 Murus dacicus (în limba latină, „zid de tip dacic”) este o adaptare locală a zidurilor ciclopice elenistice, utilizând şi modele celtice. Zidul este alcătuit din doi paramenţi (feţe exterioare) realizaţi din blocuri de piatră rectangulare, fasonate, între care se găseşte umplutura de piatră şi pământ numită emplecton. Dintr-o parte în alta a emplectonului treceau bârne de lemn care făceau legătura între cei doi paramenţi, consolidând structura zidului. La exteriorul zidului se văd locurile de inserţie ale tiranţilor.
Undeva pe la sfârşitul veacului al XIX-lea, cam pe vremea când România îşi cucerea independenţa şi dobândea prestigiu fiind recunoscută ca regat, istoriografia noastră începea să-i descopere pe daci. Dintr-o dată nu mai eram urmaşii pur sânge ai Romei cum arătaseră reprezentanţii Şcolii Ardelene ci descendenţi ai dacilor şi romanilor. Cercetarea istorică nu mai putea nega participarea autohtonilor şi nici iluzia unei colonizări strict italiene. Iar dacă istoriografia autohtonă, ne definea iniţial ca romani, apoi romani amestecaţi cu daci, vom ajunge în final daci romanizaţi.
Un fenomen asemănător are loc în Franţa unde creşte rolul şi importanţa acordată de istorici galilor sau în Rusia unde slavilor le sunt exagerate virtuţile până la ai minimaliza total pe varegii care au pus bazele primelor state. În cazul nostru se face apel şi la moştenirea tracică din a căror familie provin geţii după cum scria chiar Herodot, dar şi la influenţa celtică care ne înrudea şi mai mult cu Franţa. Franţa este, să nu uităm, pentru o bună perioadă de timp nu numai sora mai mare a României, dar şi garantul securităţii şi sursa de inspiraţie principală pentru crearea instituţiilor României moderne.
Dar dacă influenţa celtică iese încet din atenţie, nu la fel se petrec lucrurile în ceea ce-i priveşte pe daci. Rolul lor va continua să crească constant atingând apogeul odată cu Dacia Preistorică a lui Nicolae Densuşianu când dacii, devin o forţă universală, sursa originară a tuturor marilor civilizaţii antice iar latina un dialect al limbii dace. Tezele lui Densuşianu şi-au găsit destui suporteri care le-au îmbogăţit, nuanţat şi diversificat folosind argumente mai mult sau mai puţin fanteziste. Şi uite aşa ajungem încet, încet să nu mai fim decât urmaşii dacilor, întrerupţi pe undeva pe la începutul secolului al II-lea, de brutala cucerire romană. Dar importanţa crescândă acordată dacilor de o anumită parte a istoriografiei trebuia într-un fel probată. Importanţa părţii dacice, din noi ca popor, trebuia să iasă din umbră. Dacii, oricât de violentă ar fi fost cucerirea lor, trebuia să fi lăsat ceva în urmă. Şi acolo unde cercetătorul zelos n-a găsit mai nimic şi a fost nevoie, a inventat sau a adaptat câte ceva.
Zidul dacic nu a fost o invenţie a dacilor, ci a dacologilor.
Aşa a apărut şi celebrul "murus dacicus", traducerea latinească a termenului zid dacic, prezent în toate manualele de istorie. Nu o să găsiţi nici un text antic care să vorbească despre un astfel de zid cacteristic geţilor pentru că termenul nu a existat în antichitate. Zidul dacic (murus dacicus) apare pentru prima dată în Munţii Orăştiei în secolul I î.Chr. odată cu extinderea puterii lui Burebista asupra cetăţilor greceşti de la Marea Neagră. Aceasta se întâmpla cel mai probabil undeva în jurul anului 55 î.Chr. De aici Burebista, îşi aduce meşteşugari şi constructori care contribuie decisiv la ridicarea cetăţilor Costeşti-Cetăţuia, Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa s.a. Aşa se explică cel mai bine şi prezenţa a numeroase litere greceşti incizate pe blocurile de piatră la Grădiştea Muncelului, nicidecum prin faptul că dacii vorbeau şi scriau în limba greacă. Zidurile construite cu ajutorul meşterilor de la Pontus Euxin erau ziduri de inspiraţie elenistică asemeni celor de la Histria, în acea perioadă cel mai important port de la noi şi locul în care s-au bătut şi cele dintâi monede. Dar care este diferenţa dintre zidul elenistic şi zidul dacic (murus dacicus) din munţii Orăştiei?
Zidul elenistic este compus din două feţe exterioare sau paramenţi (în limbajul de specialitate) realizate din blocuri de piatră rectangulare fasonate. Din loc in loc blocurile de piatră alternau cu altele dispuse transversal (denumite şi butişe) Între cele două rânduri de blocuri se tasa pământ (cel mai probabil un pământ cleios) şi pietriş (aşa numitul emplecton) şi nu se folosea mortar. Pentru ca să se realizeze o priză mai bună şi să nu existe riscul surpării, în piatră se scobeau şanţuri în "coadă de rândunică", în care se aşezau bârne din lemn care uneau cele două feţe exterioare. Zidul dacic (murus dacicus) este identic cu o singură mică deosebire: nu are acele butişe care fixau zidul mai bine.
La fortificaţiile dacilor din munţii Orăştiei zidul elenistic este combinat cu alte sisteme de apărare tradiţionale: valul de pământ şi palisada. Materialul care compune zidurile era adus de la zeci de kilometri de pe Dealul Măgura, la est de Călan, deoarece roca existentă în zonă se sfărâma uşor fiind dificil de fasonat. Murus dacicus ajungea la 3-4 metri grosime având o înalţime de 10 metri şi putând absorbi cu uşurinţă loviturile date de maşinile de război romane. O altă particularitate a lui murus dacicus este aceea că partea de sus a zidurilor (crenelurile) nu era din piatră ci era o palisadă din lemn. Asta îl făcea desigur mai vulnerabil în faţa focului dar trebuie ţinut cont şi de faptul că acestea au fost realizate în grabă între cele două războaie daco-romane din 101-102 şi 105-106. Construcţia unui asemenea sistem defensiv precum cel din munţii Orăştiei necesita mult timp şi multă mână de lucru. La sfârşitul primei confruntări cu Traian, Decebal fusese nevoit să oprească reconstrucţia fortăreţelor distruse, procesul de reclădire al zidurilor începand abia din 103-104.
Murus dacicus este aşadar nu o creaţie originală ci rezultatul adaptării zidului elenistic particularităţilor existente în munţii Orăştiei şi a lipsei de timp care a făcut să se apeleze la mijloace de fortificare mai puţin costisitoare şi mai rapid de executat.
Lumea celţilor
„Mai întâi Dacia era un mare regat cu o bază etnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare, cu structura socială şi economică bine definită, cu o cultură înaintată de formă mai întâi influenţată de către civilizaţia celtică, apoi, timp de două veacuri înainte de Traian, de către civilizaţia romană". (Vasile Pârvan; Dacia; Editura Ştiinţifică; Bucureşti, 1972, p.150).
O construcţie defensivă originală de acest tip din spaţiul european şi dinafara lumii greco-romane este, spre exemplu, murus gallicus sau zidul gal. Există destule similitudini şi între zidul galic şi murus dacicus: emplectonul, prezenţa bârnelor ca parte a structurii de rezistenţă şi palisada în partea superioară a zidului.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Voicu Hetel, Murus Dacicus sau „murus elenisticus”?
Bibliografie suplimentară:
Constantin Daicoviciu, Sistemi e tecnica di costruzione militare e civile presso I Daci nella Transilvania, Dacica, Cluj, 1969, p.101-105;
Dinu Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti,1984;
Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972;
Hadrian Daicoviciu, Ştefan Ferenczi, Ioan Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice în sud vestul Transilvaniei, 1989;
Ioan Glodariu, Arhitectura dacilor civilă şi militară, Cluj-Napoca, 1983.
Vezi şi:
http://www.hetel.ro
http://www.intramuros.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
