Pagina principală
 



ENDA
   Listă alfabetică articole
   Ultimele articole
   Clasament articole
   Hartă articole
   Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica (2)
   Echipa ENDA (4)
   Activități ENDA (2)
   Voluntariat ENDA (5)
   Comunicate ENDA (3)
   Rapoarte de activitate (3)
LEGIO DACICA
   Prezentare (1)
   Activități (8)
   Poveștile Legio Dacica (15)
GENERALITĂŢI
   Terra Dacorum (24)
   Economia (12)
   Arta (6)
SOCIAL
   Regii (15)
   Personaje (6)
   Societate (3)
   Origini (2)
   Triburi (83)
   Împăraţii traco-daci (1)
SPIRITUALITATE ŞI CULTURĂ
   Ştiinţă (1)
   Kogaionon (7)
FENOMENUL MILITAR
   Armele (34)
   Seniorii războiului (7)
   Arhitectura militară (4)
   Cetăţile (20)
   Războaiele dacilor (17)
   Civis Romanus (7)
   Romanii (3)
CONEXE
   Dinastii imperiale (2)
   Migraţiile (10)
   Etnografica (6)
   Apoulon (5)
BIBLIOTECA VECHE
   Cuprins
   Surse elene (103)
   Surse latine (140)
   Surse româneşti (97)
   Surse diverse (9)
   Lapidarium (7)
   Traduceri (177)
BIBLIOTECA CONTEMPORANĂ
   Articole online
   Cărți online
   Periodice (58)
   Recenzii (12)
   Articole știinţifice (1)
   Repertorii arheologice (3)
   Surse contemporane (9)
BIBLIOTECA PDF
   Surse contemporane (8)
   Surse vechi (7)
UNIVERSITARIA
   Lucrări de licenţă (2)
   Cursuri (4)
ISTORIA ALTFEL
   Dacia 3D (10)
   Arheologie experimentală (3)
   Trupe de reconstituire istorică (1)
   Reconstituiri istorice (1)
   Filme artistice (4)
   Grafică (3)
   Poezii (12)
   Legende şi povestiri (3)
   English papers (55)
ZIARUL PERSONAL
   Borangic Cătălin (35)
   Marcu Marius (5)
   Velico Dacus (57)
MULTIMEDIA
   Imagini
   Video (36)
   Podcast (1)
INTERNET
   Resurse WWW (2)
   Ştiri (430)
   Diverse (2)


Pagina principalăHartă siteArhivă ştiriListă alfabetică articoleClasament articoleContact ENDA pe FacebookCanal Youtube ENDAENDA pe TwitterNoutăţi ENDA prin canal RSSAbonare newsletter Distribuie pe FacebookDistribuie pe TwitterDistribuie prin email

ARTA GETO-DACILOR

Oricine încearcă să abordeze subiectul referitor la arta geto-dacilor se izbeşte de două aspecte importante. Primul aspect ţine de dificultatea stabilirii originii anumitor elemente manifestate în arta geto-dacilor, aspect care la rându-i, este determinat de faptul că Dacia a fost o zonă în care s-au încrucişat curente culturale şi de civilizaţie dintre cele mai diverse. Al doilea aspect ţine de sărăcia, cu mici excepţii, a vestigiilor şi însemnărilor referitoare la arta geto-dacilor. Actualmente nu ştim nimic despre literatura religioasă, poezia şi dansurile lor populare, despre legendele istorice şi muzica geto-dacilor, pe care, ca orice popor, nu se poate să nu le fi avut. Nu ne rămâne, ca atare, decât să restrângem arta geto-dacilor la acele domenii despre care se poate spune ceva.
a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem, datorită arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, în rândurile următoare, la fortificaţii (arhitectura în fortificaţiile geto-dacilor) şi la arhitectura construcţiilor cu caracter religios (sacru).
Cele mai grandioase dintre construcţiile geto-dacilor rămân fortificaţiile, unitare doar în concepţia de amplasare pe teren, nu în privinţa caracterului şi a elementelor constructive. Din acest punct de vedere s-au preferat înălţimile de tip mamelon cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin şei înguste, uşor de barat. Singura excepţie o constituie fortificaţia liniară de la Cioclovina-Ponorici menită să închidă accesul dinspre Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa. Ea este, de altfel, singura fortificaţie de baraj din zona capitalei dacilor şi alături de ceea de la Tapae, a doua cunoscută în Dacia. Celelalte fortificaţii, în majoritate, sunt de tip circular, adică elementele de fortificaţie înconjurau partea superioară a mamelonului pe care sunt amplasate.



Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificaţiile circulare materializează două procedee diferite: unul tradiţional, în care elementele de fortificare se adaptau configuraţiei naturale a terenului, evitând, fără însă să le excludă cu totul, lucrările de ,,corectare” a terenului (Costeşti-Cetăţuie, Sarmizegetusa), altul preluat din lumea elenistică târzie, în care amplasarea elementelor de fortificare a presupus ample lucrări de amenajare a terenului soldate cu aducerea la tranşee rectilinii a curbelor naturale ale mamelonului.
Elementele de fortificare ale cetăţilor sunt atât dintre cele tradiţionale (valurile, palisadele simple, zidurile de pământ şi lemn sau de piatră şi lemn şi zidul din piatră sumar fasonată şi legată cu un liant din pământ amestecat cu apă), cât şi dintre cele noi apărute, din lumea greco-romană (zidul din piatră fasonată). Acest sistem de construcţie elenistic a fost adaptat la posibilităţile locale, prin utilizarea acelui murus Dacicus (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie, Sarmizegetusa). Din această perspectivă, cetăţile din zona capitalei statului dacilor constituie un unicat în lumea europeană din afara Imperiului Roman şi sunt, în acelaşi timp, cele mai impunătoare fortificaţii.



Efortul pentru construirea fortificaţiilor este uimitor. Numai zidurile fortificaţiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, însumează aproximativ 120.000 metri cubi de piatră, luată toată de pe locul unde s-a ridicat fortificaţia. La celelalte fortificaţii din zona capitalei, ca şi pentru unele construcţii civile şi de cult, s-a utilizat calcarul exploatat în cariera de la Măgura Călanului. Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei, operaţiune executată în carieră, dar mai ales aducerea materialului litic în punctele alese pentru a fi fortificate. Blocurile de piatră, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90 km, prin Valea Streiului şi pe Pârâul Luncanilor pentru Piatra Roşie, sau pe Mureş şi apoi pe firul Apei Oraşului pentru celelalte. Daca ar fi să ne rezumam doar la construcţiile din piatră fasonată descoperite (investigate) până acum în zona capitaliei Daciei şi luând pentru fortificaţii dimensiuni minime la înălţimea zidurilor (5 m) şi grosimea blocurilor de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un total de circa 20.000 metri cubi. La toate aceste dificultăţi trebuie adăugate cele legate de organizarea exploatării, transportului şi zidirii acestor fortificaţii.
Orice bloc de piatră trebuia transportat cu precizie la locul destinat şi aşezat exact la locul său în zid, ceea ce presupunea ca nimic să fie luat la voia întâmplării. Dincolo de efortul în sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrări foarte anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea terasei a XI-a din zona sacra a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de metri cubi de umplutură.



O problemă viu discutată în trecut era cea referitoare la amploarea şi originea influenţelor exercitate de civilizaţiile vremii asupra celei geto-dacice. În domeniul arhitecturii, se manifestă cu precădere, influenţele greco-romane. Pe lângă cele arătate mai înainte, avem în vedere cărămizile, ţiglele şi olanele cu forme şi dimensiuni identice celor din ţinuturile pontice, dar confecţionate în Dacia, la tuburile de teracotă ale conductelor de apă, la cisterna de la Costeşti-Blidaru, la continuarea în cărămidă a zidurilor de piatră ale turnurilor-locuinţă, la drumurile pavate cu lespezi de piatră, la scările monumentale din piatră ecarisată, la sistemul şicane de la unele intrări în cetăţi, la planurile patrulatere ale unor cetăţi, la zidurile de terasă, la construcţiile de tip platformă din blocuri paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor elemente, folosirea unor elemente tradiţionale, adaptarea preluărilor la posibilităţile şi gustul lor conferă un caracter original arhitecturii civile şi militare dacice.
Dintre construcţiile cu caracter religios cele mai importante sunt sanctuarele, adevărate temple ale antichităţii dacice. Aceste sanctuare sunt rectangulare, de tipul aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit şi circulare, simple sau complexe. Din totalul de 30 de sanctuare descoperite pe teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul aliniamentelor, iar 7 aparţin celei de a doua categorii. În cadrul complexului de cetăţi dacice din Munţii Şureanu, se găsesc urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare şi 3 circulare.



Aceste edificii de cult erau amplasate, de regulă, în afara incintei fortificaţiei propriu-zise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele constructive, bazele de coloana în special, erau aşezate direct pe stâncă de pe terasă sau de pe fundaţii realizate prin săparea în umplutura terasei a unor lentile în formă de pâlnie şi umplute succesiv cu piatră de râu şi argilă, în vederea consolidării terenului. Pe bazele de coloane din calcar se ridicau apoi coloanele din lemn, care susţineau acoperişul templului, în două ape, din lemn şi şindrilă; în cazul bazelor din piatră de andezit, coloanele erau durate din acelaşi material.
Sanctuarele erau nişte construcţii impunătoare, adevărate edificii de cult de genul templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la Sarmizegetusa era format din 4 şiruri a 15 coloane, aşezate la distanţă de 3,20 metri între şiruri şi de 2,50 metri între coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o construcţie cu o lungime de peste 35 de metri şi o lăţime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane şi o parte din coloană erau cuprinse, la vremea funcţionării lăcaşurilor, într-un strat de umplutura din lut, care constituia, de fapt, nivelul de calcare, podeaua edificiului respectiv. La intrarea în sanctuare erau platforme realizate în tehnica zidului dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de calcare un placaj din lespezi de piatră, sau, mai degrabă, un paviment din lemn, ce se continua în partea dinspre sanctuar cu o treaptă de pătrundere în interior.
b. Pentru epoca clasică, sculptura în piatră e reprezentată de elemente puţin numeroase şi extrem de simple, ceea ce ne determină să apreciem că geto-dacii nu au dezvoltat o artă sculpturală în piatră de tip monumental, ci mai degrabă, una minoră, cu rol decorativ. Este posibil însă ca geto-dacii să fi dezvoltat o bogată artă în lemn.
c. Un domeniu mai bine cunoscut al artei dacice îl constituie „arta metalului”, în special a argintului. Întâlnim la geto-daci tot felul de obiecte de podoabe (fibule, unele aurite, inele, brăţări simple sau plurispiralice, aplici, lanţuri ornamentale, majoritatea frumos ornamentate cu elemente geometrice sau geometrizante), de orfeverie şi feronerie.



d. Mult mai bogat este însă repertoriul ornamental al ceramicii geto-dacice. La ceramica lucrată cu mâna s-au practicat ornamentele incizate (linii vălurite, motive în formă de creangă de brad, simple crestături oblice etc.), dar şi cele în relief (butoni discoidali, proeminenţe conice, emisferice, orale, uneori împodobite ele însele, sau brâurile-orizontale, sub buza vasului, şi/sau verticale, de la gura spre fundul vasului).
Ornamentarea vaselor lucrate la roată e mai puţin variată, cu excepţia vaselor pictate. Podoaba cea mai obişnuită e linia în val incizată, alternând uneori cu linii drepte executate tot prin incizie.



O categorie specială o reprezintă ornamentica ceramicii pictate. Un tip de asemenea ornamentare constă din benzi orizontale de culoare, mai rar şi linii verticale, drepte sau în zig-zag, pictate pe suprafaţa vaselor. Cel mai interesant tip, original, care nu-şi găseşte încă analogii contemporane, constă în aplicarea, pe fondul gălbui sau negru al angobei vasului, a unor motive geometrice, vegetale sau animale de culoare albă sau brun-roşcată.
Atât cât putem şti astăzi despre arta geto-dacilor, unele lucruri rămânând nedescoperite sau neexplicate, ne permite să apreciem că ea include foarte multe elemente de împrumut sau care pot fi puse în analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Însă aceste împrumuturi nu-i răpesc acesteia originalitatea. „Ceea ce se poate afirma însă de pe acum şi nu va suferi niciodată o desminţire, sublinia H.Daicoviciu, e faptul că daco-geţii au creat o cultură spirituală demnă de splendida lor civilizaţie materială”.


BIBLIOGRAFIE:


Autor:
Octavian Tătar, Cultura şi civilizaţia la români (fragment), Editura Academiei Trupelor de Uscat, Sibiu, 1999.

Bibliografie suplimentară:
Dumitru Berciu, Arta traco-getică, 1969;
Liviu Mărghitan, Un meşteşug-artă în Dacia Preromană confirmat exclusiv de către descoperirile arheologice. Orfevrăria, în Ziridava, XIX-XX, 1996, p.59-64;
Ioan Glodariu, Arhitectura dacilor, 1983;
Dinu Antonescu, Introducere în arhitectura geto-dacilor, 1984.