquet sau J.Peters consideră că moloşii romanilor aveau, în general, un aspect mai lupoid şi erau mai puţin masivi şi musculoşi decât moloşii actuali.
Şi Richard Strebel concluzionează că alături de tipul de câine de talie mare închis la culoare, aparţinând asirienilor şi babilonienilor, există şi unul de talie mai mică, cu o nuanţă mai deschisă, utilizat la păzirea turmelor şi la vânătoare şi care este utilizat încă din epoca bronzului. Toate reprezentările romane şi greceşti ale vremii, prezintă un câine mare, musculos, având un cap masiv şi coamă. Imaginea pare să descrie destul de fidel Ciobănescul de Bucovina, care consider eu are un „filum (ramură) de descendenţă directă” cu celebrii Canis Molossi. Coada răsucită şi culoarea închisă a câinilor asirieni nu apar niciodată în descrierile romane sau greceşti.
De altfel încă din 1886, M.B.Wynn spunea că nu trebuie consideraţi strămoşii direcţi ai actualelor rase de tip Mastiff, Dog, Bulldog şi câine de munte în sensul clasificării FCI.
Cercetătorul C.Keller şi un alt autor Tschudy, afirmă descendenţa raselor Pyrenean Mountain Dog (Spania), Dogue de Bourdeaux (Franţa), Mastiff (Anglia), Saint Bernard (Elveţia), din vechii câini asirieni, aduşi în Europa de fenicieni şi descinzând din Mastifful Tibetan.
Ciobănescul de Bucovina este urmaşul câinilor folosiţi de daco-romanii din provinciile Dacia şi Moesia, ceea explică asemănările cu rasele din Balcani. De altfel migratorii fie ei germanici, slavi, sau turanici nu puteau introduce acest câine în Dacia, el este caracteristic zonelor înalte pe care migratorii le ocoleau, preferând zonele plane favorabile confruntărilor de cavalerie.
Oricum, în epoca romană câinele constituie un motiv ornamental frecvent în terra sigillata din provincia Dacia. El este reprezentat alergând sau urmărind animale sălbatice. Cel mai reprezentativ exemplu pare a fi un vas de la Bisericuţa-Garvăn, unde câinele aleargă spre stânga.
Vechiul zeu Silvanus, cel care patrona păşunile şi câmpurile cultivate, este prezent în Oltenia, pe un fragment sculptural descoperit la Romula, având la picioare un câine ciobănesc.
Principalele tipuri de câini ciobăneşti din spaţiul carpato-danubiano-pontic sunt aşadar conturate în momentul retragerii trupelor şi administraţiei romane din Dacia, de către împăratul Aurelian, în anii 271-275.
Afirmaţia este susţinută, cum vom vedea, de siturile arheologice corespunzătoare primelor secole ale epocii medievale, iar posibilitatea ca migratorii să fi influenţat cumva evoluţia lor este nulă, în condiţiile în care ei locuiesc puţin sau deloc în spaţiul românesc.
Despre cei mai „statornici” dintre migratori, vizigoţii, Amianus Marcelinus în Istoria romană, ne spune că în preajma anului 376, ajunseseră la aşa sărăcie, încât dădeau un om pe un câine ca să aibă ce mânca.
Aceşti câini nu pot fi aduşi nici de migratorii turanici, deoarece ei locuiesc în Câmpia Pannonică, exercitând doar o dominaţie de la distanţă asupra zonei carpato-danubiano-pontice. De altfel aceştia nici nu aveau un nivel de dezvoltare socio-economică, care să le permită să îi influenţeze pe autohtoni şi dispar repede din istorie.
Acelaşi Ammianus Marcellinus, vorbeşte despre huni: „...ferocitatea hunilor întrece orice: cu un fier brăzdează adânc obrajii noilor născuţi şi astfel ajung la bătrâneţe spâni şi pociţi... Hunii nu-şi pun la foc şi nici nu-şi gătesc mâncarea. Ei nu se hrănesc decât cu rădăcini sălbatice sau cu carnea crudă a primului animal ieşit în cale, pe care o încălzesc o vreme pe spatele calului, între coapsele lor... nu au vreun adăpost, nu folosesc nici case, nici morminte”.
Transformarea limbii latine în limba română veche, caracteristică locuitorilor din spaţiul daco-moesian, este atestată în anul 587, de către mai mulţi autori bizantini, cum sunt Theophylactus Simocattes sau Theophanes Confessor. Aceşti „străromâni” sunt agricultori şi păstori, lucru dovedit de formula, ”blachii ac pastorum romanorum”, cu care îi desemnează mai târziu, în secolul XII, Anonymus.
În anul 602, după răscoala centurionului Phokas, slavii rup apărarea imperiului şi năvălesc ca un torent în Peninsula Balcanică, peste Moesia, Macedonia şi ajung până aproape de Constantinopol. Câteva decenii mai târziu, pătrund în Peninsula Balcanică, din Pannonia, pe la apus de Dacia, alte triburi slave, care dau naştere sârbilor şi croaţilor în ţările locuite de ei azi, până la Marea Adriatică.
Nici vechii bulgari nu aduc Karakatceanul, din Asia centrală. Ei sunt la origine un popor de barbari, de rasă turanică. În secolul IV, ei se află în regiunea fluviului Volga. Sub presiunea altor popoare, se refugiază la nord de Dunăre, unde stau o vreme sub stăpânirea avarilor. În anul 679, sub conducerea lui Asparuch, trec la sud de Dunăre şi îi supun pe slavi. Deoarece sunt extrem de puţini ca număr şi cu o civilizaţie inferioară slavilor, sunt repede asimilaţi. De la ei rămâne doar numele poporului, iar slavii impun limba şi obiceiurile.
În concluzie: vechiul tip de câine folosit la păstorit şi pază de către romani şi mai apoi de urmaşii lor daco-romanii şi de români este strămoşul Ciobănescului Românesc de Bucovina.
Pornind de la acelaşi tip, popoarele slave vecine şi-au selectionat în curs de secole propiile rase: Karakatcean, Durmitorski Ovcar, Srpki Ovcar, Bosanski Tornjak, Kraski Ovcar, Hercegovacki Ovcar, Istarski Ovcar, Sarplaninski Ovcar. Acesta din urmă nu prezintă similitudini cu Ciobănescul Românesc Carpatin, deoarece este un molossoid, ci cu Ciobănescul de Bucovina. O oarecare asemănare cu Carpatinul o are Hormoljski Ovcar, originar din zona Belgradului în apropierea României, lucru remarcat de cercetătorii străini. Nu trebuie neglijat rolul pe care l-au jucat în dezvoltarea acestor rase balcanice, Ciobănescul de Bucovina şi Carpatinul, câinii ciobanilor români transhumanţi sau emigraţi în Peninsula Balcanică, în special în Bulgaria şi Serbia. Despre emigranţi ne vorbeşte Ion Ionescu de la Brad, descriind situaţia mocanilor oieri din târgul Bazargic, în Varna, în ţinuturile Balcic, Silistra, Turtucaia şi Rusciuc, unde aveau păşuni bogate pentru turmele lor şi ne dă şi numele a 4 mocani din ţinutul Balcic: Ion Munteanu, Vasile Milea, Dimitrie Bobinar, Nicolae Şchiopu.
În ceea ce priveşte transhumanţa, consulul austriac din Rusciuc, raportează că, pe la 1850, pe câmpiile ţinuturilor Silistra şi Varna, păşunau peste un milion de oi, de-ale oierilor români. Numai în 1883 şi doar prin carantina Piua Pietrei, trec la sud de Dunăre: 159.689 de oi, 8.661 de capre, 73.589 de cai si 264 de măgari, însoţiţi de 1029 de ciobani şi de câinii lor. Utilizarea câinilor ciobăneşti este atestată cu mult înainte de documentele scrise, de prezenţa resturilor osteologice în diferite aşezări premedievale şi medievale timpurii. Ei se răspândesc şi în Peninsula Balcanică, în spaţiul romanităţii orientale, unde vlahii intră in istorie ca locuitori ai Thesaliei, Epirului, Greciei centrale şi muntilor Haemus. Ei erau in majoritate păstori transhumanţi din luna aprilie până în septembrie, beneficiază de privilegii fiscale şi utilizează cu certitudine câini ciobăneşti.
Nu este lipsit de relevanţă că răscoala condusă de fraţii vlahi Petru şi Asan, care a dus la apariţia statului vlaho-bulgar, a izbucnit în 1185, din cauza unei dări excesive impuse de împăratul Isac al II-lea Anghelos, crescătorilor de oi şi de vite.
La aromâni se povesteşte despre câinele ciobănesc, că a fost dat de Dumnezeu ca tovarăş păstorilor.
În aşezările din secolele al IV-lea şi al V-lea din preajma Bucureştilor, câinele se folosea la păstorit şi vânatoare. Un cap de câine masiv a fost descoperit într-un atelier de ţesut de la Moreşti, caracteristic secolelor XI-XII. În aproape toate aşezările din această perioadă câinele este nelipsit, dar studierea bogatului material osteologic al animalelor domestice din aşezarea medievală timpurie de la Garvăn-Dinogeţia, a adus rezultate spectaculoase în ceea ce priveşte subiectul de care ne ocupăm. Foarte numeroase şi bine păstrate, oasele de câini descoperite în această aşezare, au dovedit clar existenţa unor rase de câini bine diferenţiate şi specializate: câini de talie mare şi mai ales medie spre mare, întru totul asemănatori ca dimensiuni şi raporturi cu ciobăneştii Carpatin şi Mioritc, folosiţi la pază şi câini ale căror oase indică ogarii, folosiţi la vânătoare. Aceeaşi situaţie se întâlneşte în secolele XIII-XIV, în marea aşezare de la Cetatea Dâmboviţei, din comuna Cetăţeni-Muscel. Resturile osteologice de câine duc la aceeaşi concluzie: existenţa a două rase de ciobăneşti foarte puternici şi un ogar înalt bine adaptat pentru fugă. Nu este exclusă, ci din contră, folosirea câinilor ciobăneşti , care dovedeau o forţă reală la vânarea mistreţului, lupului, ursului.
Urme osteologice numeroase, se găsesc în colecţia Muzeului Judeţului Argeş din Piteşti, fiind studiate în 1965 de profesorul I.N.Moroşan.
Aceasta este situaţia la 1241 când se produce marea invazie tătaro-mongolă. Contrar folclorului istoric, invazia nu numai că nu i-a afectat în mod major pe români, dar a avut o serie întreagă de consecinţe pozitive. Ea a întrerupt, pentru câteva secole, înaintarea ruşilor spre Marea Neagră şi Dunăre, în acest timp definitivându-se procesul de constituire a statelor româneşti. La sud de Carpaţi, tătarii au distrus stăpânirea cumanilor şi au frânat expansiunea statului maghiar. Ungurii şi cumanii nu au mai putut împiedica dezvoltarea voievodatelor româneşti, amintite pentru prima oară în documente în 1247.
Cu toate astea tătarii nu puteau să aducă aici Mioriticul. Ei nu ating decât tangenţial teritoriul românesc în drum spre Ungaria, fără să locuiască mai mult timp în zonă. Apoi ciobănescul tătarilor (principalul strămoş al Caucazianului) nu prea seamănă cu Mioriticul. El participă la consolidarea lui Ioujnorousskaya Otvcharka (Ciobănescul Rusesc de Sud), dar alături de Ogarul de Crimeea, Ciobănescul catalan şi pornind de la vechiul câine al celţilor.
Este extrem de improbabil ca un popor cu tradiţii de păstorit milenare, românii, să aştepte venirea unor nomazi războinici pentru a-şi selecta câinii necesari activităţii pastorale. În Evul Mediu târziu numai în ce priveşte exportul de oi, călătorul R.G.Boscovich, dă pentru Moldova cifra de 200.000 anual, în unii ani chiar 300.000. S.T.Raicevich, socotea numărul oilor ridicate cu firman de către turci din ambele ţări române la 5-600.000 pe an. În plus pentru prepararea cervişului se înjunghiau anual până la 80.000 de boi, vaci şi un număr considerabil de capre.
Transilvania prezintă un tablou şi mai impresionant. În secolul al XVIII-lea, românii ardeleni trimiteau la iernat în Moldova şi Ţara Românească, până la 1.500.000 de capete de oi şi aproximativ 80.000 de boi şi cai.
De altfel nu trebuie să excludem o eventuală contribuţie a „baracului mocănesc”, -numele popular al Mioriticului- la apariţia Ciobănescului Rusesc de Sud. Această afirmaţie poate stârni zâmbete celor care nu sunt familiarizaţi cu evoluţia demografică şi istorică a zonei, dar nu este deloc hazardată. Păstoritul transhumant, o caracteristică a românilor, care a jucat un rol extrem de important în istoria acestei părţi de lume, a fost întotdeauna legat de un centru stabil, spre deosebire de păstoritul itinerant al migratorilor. Nici un document nu atestă prezenţa unor păstori sau turme din sudul Rusiei în spaţiul românesc. Ar fi fost şi absurd să părăsească păşunile stepei pentru cele neprietenoase şi aspru impozitate de autorităti în spaţiul carpatic. În schimb trecerea oierilor români, în special a mocanilor dincolo de Nistru, este un fapt indubitabil probat de documente.
Un mare cunoscător, profesorul N.Dragomir, ne spune că în Rusia sudică, autohtonii au învăţat de la oierii noştrii cum să pregătescă din laptele oilor, diferite brânzeturi, pe care înainte nu le cunoşteau deloc, dar meşteşugul l-au îmbrăţişat la început cu oarecare neîncredere, apoi cu interes crescând care aducea pentru ei mult folos. La fel şi ungurii din pusta Ungariei, învăţaseră acest meşteşug tot de la oierii români. Despre pătrunderea ciobanilor români în sudul Rusiei, iată ce spune Nicolae M.Popp: „...în Transnistria -în a doua categorie- în ordinea importanţei numerice vin coloniştii ardeleni, majoritatea oieri din regiunea Sibiului (mărgineni) sau Săcelele Braşovului (mocani). Atrase de nesfârşitul stepelor pontice dintre Nistru şi Nipru, şiruri neşfârşite de oi, îndrumate de ciobanii lor se îndreptau spre acel ElDorado pastoral, care a fost Jedisanul tătărăsc”. Ştim că în aceste drumuri lungi, turmele sunt însoţite de „câni tălăpăgoşi”. Locurile unde s-au aşezat aceşti oieri cu turmele lor, au fost: Crimeea, pe hotarele oraşelor Eupatoria, Carassubasar, Simferopol, Ialta, Livadia şi Sevastpol pe malul Mării Negre, apoi în ţinutul Molojna, la Ecaterinodar, Melitopol şi Mariopol, pe malul Mării de Azov, pe valea râurilor Kuma şi Manici care duc la Marea Caspică şi în numeroase sate ale ţinutului în sus şi în jos, până la Baku şi Tbilisi. Îi găsim şi la Taganrog şi la Rostov, pe Don, apoi pe Volga şi Ţariţîn, Astrahan şi Zmonovnik, oraş în care oierul Oprea Lupaş din Cacova Sibiului, era propietar a două rânduri de case. În gubernia Surman, trăia un mare propietar, care fusese pe la 1777 oier, în oraşul Bugurusslan: Petru Smoală din Săliştea Sibiului şi exemplele pot continua cu sutele (Pentru cei interesaţi există o bogată bibliografie).
După cum lesne se poate observa, este cuprinsă întreaga arie de răspândire a lui Ioujka. Mai ştim că la sfârşitul secolului al XIX-lea, familia Falz-Fein, care se ocupa de selecţia Ciobănescului Rusesc de Sud, îl vindea la o valoare apropiată de cea a unui cal pur-sânge şi nu cred că românii îşi permiteau să cumpere asemenea exemplare pe care să le scoată apoi în faţa animalelor de pradă şi a hoţilor, la stâni!
Pe la începutul secolului al XVII-lea existau în spaţiul românesc, crescătorii specializate de câini. La curtea lui Constantin Brâncoveanu existau două categorii de oameni specializaţi în această meserie, fiecare primind bacşiş în ziua de Sfântul Vasile câte o jumătate de taler. Ei se ocupă mai ales de câinii de vânătoare, copoi şi ogari, dar şi de ciobăneştii masivi folosiţi pentru paza curţii domneşti. Această situaţie este mai veche, Matei Corvin, regele Ungariei, oferindu-i cadou lui Vlad Ţepeş, un Kuvasz, din crescătoria regală, semn că domnii Ţărilor Române aveau propiile crescătorii şi cunoştiinţele necesare să aprecieze un asemenea dar. Iată descrierea literară a unui asemenea câine în timpul lui Constatin Brâncoveanu: „...o cotarlă, ...cât un berbece, trecută prin ploaie de leşie şi clăbuc...”. Atât de încetăţenita părere că românii sunt nişte ţărani ignoranţi şi brutali în relaţia cu câinele, care are încă susţinători îndârjiţi, este hilară, dar şi tragică în acelaşi timp. Se oferă mereu agasantul exemplu al câinelui din gospodărie legat în lanţ şi uitat acolo. Cei care preiau această idee ca o scuză în „lupta lor zadarnică„ de a-i educa pe aceşti „barbari”, veniţi mai târziu în chinologia modernă, organizată pe criterii de show, ignoră cu bunăştiinţă faptul că nicăieri în lume chinologia nu este preocupare de masă, că ea este şi a fost apanajul unei elite intelectuale, sociale şi economice în principal. Ori din acest punct de vedere aceşti huliţi şi nepricepuţi români, boierii, domnitorii şi ciobanii bogaţi, ale căror turme numărau zeci de mii de capete de animale au preocupări vechi şi realizări spectaculoase. În plus, ţăranul adevărat, nu navetistul prost, occidentalizat, chiar dacă nu-şi pupă câinele în bot, îl respectă, amândoi împart o existenţă în care lupta pentru supravieţuire îi selectează numai pe cei puternici şi norocoşi.
Aşa cum am spus în spaţiul românesc preocupările chinologice sunt vechi şi din fericire constante.
În Evul Mediu, sunt crescuţi şi intens folosiţi câini buni, de rasă, vestiţi în întreaga Europă. Alături de ciobăneştii autohtoni, puternici şi adaptaţi, unii din câinii folosiţi de timpuriu încă de prin anii 1395-1396, au fost dogii. Dogii erau animale foarte preţuite, din moment ce principele Transilvaniei, Sigismund Bathory a trimis ca dar principelui din Florenţa „doi dogi cu zgărzi de aur şi pietre preţioase, iar principesei un căteluş indian, golaş şi pestriţat, tot cu zgardă de aur”.
O altă rasă prăsită de români a fost copoiul, al cărui nume a trecut în onomastică, încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Aşa ne explicăm şi documentul moldovean din 4 iulie 1586 prin care Dumitru din Pidecăuţi răscumpără o ocină de la Copoiuco, acesta din urmă fiind probabil crescător de copoi. Ogarii din Ţara Românească sunt scumpi şi foarte mult apreciaţi chiar în Imperiul Otoman, care avea pe vremea aceea ogarii socotiţi cei mai buni din lume. Un document de la 5 ianuarie 1609 ne aminteşte de Ogărariul care vânduse două pogoane de vie unui oarecare Stepan.
La 23 august 1823 marele vizir es-Seid-Ali confirma domnului Grigore al IV-lea Ghica primirea, printre altele şi a celor 12 câini, care au fost prezentaţi sultanului şi predaţi ogeacului ogarilor, ceea ce dovedeşte calitatea lor, dacă au reuşit să-l impresioneze pe padişah. Probabil că i-au plăcut mult sultanului Mahmud al II-lea, deoarece printr-o altă scrisoare care a urmat din partea marelui vizir es-Seid Ali paşa, cerea domnului să expedieze în grabă un număr cât mai mare de ogari, fiind foarte necesari pentru alaiul împărătesc cu ocazia bairamului.
Dar nu numai ogarii din Ţara Românească erau apreciaţi în Imperiul Otoman. Printr-o scrisoare din 11 august 1824 acelaşi es-Seid Ali mulţumea pentru cei doi prepelicari dăruiţi de Ghica. Nici câinii din Moldova nu erau cu nimic mai prejos decât cei din Ţara Românească.
În decembrie 1751, Des Alleurs, ambasadorul regelui Ludovic al XV-lea al Franţei la Constantinopol, scria lui Linchoult, secretar al domnului moldovean Constantin Racoviţă (1749-1753), rugându-l să-i procure patru ogari de soi spre a-i trimite regelui său, iar după aceea însărcinează pe Deval, interpretul, ambasadei, să mai ceară încă doi. Aflând de această cerere şi părându-i-se prea puţin, Constantin Racoviţă îi dăruieşte 12 ogari, „6 de parte bărbătească şi 6 de parte femeiască”, plus două butoaie de vin alb şi două de pelin roşu de Odobeşti, un butoi cu vin de Cotnari de trei ani şi două cu o mie de mere domneşti pentru iarnă. Darul a fost îmbarcat la 30 august (10 septembrie) 1752 la Galaţi, pe corabia căpitanului Manolache Cuingi-Oglu, împreună cu Leonardo, sluga însoţitoare, ajungând la Constantinopol după 35 de zile pe mare. Iată aşadar, că cei mai puternici şi rafinaţi suverani europeni importau în canisele lor, câini selecţionaţi şi prăsiţi de către români. Dacă ei nu ar fi avut o calitate superioară şi nu ar fi fost ştiinţific obţinuţi nu s-ar fi riscat impurificarea unor crescătorii vechi de secole la curţile Europei.
Un alt cap încoronat, admirator şi propietar al ogarilor din Principate, este principele Transilvaniei Gheorghe Rakoczi I. Ogarii importaţi de aici erau foarte reuşiţi din punct de vedere calitativ, dar şi foarte scumpi. M.Debreczeni a cumpărat în 1591 un astfel de câine cu 125 de florini, sumă uriaşă dacă un cerb vânat costa 1 florin. Din nefericire în anii care au urmat, cu nesfârşitele războaie ruso-austro-turce purtate pe teritoriul românesc, cu periodicele ocupaţii străine, urmate de pauperizarea accentuată a Ţarilor Române, această rasă apreciată de ogari atât de veche a dispărut. Aceeaşi soartă ar fi avut-o şi copoiul dacă nu ar fi fost salvat de chinologii maghiari, după cel de-al doilea război mondial, în vremuri de cruntă ocupaţie sovietică. O altă rasă foarte folosită, dar importată de această dată în spaţiul românesc a fost bracul, răspândit în a doua jumătate a sec al XVI-lea. Astfel în anul 1558 soţia marelui nobil Battyany cerea, palatinului Ungariei, un brac, deoarece are vânat mult dar nu-l poate prinde, iar soţia grofului Gheorghe Bebek ieşea la vânătoare cu 20-30 de braci bine dresaţi.
La curţile domnilor, principilor, boierilor şi nobililor, existau canise cu câini buni, frumoşi şi bine dresaţi. Ei fiind foarte scumpi, este uşor de înţeles ce eforturi se depuneau pentru întreţinere şi îngrijire, pentru dresarea lor, eforturi care cereau cheltuieli însemnate şi oameni specializaţi. În inventarul cetăţii Gilău de la 1676, există o clădire special construită pentru creşterea câinilor, iar în inventarul cetăţii Făgăraş, din 1690 figura „o casă a maeştrilor de câini...”.
Dacă rasele strict specializate, mai ales cele de vânătoare, care au fost întotdeauna apanajul celor înstăriţi, au dispărut sau au scăzut numeric în urma deteriorării condiţiilor socio-economice şi politice, rasele de ciobăneşti româneşti amplu răspândite şi plurivalente au reuşit să supravieţuiască, iar selecţia lor a fost continuată în special de crescătorii înstăriţi de oi si vite, datorită eficienţei dovedite de ei în lupta cu animalele sălbatice. Ştim că vânătorii ţărani, foloseau pentru vânatul mare-în special mistreţ şi chiar la urs-câini cu înfăţişarea mioriticilor de astăzi, de cele mai multe ori având pete negre pe fond alb. Într-un decor de pe o cupă din anul 1600, înfăţişând o vânătoare de urs, fiara este încolţită de doi câini care prin talie (raportată la cea a ursului şi vânătorului), părul semilung, forma capului şi modul de purtare a cozii trimit cu gândul la Carpatin. Îndemânarea, curajul şi forţa fizică cu care ţăranii români înfruntau în lupta de aproape marii prădători ajutaţi de câinii lor ciobăneşti, au uimit pe toţi străinii care au avut prilejul să vadă aceste scene.
Vizitând ţările noastre prin anii 1777-1781, austriacul Franz Iosef Sulzer lăuda cu uimire ţăranul valah care iese doar cu ciomagul înaintea ursului, îi pune braţul în gât şi nu arată nici un fel de teamă când fiara îl sfâşie pe obraz cu laba. Ţăranul Ioan Opriş a înfruntat, la o vânătoare din anul 1798, un urs într-o luptă corp la corp, la gura văii Hodinului, în Munţii Ţibleşului.
Selecţionarea atentă a câinilor ciobăneşti româneşti, era esenţială în condiţiile în care, de cele mai multe ori pagubele crescătorilor de animale pricinuite de prădători, erau suportate de păstorul căruia i se dăduse în primire turma respectivă. Aşa se întâmplă în iunie 1723, când Stenner Mechel din Feldioara intentează proces herghelegiului Aldea cerând despăgubire pentru mânzul mâncat de lupi în lipsa lui, Aldea fiind plecat după pâine. Pagubele produse în special de lupi sunt semnificative, din moment ce se elaborează chiar o strategie guvernamentală în acest sens. Ca urmare a aplicării acestor prevederi, conform statisticilor, în Transilvania au fost ucişi în 1855, 842 de lupi, iar în Moldova, în 1846, 1230 de lupi şi 271 de pui de lup. Totuşi singura metodă cu adevărat eficientă, pentru limitarea pierderilor, era creşterea şi perfecţionarea celor trei rase de ciobăneşti autohtoni.
O relatare a unui călător englez, Adam Neale, la sfărşitul sec. al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea, vine să ne întărească această convingere: „Iaşii sunt mai expuşi prin situaţia lor şi la alte pustiiri. Haite de lupi hămesiţi, ieşind din pădurile din vecinătate, năvălesc în câmpii şi răpesc animalele domestice, câteodată chiar femei şi copii. Pentru a respinge pe aceşti năvălitori, fiecare familie ţine pe lângă sine câte o pereche sau două de dulăi, ale căror lătrături fioroase, împiedică pe lupi de a se apropia, dar alungă somnul de la genele călătorului, puţin obişnuit cu strigătele unor santinele de acest fel. Aceşti păzitori credincioşi, mă chinuiră toată noaptea, încât abia putui închide ochii o singură clipă şi simţii puternic însemnătatea cuvintelui poetului roman – „Vigilum canum tristes excubiae”. Nu cunosc ceva mai trist ca lătrăturile a zece până la douăsprezece mii de dulăi, repetate în depărtare de ecoul munţilor”. Este o situaţie reală, care demonstrează numărul, atenţia, precum şi importanţa acordată câinilor ciobăneşti româneşti, în viaţa comunităţilor urbane dar mai ales rurale.
La începutul secolului XX, F. von Stepanitz identifică ciobănescul caracteristic românilor, iar în anii ’30 el intră în atenţia chinologilor. Despre această perioadă s-a scris fiind bine cunoscută, aşa că nu voi insista asupra ei.
Închei această incursiune, în istoria Carpatinului, Mioriticului şi Ciobănescului de Bucovina cu o concluzie acoperită de documente şi probe arheologice: rasele de ciobăneşti româneşti sunt selecţionate timp foarte îndelungat, în funcţie de caracterisricile de habitat, păstorit şi de ce nu , psihologia poporului român.
Eventualele similitudini cu unele rase ale popoarelor învecinate, ţin de condiţiile de evoluţie istorică, specifice Europei Răsăritene.
BIBLIOGRAFIE:
Sursa:
prof.drd. Laurenţiu Florin Puicin, Consideraţii istorice cu privire la originea raselor de câini ciobăneşti româneşti, (fragment), în curs de apariţie.
Bibliografie suplimentară:
Aristide N. Popescu, Semper Fidelis, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
Vezi şi:
Istoriile lui Roderick
http://www.ciobanesc.ro
http://www.mioritici.info
http://corina.szasz.ro
http://www.canisaderunc.reactii.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
