 Recente descoperiri arheologice făcute în vestul Olteniei, duc la concluzia că în Europa, calul a apărut, ca animal domestic, exact în această parte a continentului. De altfel, acest animal superb era considerat fiinţă divină, fiind adorat ca atribut al „cavalerului trac sau danubian”, reprezentând tripticul natural „viaţă-moarte-viaţă", adică succesiunea neîntreruptă şi vesnică a ciclului divin al naturii.
Calul alb era călărit de cavalerul înarmat cu o suliţă, biruind iarna, personificată de balaurul negru sau verde putred, ceea ce însemna de fapt victoria vieţii asupra morţii. Calul negru, pe care sta cavalerul ţinând în mână nu o lance, ci o creangă înfrunzită, cioplit pe pietre funerare antice, era adorat ca vestitor al morţii. Sigur, aici este vorba despre simbolismul mitic al culorilor, care mai există şi astăzi în lumea creştină. Dar, din aceste concepţii, vechi de peste 5.000 de ani, s-a născut legenda mitologică creştină a Sfântului Gheorghe învingător asupra balaurului care cerea jertfe umane. Este vorba de un simplu sincretism, termen ce arată împrumutul de către o religie nouă, cum era creştinismul în antichitate, a unor credinţe mai vechi. Iar clerul creştin antic a folosit tristul prilej al martirizării, la Roma, în aprilie 303, a generalului roman Gheorghios, convertit la creştinism, stabilind ca dată a comemorării martirului creştin la 23 aprilie, zi care coincide cu celebrarea sosirii primăverii în credinţele traco-dacice şi sărbătorirea „Cavalerului danubian”.
Există o întreagă literatură pe tema respectivă, esenţială rămâne însă puternica afecţiune a ţăranului român faţă de cal, sentiment moştenit din străbunii săi. Ea răzbate clar în tradiţiile şi cultura populară românească, în general. Dincolo de dansul magic al căluşarilor, care a făcut ocolul lumii, prezentat de dansatorii români moderni, vom regăsi basmele româneşti cu caracter mitologic, în care calul fermecat, mâncător de jăratic, este ajutorul lui Făt-Frumos în toate încercările extraordinare ale acestuia prin care trece, pentru a învinge zmeii. Este, de fapt, aici, miezul concepţiei agricultorului român că acest animal are însuşiri miraculoase în a-l scoate din nevoi. Ceea ce s-a dovedit corect, secole de-a rândul.
Calul prezintă o frecvenţă relativ mică în cadrul descoperirilor osteologice, dar spre deosebire de celelalte specii are un statut aparte. Doar o anumită cantitate a materialului osos care-i aparţine este alcătuit din resturi menajere, cealaltă parte provenind de la indivizi depuşi în mormintele princiare sau înhumaţi în aşezări şi necropole; prin aceste caracteristici el trece din sfera problematicilor cu caracter pur economic, către cele de natură mitico-religioasă. Dacă resturile menajere ce-i aparţin apar tot atât de fragmentare ca a celorlalte specii, exemplarele înhumate sunt relativ bine păstrate şi de aceea, pe baza acestui material osos, a fost posibilă o circumscriere oarecum precisă a caracterelor cailor geto-dacilor. De la început trebuie precizat că ei fac parte din gruparea estică a cailor epocii fierului din Europa, cai care sunt în medie de talie mijlocie (adică mai înalţi decât cei din gruparea vestică) şi totodată cu craniul facial relativ mai scurt decât acela al cailor vestici.
În cadrul acestor cai ai geto-dacilor se pot distinge destul de uşor două grupe. Pe de o parte caii ordinari, de duzină, cu un aspect oarecum primitiv, având capul relativ mare şi grosier, însă cu un craniu facial şi un bot de lungime moderată. Corpul lor apare relativ masiv, dar membrele erau proporţionate, cu metapodalele nu prea subţiri; talia lor trebuie socotită relativ mică. Aceşti cai ordinari folosiţi probabil la munci de toate felurile şi chiar la călărie erau cei mai numeroşi, ei alcătuind, în general, resturile menajere din aşezări. Totuşi în mormintele princiare de la Agighiol unul dintre cai aparţine acestui tip având o înălţime la greabăn de 132,4 cm, iar calul din mormântul de la Peretu are şi el o talie de doar 131,6 cm. De asemenea o bună parte a celor înhumaţi în necropola de la Zimnicea sunt tot de acelaşi tip, cât şi cu probabilitate unul din cei doi cai de la Cătunu. Pe de altă parte se găseau cai de elită sau de paradă, ce erau folosiţi în mod exclusiv pentru călărie, probabil de către aristocraţia tribală, ei având o înălţime de circa 140 cm sau chiar mai mare. Aceştia prezentau un cap proporţional mai mic decât cel al cailor ordinari, aveau gâtul lung şi membrele foarte lungi şi totodată relativ gracile; trebuie remarcat că alungirea membrelor şi deci înălţarea taliei se datora faptului că porţiunea proximală a acestora -mai ales zeugopodul- era prelungă (la rasele actuale ale cailor de călărie este mult alungită porţiunea distală a membrelor, adică metapodalele). Asemenea cai erau mult mai rari, totuşi unele dintre segmentele lor osoase ale membrelor ajungeau şi în cadrul resturilor menajere din aşezări. Ei figurează însă printre exemplarele înhumate în necropola de la Zimnicea (unde tocmai s-a putut stabili cel mai bine caracteristica lor), unul din caii de la Cătunu este tot de acest tip, iar un exemplar de elită apare în mormântul princiar de la Agighiol.
Trebuie menţionat că cele două grupe nu alcătuiesc însă tipuri chiar exclusive, existând forme de trecere de la una la alta, deci o oarecare heterogenitate a acestor cai ai geto-dacilor, exemplarele de elită reprezentând un fel de cap de serie. În legătură cu caii de elită trebuie să lămurim două probleme. Una ar fi aceea a originii lor. Noi suntem de părere -ca dealtfel şi A.Bolomey- că ei nu reprezintă exemplare aduse din import de la sciţii din regiunile nord pontice, ci s-au putut forma prin ameliorare din fondul local al cabalinelor de talie înaltă ce existau în regiunile noastre încă de la sfârşitul epocii bronzului. Cealaltă este legată de faptul că S.Bokonyi arată că Filip al II-lea, Alexandru şi regatele elenistice, iar mai apoi şi Roma, au luat sau au importat de la sciţi cai de prăsilă, pentru a ameliora puterea de luptă a cavaleriei lor. Noi credem însă că sursele de documentare antice nu sunt întru totul exacte în această privinţă şi importul s-a făcut pe seama cailor de elită ai geto-dacilor, care se găseau mai aproape de respectivele state şi aveau legături economice cu ele. Este cazul să ne oprim puţin şi asupra unor aspecte biologice legate de caii înhumaţi ritual şi cei din mormintele princiare.
Trebuie să precizăm că este aproape sigur că exemplarele găsite în cazul necropolei de la Zimnicea, cât şi în aşezarea de la Cătunu au fost sacrificate şi îngropate în vederea îndeplinirii unui ritual, pentru cele din mormintele princiare nu poate exista nici un dubiu. Există două tipuri de înhumări: pe de o parte animale depuse întregi, iar pe de altă parte indivizi de la care au fost puse în groapă, doar capul, cât şi extremităţile membrelor (meta şi acropodul). Atât la Zimnicea, cât şi la Cătunu găsim concomitent cele două tipuri. Mai mult chiar, dintre exemplarele depuse întregi la calul nr.8 de la Zimnicea şi nr.2 de la Cătunu lipsesc extremităţile (metacaipul şi falangele) a câte unui membru anterior. În mormântul de la Peretu s-a pus de asemenea doar capul împreună cu extremităţile membrelor. După resturile recuperate de la Agighiol se pare că acolo au fost înhumaţi doi sau chiar trei cai întregi (noi credem că erau trei ca şi în mormîntul princiar de incineraţie de la Cugir unde, din păcate, singurele fapte care s-au putut stabili au fost numărul de indivizi şi existenţa unor resturi de craniu, de vertebre şi oase ale membrelor — deci probabil s-au incinerat cai întregi). Revenim asupra celor specificate mai sus, pentru a arăta că, poate fără nici un discenământ, s-au depus împreună la Zimnicea, Cătunu, Agighiol, cai aparţinând celor două grupe: ordinari şi de elită.
În încheiere, trebuie să ne referim şi la problemele economice pe care le ridică această specie. Caii erau folosiţi pentru scopuri utilitare, după cum o arată foarte clar uzura dentiţiei, găsindu-se chiar şi indivizi în vîrstă de circa 15 ani, cât şi frecvenţa înaltă a castraţilor. Cei ordinari pentru munci agricole, cărat poveri, chiar călărie, iar cei de elită pentru scopuri militare şi de paradă (poate pentru că mureau pe câmpul de luptă, s-ar explica faptul că numărul lor era mic în cadrul resturilor menajere). Totuşi el reprezintă şi o sursă de hrană pentru populaţia umană şi trebuie să atragem atenţia că, dată fiind talia sa specifică mare, cantitatea de carne furnizată nu era deloc neglijabilă. Un individ de 1,30 m înălţime la greabăn ar fi echivalent cu peste 300 kg carne adică mai mult decât o taurină, sau cam cât fac 5 porci sau 10 ovicaprine. Iată de ce considerarea cifrelor absolute ale frecvenţelor unor specii sunt uneori înşelătoare pentru a stabili ponderea lor economică, factorul talie specifică având un rol de prim ordin în stabilirea priorităţilor, mai ales cu privire la acoperirea nevoilor de proteine animale.
Asinul este reprezentat doar în aşezarea de la Zimnicea, unde s-au evidenţiat două resturi. Nefiind găsit deci decât pe Dunăre, este aproape evident că nu era încă bine cunoscut de către geto-dacii din epoca La Tène, el pătrunzând foarte lent către nord, venind probabil de dincolo de Istru, dinspre cetăţile greceşti de la ţărmul pontic unde era de acum relativ abundent în sec. VI î.e.n.[A]
Calul în mitologiile indo-europene
ÎIncăa de la apariţia sa în istorie, calul a fost un animal considerat sacru printre triburile indo-europene. Tacitus a relatat cum, în umbra acelor paduri şi grote care le slujeau drept temple, caii albi erau hrăniţi din contribuţie publică, muritorii neavând dreptul de a-i călări. Nechezările şi pufăielile acestora erau considerate semne prevestitoare, cailor fiindu-le atribuită conştiinţa misterelor divine.
Eddele sunt pline de numele cailor năzdrăvani, iar Sagas conţin multe legende ale oamenilor care se încredeau în armăsari, considerându-i sacri. Un astfel de cal este Dapplegrim, care şi-a scăpat stăpânul de toate primejdiile, aducându-i noroc. În mitologia nordică, Dag, zeul teutonic al Zilei, a fost dus la ceruri de armăsarul alb, „Bucle Strălucitoare”, care şi-a împrăştiat lumina peste întreaga lume vie. Mani, Zeiţa Lunii, era slujită de armăsarul Alsvidur, „Cel Iute”. Calul cu opt picioare al zeului Odin se numea Sleipnir. Gull-Faxi, cel cu bucle aurii, aparţinea gigantul Hrungnir; Skin-Faxi, cel cu cârlionţi sclipitori, era calul zilei – Brim-Faxi, cel înrourat, era al nopţii.
Se spune că cerurile ar fi fost agitate într-o furie teribilă. Astfel s-a născut legenda Tatălui Ceresc, vânătorul Odin, călărind puternicul Sleipnir, acompaniat de lupii urlători, căutându-şi tovarăşi pentru Vânătoarea Sălbatică. Deoarece caii era consideraţi cea mai de seamă posesiune şi totodată cei mai demni de o asemenea cinste, uneori aceştia erau sacrificaţi. De exemplu, sacrificiul cailor era considerat ca un important mijloc de a conserva vitalitatea unui rege în vârstă.
Calul rămâne adânc întipărit în tradiţia şi esenţa păgânismului. Gigantul care a clădit citadela din Asgard a fost ajutat de armăsarul sau Svadilfari. Zeul Loki s-a transformat într-o iapă pentru a-l atrage pe Svadisfari. Ca iapă, Loki a dat naştere lui Sleipnir, armăsarul cu opt picioare al lui Odin, cel mai bun dintre cai. Zeul Heimdall a avut un armăsar numit Gulltop, Cel Acoperit cu Aur.
Deseori, calul a fost animal de sacrificiu, iar capul acestuia a fost mai târziu ţintuit pe un copac sau pe o ţepuşă, cunoscut ca Stâlpul Nechezător – sau Stâlpul Infamiei. Capul calului era întărit cu lemn, fiind îndreptat în direcţia din care se presupunea că vine duşmanul.
O veche tradiţie indo-europeană este ca locuinţele fermierilor să aibă capete de cai sculptate în stâlpi. Astăzi ele sunt considerate simple decoraţii, dar acest obicei are vechi rădăcini în credinţele păgâne. Privirea capului de cal fiind îndreptată în exterior, se credea că ghinionul era ţinut departe de casă.
În sfârşit, ca simbol suprem al indo-europenilor victorioşi, calul este reprezentat în Rig Veda, mulţi zei fiind simbolizaţi prin cai.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
[A] Sergiu Haimovici, Creşterea animalelor la geto-dacii (sec IV î.e.n. - sec. I e.n.) din Moldova şi Muntenia, în Traco-dacica, tom.VIII, 1-2, 1987, p.144-153.
Bibliografie suplimentară:
Valeriu Sîrbu, Sacrificii şi îngropări rituale de cai la tracii din zona Carpato-Balcanică (s. X a.Chr. - I p.Chr.), în Istros, XI, 2004, p.41-68.
Georges Dumezil, Zeii suverani ai indo-europenilor, 1987.
Vezi şi:
Elemente de geografie mitică a României. Căluşul. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
