 Ocupaţie cu tradiţie multimilenară pe teritoriul ţării noastre, cultivarea plantelor, în special, cultivarea cerealelor, beneficiază de propriul său calendar agrar cu informaţii şi activităţi variate, de la previziuni meteorologice, pregătirea uneltelor şi animalelor de plug, tocmirea clăcaşilor, a simbriaşilor şi până la ritualuri de purificare, de invocare a fertilităţii solului şi a recoltelor, precum şi „ţinerea” unor sărbători arhaice în scopul atragerii forţelor benefice.
Structura calendarului agrar
Începutul anului agrar stă sub semnul luptei dintre timpul cel vechi, al îngheţului şi timpul cel nou, al renaşterii naturii, dictat de evenimente cosmice, cu reflectare în anotimpurile astronomice şi în evoluţia ciclurilor biologice, factori determinanţi în crearea şi perfecţionarea unui calendar al activităţilor agricole.
Anul agrar cuprinde două anotimpuri de bază: vara agrară şi iarna agrară.
Vara agrară începe la 9 martie, de Măcinici, ziua echinocţiului de primăvară în calendarul iulian şi sfârşeşte în intervalul 8-14 septembrie, cu echinocţiul de toamnă la 8 septembrie pe stil vechi. Mijlocul anotimpului cald este marcat de solstiţiul de vară şi de Sânziene, când cucul îşi încetează cântecul, moment cunoscut şi sub denumirea populară de „Amuţitul cucului”. Cântecul acestei păsări migratoare, adevărat orologiu biologic, are o importanţă uriaşă pentru agricultor, întrucât poate fi auzit numai trei luni pe an, între datele echinocţiului de primăvară şi ale solstiţiului de vară, perioadă de maximă concentrare a activităţilor agrare (arat, semănat, întreţinerea culturilor, iar uneori, recoltatul şi măcinatul). Cu toate acestea, Biserica a influenţat calendarul popular, impunând prin calendarul creştin, ca dată a mijlocului verii, ziua Cuviosului Onufrie Egipteanul, sărbătorită la 12 iunie, ce corespunde cu perioada de pârguire şi coacere a grâului.
Iarna agrară se încadrează între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară, marcată la mijloc de solstiţiul de iarnă şi de Crăciun. Începutul iernii agrare concentrează două sărbători creştine, denumite popular Sântămăria Mică (8 septembrie) şi Ziua Crucii (14 septembrie). Sântămăria Mică este considerată zi de hotar pentru vară, întrucât apar primele brume, iar oamenii trebuie să-şi schimbe pălăriile cu căciulile. De Ziua Crucii „se închide pământul” pentru insecte şi târâtoare, „vorbesc florile şi-şi arată părerea lor de rău că se usucă” (Pamfile 1914), pleacă păsările călătoare, se culeg ultimele plante şi fructe de leac şi se bat nucii.
Măcinicii, străveche sărbătoare a Anului Nou agrar
Cea de-a noua zi din luna Mărţişorului este cunoscută sub diferite denumiri pe teritoriul ţării: Mucenici, Măcinici, Moşii de Mărţişor, Sfinţişorii, Cap de Primăvară, Dragobetele, Sâmbra Plugului, Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia (Olteanu 2000). Această dată prezintă suprapunerea a două sărbători de înnoire a timpului sezonier: ziua în care moare Baba Dochia, transformându-se în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor, „jertfiţi şi transformaţi în cenuşă pe rugul funerar pentru dreapta lor credinţă” (Ghinoiu 2006).
Ziua de Măcinici consemnează numeroase practici magice care vizează atât planul terestru, cât şi pe cel spiritual, în scopul asigurării succesului în Noul An agrar, dintre acestea evidenţiindu-se focurile echinocţiale, actele rituale pentru alungarea frigului, pronosticurile climatice şi meteorologice, jertfele antropomorfe şi beţia rituală.
Focurile echinocţiale reprezintă practici precreştine, specifice începutului de an, cu rol în purificarea spaţiului, pomenirea morţilor, pregătirea alimentelor ritualice şi debutul simbolic al muncilor agricole. Aceste focuri erau aprinse cu resturile adunate din curăţarea curţilor, a drumurilor şi a câmpurilor, iar când se înteţeau, tinerii săreau peste flăcări astfel încât fumul să pătrundă în haine şi să alunge bolile şi farmecele.
Ritualul pentru alungarea frigului era practicat în special de copii, prin baterea pământului cu ciomege şi beţe atât pentru scoaterea căldurii din pământ, cât şi pentru sănătate şi noroc. În timp ce loveau pământul cu ciomegele, copiii cântau şi strigau:
„Intră frig şi ieşi căldură,
Să se facă vreme bună
Pe la noi pe bătătură!” (Muntenia, Oltenia).
Sau:
„Patruzeci de sfinţi voinici,
Daţi cu botele-n pământ,
Ca să tune frigul,
Să iasă căldura!” (Moldova).
Prezicerea vremii se baza în special pe vremea din ziua de Măcinici care arăta cum va fi primăvara calendaristică, dar şi întreaga vară agrară, dictând momentul începerii semănatului: „Dacă îngheaţă pământul spre ziuă de 40 de sfinţi, se zice că toamna nu vor fi brume şi oamenii vor semăna păpuşoi cât de târziu, că tot se vor coace foarte bine; iar dacă nu îngheaţă, apoi toamna pică bruma devreme şi din cauza aceasta oamenii trebuie primăvara să semene cât mai devreme” (Marian 1899).
Jertfele antropomorfe reprezintă copturi sau fierturi sub forma unor figurine antropomorfe sau geomorfe, numite Măcinici, Bradoşi, Moşi sau Sfinţi. Copturile antropomorfe abundă în ziua de 9 martie şi arată ca nişte păpuşi „cu cap, ochi, nas, gură, mâini şi picioare făcute din făină de grâu şi frământate în miere, cu miez pisat de nucă sau nişte figurine în formă de om” (Marian, 1899). Unele copturi, în special, colacii, sunt decorate cu cercuri mici, cercul fiind „simbolul Soarelui ajuns în cursa sa anuală la echinocţiul de primăvară” (Ghinoiu, 2006). În sudul ţării Măcinicii nu se coc, ci se frământă, se modelează sub forma cifrei opt (8) şi se usucă, după care se fierb în apă cu zahăr, miez de nucă şi diferite mirodenii. Măcinicii sub forma cifrei opt şi sub formă antropomorfă, precum şi colăceii, ca reprezentare a zeiţei geomorfe neolitice, sunt „supravieţuiri ale jertfelor umane, substitute divine în ceremoniile care marcau Anul Nou, celebrat la echinocţiul de primăvară” (Ghinoiu, 2006). Indiferent de formă, denumire sau de actul sfinţirii la biserică, copturile şi fierturile se dădeau drept pomană şi „reprezentau spiritele grâului aduse sacrificiu unei zeităţi solare” (Ghinoiu 2006).
Beţia rituală este obiceiul de a bea 40 sau 44 de pahare de vin de Măcinici, prima zi a Anului Agrar, şi reprezintă o rămăşiţă a sărbătorilor dionisiace din Antichitate. Numărul paharelor de vin este egal sau apropiat de cel al Sfinţilor Mucenici din Sevastia care şi-au dat viaţa pentru creştinism, conform relatărilor Bisericii. Se crede că vinul băut de Măcinici se transformă de-a lungul anului în sânge şi putere de muncă. Cel care nu putea bea atâtea pahare trebuia să guste vinul sau să fie stropit cu băutură.
Originea mitologică cerealelor, a muncilor şi a uneltelor agricole
În credinţa populară ierburile, jivinele şi ocupaţiile au fost împărţite între Fărtat şi Nefărtat încă de la Facerea Lumii, delimitarea fiind motiv de invidie pentru diavol, care nutreşte o dorinţă perpetuă de-a pune stăpânire peste tot ce rodeşte pe pământ şi în cer: „Primul Fărtat dă roadele bune, celălalt, roadele rele. Meiul, grâul, secara şi orzul au fost semănate întâi de Fărtat; neghina, de Nefărtat (...) Nefărtatul a cerut Fărtatului să-i lase în grijă agricultura, că îi va hrăni el mai bine pe oameni cu neghină, care e mai bună decât meiul şi grâul, chiar şi decât secara, şi că el cunoaşte toate tainele rodului, ale manei pământului şi-i poate ajuta astfel să producă mai multă neghină. Că e stăpânul viermilor şi al lăcustelor şi că le va ţine în frâu să nu atace ogoarele cu neghină, ci pe cele de mei şi grâu. După ce l-a ascultat, Fărtatul, mirat, dar calm, i-a spus că de îngrijirea pământului se ocupă Luna sfântă şi alte făpturi create de el, şi că Pământul Mumă şi sfântul Soare priveghează munca pământului. Arătura trebuie făcută cu socoteală. Şi a hotărât ca pământul să se cultive în primăvară (arătura şi semănătura) şi în vară să se culeagă roadele (seceratul şi măcinatul)” (Vulcănescu 1987).
Cultivarea plantelor capătă astfel un caracter cosmic şi sacru, de care se ocupă într-o ordine desăvârşită cei doi aştri sfinţi, creaturi ale Fărtatului: Soarele şi Luna. În fond, evoluţia lor pe bolta cerească se caracterizează prin repetabilitate şi ritmicitate, fapt ce a condus la observarea atentă a ciclurilor biologice şi la crearea calendarelor.
Tot Fărtatul s-a preocupat şi de uşurarea muncilor agricole, prin crearea uneltelor necesare: plugul, grapa, secera, coasa etc. La unele neamuri din spaţiul tracic exista credinţa conform căreia plugul a fost coborât din cer, alături de coasă. De altfel, uneltele care prezintă un caracter sacru din vremuri preistorice sunt aratrul (plugul), ca simbol al fertilităţii, datorită importanţei în pregătirea brazdelor unde va rodi sămânţa, şi secera, ca simbol al sacrificiului.
Pe lângă funcţia nutritivă, cerealele îndeplinesc roluri ceremoniale şi taumaturgice în viaţa omului. În calitate de cereală sacră, meiul era folosit în ofrande rituale sub formă de turtiţă şi colivă, întreţinând astfel actul de venerare a străbunilor în conştiinţa neamului. În sud-vestul Olteniei, până la începutul secolului al XX-lea, în sicriu se punea o mână de mei lângă umărul stâng al defunctului, se risipea în jurul său ori se azvârlea în urma alaiului funerar. Meiul sfânt avea rol apotropaic, apărându-l pe mort de spiritele rele ale mormântului.
Meiul a mai fost folosit şi în medicina populară: se credea că durerile de pântece se puteau vindeca prin punerea pe locul dureros a unei turte proaspete de mei cald, iar terciul fierbinte de mei se înghiţea pentru vindecarea de guturai şi amigdalită.
Cu toate acestea, sub influenţa religiei creştine, din cereală sacră benefică în concepţia autohtonilor, meiul devine cereală sacră malefică, fiind creaţia şi hrana diavolului: „Păcătoşii sunt puşi în Iad să are pustiul dintre Apa Sâmbetei şi Cetatea Iadului (...) pentru că mâncarea dracului e mălaiul (meiul, n.n.); tocmai noaptea, la miezul nopţii, mănâncă grăunţe fierte de mălai fără sare” (Vulcănescu 1987).
O altă legendă de tip creştin despre mei, consemnată de Elena Niculiţă-Voronca, povesteşte cum omul a recuperat planta de la diavol. Legenda spune că un ţăran a semănat mălai (mei) şi pâine (grâu) şi, de fiecare dată când se ducea la câmp, vedea cum creşte grâul, pe când meiul, nu. Atunci, supărat, ţăranul blesteamă meiul, să ajungă al diavolului. Acesta atât aşteaptă: ia sămânţa în puterea sa, iar meiul începe a creşte „ca din apă”. La vremea secerişului ţăranul vine să adune atât pâinea, cât şi mălaiul, însă diavolul îi aminteşte că al lui este lanul de mei. Omul cere ajutorul unei babe, care vrea în schimb o pereche de ciubote, o catrinţă şi-un ştergar. Primind cele necesare, baba se duce la diavol cu care „se ciondăneşte” îndelung, până îl convinge să se întreacă amândoi: întâi, la doinit, apoi, la plantat napi, în lupta cu suliţe, la aruncatul beţelor şi la alergat. Baba îl învinge de fiecare dată pe diavol prin vicleşug şi asfel obţine de la el meiul pentru ţăran.
Dacă statutul meiului a oscilat de-a lungul timpului, în credinţa populară, de la cereală sacră benefică la una malefică şi invers, statutul sfânt al grâului este de nezdruncinat. Sub puternica influenţă a creştinismului, pâinea este menţionată atât în sens practic, cât şi metaforic în rugăciunea fundamentală „Tatăl nostru”, iar bobul de grâu poartă cu sine mesajul şi imaginea lui Dumnezeu: „De Ajun, de aceea se mănâncă întâi grâu, pentru că Domnul Hristos când S-a născut, a dat Dumnezeu şi a ieşit grâul pe lume şi în toate părţile pe unde mergea Domnul Hristos să făcea grâu.” Sau: „Faţa lui Hristos e pe tot grâul, nu numai pe cel de vară, şi prescurele să fac cu orşice grâu” (Niculiţă-Voronca 1998).
Totodată, calitatea superioară în aspectul şi gustul pâinii de grâu şi modul în care aceasta se păstrează în timp, faţă de cea obţinută din alte cereale, a condus la ideea conform căreia grâul conferă prestigiu, dragoste şi sănătate: „Să iai din 9 ogoare 9 spice de grâu şi din tot spicul câte un fir – să-l pui într-un şipuşor cu agheasmă şi să-l porţi în buzunari, căci oriunde, şi la judecată de te vei duce, vei izbândi. Căci, dacă te iubesc oamenii, te şi cinstesc şi vorba-ţi e băgată în samă, le place să te asculte şi izbândeşti ce grăieşti. Tot acelea fire le poţi şi sămăna şi grâul ce va răsări tot aşa îl porţi pentru cinste şi dragoste.” Sau „Grâul care se samănă de Anul Nou e bun de pus în sân la fete, pentru dragoste” (Niculiţă-Voronca, 1998). Se are în vedere astfel, prin purtarea magică a boabelor, transferul de calităţi de la planta divină la om, în scopul desăvârşirii sale ca fiinţă, prin fapte şi iubire.
Cultivarea cerealelor în spaţiul traco-geto-dacic
Dovezile care atestă practicarea agriculturii din cele mai vechi timpuri s-au descoperit din abundenţă pe teritoriul actual al ţării noastre: unelte agricole de os, de piatră şi de fier, vase şi spaţii de depozitare a grânelor, râşniţe şi pietre de moară, cuptoare de coacere, precum şi resturi de cereale carbonizate sau de produse finite de tipul pâinii, cele din urmă datând din milenul al III-lea î.Chr. (cultura Celei).
Cele mai vechi unelte agricole descoperite datează din mileniul al VII-lea î.Chr., precum cele de la Schela Cladovei (Porţile de Fier), de tipul săpăligii simple sau a brăzdarului, realizate din corn de cerb. Aceste unelte rudimentare erau destinate unei agriculturi primitive, constând în cultivarea unor plante pe soluri uşoare, nisipoase, favorabile prelucrărilor simple, cu umiditate suficientă şi primenire prin depuneri de aluviuni, situate în zona inundabilă a Dunării.
Din mileniile IV-III a.Chr. (de exemplu, cultura Gumelniţa) datează dovezi clare ale păstrării cerealelor în hambare sau silozuri primitive, construite prin împletirea nuielelor, lipite apoi cu lut, având lungimea de cca. 3 m şi lăţimea de 2 m, precum cele descoperite în localitatea Teiu, judeţul Argeş.
Mai târziu, în sprijinul ideii de agricultură ca îndeletnicire principală în spaţiul carpato-danubian, stau dovadă mulţimea şi varietatea uneltelor agricole de provenienţă geto-dacă. Unul dintre utilajele de bază era plugul, cu cele două componente metalice principale: brăzdarul şi cuţitul. Numeroase brăzdare dacice s-au descoperit la Poiana, Bâtca Doamnei, Popeşti, Tinosul, Lechinţa de Mureş, Comalău, Craiova, Sibiu, Grădiştea Muncelului etc., la acestea adăugându-se şi alte unelte agricole din fier: săpăligi şi sape, seceri, coase, precum şi grebla de fier (sec. I-II p.Chr.) care, alături de sapa trapezoidală, cu lama uşor curbată longitudinal, este considerată de unii cercetători drept creaţie a meşterilor locali de la Grădiştea Muncelului.
Terenurile agricole preferate erau terasele Dunării şi ale râurilor mari, unde depunerile de aluviuni fertilizau în mod natural solul şi permiteau obţinerea de recolte bogate. Însă, prin defrişări, agricultura se practica şi în zonele de deal, pe versanţii însoriţi ai munţilor sau în depresiunile intramontane.
Printre plantele cerealiere cultivate se numărau meiul, grâul de primăvară şi de toamnă, orzul şi ovăzul. Cantităţile mari de grâu şi mei descoperite în siturile arheologice indică ponderea lor în agricultura geto-dacă, rareori fiind amestecate cu alte cereale. Orzul şi ovăzul erau alte cereale importante, prima, datorită rezistenţei sale la frig şi secetă, precum şi a dezvoltării rapide, iar în cazul celei de-a doua, se presupune folosirea sa mai mult pentru hrana animalelor decât în alimentaţia umană.
Leguminoasele aveau o importanţă cel puţin egală cu a cerealelor, datorită proteinelor conţinute, dar şi a folosirii unor specii în rotaţia culturilor, în scopul refacerii potenţialului productiv al solului. Dintre leguminoase, erau cultivate mazărea, lintea, năutul, ceapa, usturoiul, şi, local, pentru condimentarea hranei, muştarul, din care se obţinea ulei folosit în alimentaţie. Alte plante, de tipul orzoaicei, rapiţei, mohorului, inului şi cânepei erau cultivate pentru hrana animalelor domestice, pentru producerea fibrelor textile şi a uleiurilor.
Seminţele obţinute din culturi erau păstrate în gropi amenajate, în vase de lut, precum cele descoperite în majoritatea aşezările geto-dacice din secolele IV-I a.Chr., sub formă de chiupuri sau pithoi, iar măcinarea se realiza cu ajutorul râşniţelor simple sau rotative din roci variate.
Din surse antice, menţionate de istoricul V.Pârvan, s-au păstrat informaţii cu privire la geţi ca fiind un neam sedentar, a cărui ocupaţie principală era agricultura, iar femeile gete însele se ocupau de măcinatul grâului în gospodărie, folosind râşniţe de mână. De la Criton, medicul grec al împăratului Traian în perioada războaielor din Dacia, precum şi de la contemporanul său, Dio Chrysostomus, a rămas relatarea conform căreia Decebal i-a însărcinat pe unii nobili să aibă grijă de bunul mers mai departe al agriculturii, iar pe ceilalţi i-a repartizat în cetăţile care trebuiau apărate.
După cucerirea romană agricultura intră într-o nouă etapă, metodele şi uneltele agricole îmbunătăţindu-se: brăzdarul de fier are formă triunghiulară, mai lată, cu avantajul de-a întoarce brazda, precum cel descoperit la Hobiţa, lângă Sarmizegetusa, iar pietrele de moară sunt puse în mişcare, pe lângă forţa umană, de un animal de tracţiune sau de forţa hidraulică.
Nu există suficiente date despre comerţul cu cereale practicat de către daci atât înainte, cât şi după cucerirea romană. Se presupune că, pe lângă schimburile comerciale tradiţionale cu grecii din cetăţile de la ţărmul Pontului Euxin, care vizau produsele autohtone de miere şi ceară de albine sau peşte sărat, se exportau şi grâne cultivate de către geto-daci.
Secolele ulterioare retragerii romane din provincia Dacia au reprezentat o perioadă de regres pentru agricultură, din cauza năvălirilor barbare în spaţiul carpato-dunărean. În perioada medievală cultivarea cerealelor avea să înflorească pentru perioade relativ scurte, de pace, când birurile interne şi externe nu ajungeau la cote uriaşe, iar cererea de grâne era ridicată pe piaţa produselor alimentare din sud-estul Europei, când grâul se afla pe primul loc în lista mărfurilor preferate de negustorii greci, veneţieni şi genovezi.
Principalele activităţi şi obiceiuri din calendarul agrar
Dintre cele două anotimpuri ale anului agrar, vara agrară concentrează majoritatea activităţilor, structurate în funcţie de evoluţia temperaturilor şi de ciclurile biologice ale plantelor:
1) aratul, cu obiceiuri ce asigură fertilitatea ogorului şi desemnează pe întâiul gospodar al comunităţii;
2) semănatul, în funcţie de fazele şi poziţia astrelor principale pe bolta cerească;
3) întreţinerea culturilor şi păstrarea unor sărbători şi obiceiuri pentru protecţia recoltelor;
4) recoltatul, cu aducerea de ofrande pe ogoare, în scopul asigurării bogăţiei pentru viitoarelor roade.
1. Aratul
Pregătirile pentru arat începeau încă din luna februarie, când se confecţionau, se ascuţeau şi se reparau uneltele de muncă. De altfel, numele lunii februarie este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, luna fiind cunoscută şi sub denumirea populară de Faur, Făurariu sau Făurar. Aceste pregătiri, pe lângă încheierea înţelegerilor dintre gospodari (tovărăşie, simbrie) şi hrănirea din belşug a animalelor, trebuiau încheiate până în preajma datei de 9 martie, zi de muncă, dar şi de mare sărbătoare.
Ziua de Măcinici este dedicată practicilor cu rol purificator şi fertilizator, în vederea asigurării holdelor bogate în Noul An agrar: „În Bucovina există tradiţia ca în această zi (sau a doua, a treia zi) să se scoată plugul şi să se meargă cu el la arat. După ce au tras în mijlocul ogrăzii, iese stăpâna casei cu o cofă în care se afla apă şi un struţ de busuioc, cu un topor, cu tămâie aprinsă, o bucată de pâine şi puţină sare, se apropie de plugul cu boi şi de plugari, îi afumă cu tămâie şi îi stropeşte cu aghiazmă, zicând: «Cât de curată/ E tămâia/ Şi aghiazma,/ Aşa de curaţi/ Şi voi să umblaţi,/ Nicicând să nu daţi/ Peste vreun moroi/ Sau vreun strigoi,/ Să vă facă rău.» După ce a înconjurat, a tămâiat şi a stropit de trei ori boii, plugul şi carul cu boi, precum şi pe plugari, apa rămasă este vărsată pe picioarele boilor, pâinea şi o parte din sare este dată plugarilor şi boilor pentru a o mânca, iar tămâia şi toporul sunt puse jos, dinaintea boilor, pentru ca aceştia, înainte de plecare să treacă peste ele” (Olteanu, 2000). De asemenea, în unele zone etongrafice, înainte de a trasa prima brazdă în ţarină, pământul se tămâia şi se stropea cu apă sfinţită de către nevasta gospodarului sau de alt membru al familiei, care arunca apoi un ou crud, rostind urări de belşug: „Cât de sus ajunge oul, atât de înalte şi mănoase să fie bucatele noastre!” sau „Uite atât de înalt să fie grâul!”
Muncile agricole nu rămâneau în grija fiecărui ţăran în parte, ci erau supravegheate de sfatul obştii săteşti. Membrii sfatului urmăreau îndeaproape începutul arăturilor de primăvară, întrucât cei care întârziau la arat şi semănat decalau şi recoltarea grânelor, iar terenurile nu erau eliberate la timp pentru păşunatul în devălmăşie. Totodată, sfatul obştii mai avea în vedere păstrarea sărbătorilor specifice calendarului agrar, aducătoare de prosperitate, şi celebrarea gospodarilor fruntaşi.
Tânjaua de pe Mara
La mijlocul sezonului muncilor de primăvară, între Sângeoz şi Paşte, se organiza în Transilvania un obicei cu origini străvechi, precreştine, dedicat unei zeităţi masculine a Soarelui şi vegetaţiei,numit Tânjaua, în onoarea primului gospodar ieşit la arat. Sărbătoarea era cunoscută sub diferite denumiri zonale: Alegerea Craiului, Udătoriul, Udatul, Bricelatul, Trasul în Vale, moment în care se repetau practicile pentru invocarea fertilităţii pământului şi a roadelor bogate. Pentru a fi îngăduit de Biserică în zile de maximă importanţă pentru creştinism, obiceiul trebuia „dezlegat”, perpetuarea sa fiind tolerată mai ales datorită invocării concurenţei între gospodari, cu efect benefic asupra întregii comunităţi.
Sfatul bătrânilor urmărea şi anunţa din timp gospodarul care urma să fie sărbătorit de întregul sat la Sângeorz sau de Paşti. Cu toate că alegerea sărbătoritului era făcută dintre primii gospodari ieşiţi la arat, se aveau în vedere şi calităţile morale ale persoanei, precum cinstea şi omenia.
În satele din judeţele Maramureş şi Bistriţa-Năsăud, unde Tânjaua s-a păstrat cel mai bine, dimineaţa sărbătorii începea prin colindatul pentru udat. Feciorii mergeau din casă în casă pentru a stropi cu apă întâi fetele, apoi oamenii mai vârstnici, „să crească, să înflorească, să se spele de toate relele, să rămână curaţi şi să fie iubiţi ca apa de munte primăvara” (Ghinoiu 2006). Apoi, la ora prânzului, sărbătoritul primea în ograda sa douăsprezece juguri frumos împodobite cu frunze şi flori, ţinute în perechi de feciorii satului, care cântau şi strigau astfel: „Jugurile le-am gătat/ Doi câte doi ne-am adunat/ Să cinstim cu adevărat/ Cel mai harnic om din sat” (Ghinoiu 2006).
Un reprezentant din sfatul bătrânilor ţinea o scurtă cuvântare în faţa gospodarului şi a sătenilor adunaţi la casa acestuia, în care se lăuda hărnicia, se făceau diferite urări, care se încheiau cu semnalul pentru următoarea etapă a sărbătorii: „Şi la Mara ne-om îndrepta/ Şi cu apă ne-om uda/ Să avem roade bogate/ Şi la noi şi în alte sate/ Să trăieşti cu voie bună/ Cu găzdoaia de-a-mpreună!” (Ghinoiu 2006).
Procesiunea se îndrepta către râu într-o anumită ordine: sărbătoritul se afla în frunte, aşezat pe o teleguţă împodobită cu crengi şi înconjurată de flăcăi în rol străjeri, care îl păzeau să nu fugă, apoi urmau sfatul bătrânilor, familia gospodarului sărbătorit şi, în încheiere, sătenii veniţi să asiste la sărbătoare.
La ţarină Tânjalele erau prinse unele de altele şi apoi, legate de teleguţă. Alaiul înconjura ţarina de trei ori de la est la vest, în direcţia mişcării aparente a Soarelui pe cer, după care se aşeza sub formă de semicerc la capătul ogorului, cu deschiderea spre sud, spre astrul zilei. Tânjalele era aşezate pe pământ, bărbaţii îşi descopereau capetele, iar sărbătoritul (marele pogonici sau marele plugar) se ridica în picioare, adresându-se Soarelui: „Mândru Soare călător/ Apleacă-te pe ogor,/ Şi-ncălzeşte seminţele/ Să rodească holdele!” (Ghinoiu 2006).
Cortegiul cobora apoi în apa râului Mara, unde sărbătoritul se spăla ritualic pe faţă, moment în care erau invocate fertilitatea şi pacea necesare grânelor: „Mară, Mară, râu frumos,/ În această mândră zi de Sângiorz/ Spală toate relele/ Şi ne adă binele,/ Pace-n lume,/ Roade bune,/ Bine-n ţară,/ Grâu la vară!” (Ghinoiu 2006).
După udarea în tăcere a feciorilor de la jug, a pogonicilor, şi a celorlalţi participanţi, gospodarul sărbătorit mulţumea celor care l-au ales şi l-au adus cu tânjală, invitându-i acasă la ospăţ şi voie bună. Alaiul se întorcea cântând în sat, se desfăceau jugurile şi tânjalele, care erau înapoiate gospodarilor, apoi se încingea petrecerea până seara târziu.
2. Semănatul
Activitatea era mai puţin legată de o zi anume a calendarului, debutul să depinzând de fazele şi poziţia principalilor aştri pe cer. Semănatul magic încludea două momente: semănatul pe zi cu soare şi semănatul pe noapte cu lună plină, fiecare dintre acestea prezentând aspecte ritualice diferite.
Semănatul pe zi cu soare începea la răsăritul Soarelui, cu închinare şi rostirea unei rugăciuni scurte: „Doamne, ajută!” şi nu trebuia să depăşească amiaza, considerată drept moment de odihnă al sfântului astru. În unele zone agricultorii semănau prima brazdă cu ochii închişi, în ideea că aşa cum nu vede semănătorul sămânţa pe care o aruncă, nici păsările cerului să n-o vadă. Deşi semănatul în zi cu soare se afla sub protecţia sfântului Soare, se evitau zilele nefaste din luna calendaristică, precum joia viermilor, vinerea seacă etc.
Semănatul în noapte cu lună plină se afla sub protecţia sfintei Luni, ca divinitate a fertilităţii solului şi protectoare a pământului de acţiunea malefică a demonilor ţarinei. Tot dintr-un calendar lunar arhaic au rămas câteva informaţii de mare importanţă în agricultura tradiţională: „Roadele care se fac în pământ, precum cartofii, să fie semănate la Lună Veche, adică atunci când e luna plină, iar cele ce se fac deasupra pământului, cum sunt cerealele, la Lună Nouă” (Pamfile 1913). Sau: „Luna de pe cer are un rol asupra seminţei ce se aruncă în pământ şi asupra creşterii şi rodirii. De aceea, sămânţa tare (secara, grâul, porumbul) s-o semeni la pământ uscat, când luna este în creştere; altfel dai mâna cu sărăcia. Pe cele moi (in, cânepă, ovăz), în pământ moale, când Luna e în descreştere” (Pamfile 1915).
Din munca repetată şi reuşitele sau nereuşitele sale, în funcţie de condiţiie climatice, agricultorii au încercat să-şi fixeze unele repere temporale, favorabile semănăturilor: porumbul se seamănă „începând de la Bunavestire şi ţine până la Armindeni sau Ispas” (Pamfile, 1913), semănatul grâului de toamnă se face între Sântămării (15 august, Adormirea Maicii Domnului – 8 septembrie, Naşterea Fecioarei). De Armindeni, în Banat se mai semănau fasolea şi castraveţii; în Bucovina bobul se semăna până la Sângeorz, usturoiul de toamnă, la Sântandrei, iar cânepa, între sfârştul lunii aprilie şi începutul lunii mai etc.
3. Întreţinerea culturilor
Principalele munci legate de întreţinerea culturilor, specifice lunii iunie, erau plivitul grâului de buruieni şi prăşitul porumbului, la care se adăugau cositul fânului şi al trifoiului, plante folosite în special pentru hrana animalelor de-a lungul întregului an.
Semnele de vreme capricioasă erau urmărite zilnic, întrucât recoltele, oricât de promiţătoare s-ar fi arătat, o vijelie puternică sau o ploaie cu grindină ar distrus în câteva clipe lanurile aflate în pârg. Orice eveniment meteorologicieşit din comun ar fi compromis grânele, munca ar fi fost zadarnică, iar foametea ar fi fost o perspectivă sumbră. Astfel, din spirit de prevedere, ţăranul avea să creeze şi să respecte diferite sărbători atât pentru forţele benefice, cât şi pentru cele malefice: Vanghelistul Ioan, Ghermanul, Vartolomei, Alisei, Postul Sânpetrului, Sânpetru, Procopie, Ilie Pălie, Pantelimon, Pintilie Călătorul, la care se adaugă sărbători populare cu dată mobilă, cuprinse între Lăsatul Secului şi Rusalii. O parte dinte sărbătorile personajelor mitice „se ţineau” nu numai pentru a îndepărta grindina şi trăsnetele de munca agricultorului, ci şi pentru a fertiliza lanurile, pentru coacerea cerealelor păioase, însămânţate primăvara.
Sărbătorile solstiţiului de vară – Sânzienele sau Drăgaica, Sânpetru
Solstiţiul de vară este marcat de o perioadă scurtă de renovare a timpului, deschisă de Sânziene, când Biserica sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi încheiată de Sânpetru sau Sfântul Petru (29 iunie). Perioada corespunde cu împârguirea şi coacerea grâului, orzului, secarei, încheind ciclul biologic al celor mai importante cereale cultivate de om. Sărbătoarea solstiţiului de vară a căpătat spectaculozitate, datorită faptului că unele popoare din Antichitate celebrau la această dată Anul Nou, când steaua Sirius apărea pe cer, la răsărit, înaintea Soarelui.
Sânzienele sau Drăgaica reprezintă una şi aceeaşi sărbătoare solstiţială, precreştină, fiind cunoscută sub prima denumire în Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina şi Oltenia; sub cel de-al doilea nume apare în Muntenia, Dobrogea şi în partea centrală şi sudică a Moldovei. Alte supranume ale sale, întâlnite în diferite zone etnografice, sunt Dârdaica, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc.
Drăgaica este o zeiţă agrară, protectoare a lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate, ea însăşi aflată la vârsta fecundităţii şi maternităţii. Drăgaica se naşte la 9 martie, în ultima zi a Babei Dochia (echinocţiul de primăvară în calendarul iulian), creşte şi se maturizează în mod miraculos până la 24 iunie (solstiţiul de vară în calendarul gregorian), când înfloreşte planta ce-i poartă numele.
În timpul ceremoniei sale nupţiale, zeiţa bagă bob în spicul de grâu şi miros în plantele de leac, vindecă suferinţele şi bolile copiilor şi adulţilor, apără holdele de grindină şi vijelii, urseşte fetele de măritat, dar, dacă ziua sa nu este respectată, ea acţionează în sens contrar, punitiv. În obiceiurile şi credinţele româneşti „Drăgaica păstrează amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec” (Ghinoiu, 2006). Zeiţei îi este dedicată o serie obiceiuri precum Cununa şi Făclia de Sânziene şi Dansul Drăgaicei.
Dacă în primele luni de germinaţie şi vegetaţie a culturilor agricole (martie-iunie) ploile sunt suficiente, când în acest interval se înregistrează vârful de primăvară calendaristică al precipitaţiilor la latitudinea ţării noastre, în a doua parte a verii agrare, în special, în lunile iulie şi august, secetele devin frecvente, motiv de apariţie a unor noi sărbători şi obiceiuri, precum Paparuda şi Caloianul.
Paparuda, zeiţa ploii
Personaj mitologic invocat pentru aducerea ploilor, Paparuda a fost identificată cu zeul indian Rudra, fiind atestată în întregul spaţiu geografic unde s-au descoperit vestigii ale civilizaţiilor tracice. În credinţa populară Paparuda este o „sfântă înaltă şi subţire; zeiţă care diriguieşte ploile, care sparge sau uneşte norii; femeie care umblă cu ploile” (Ghinoiu, 2006). Obiceiul este consemnat în diferite stadii de evoluţie în zonele etnografice ale ţării, Paparudafiind cunoscută sub denumiri variate: Păpăluga, Papaluga, Păpăruga, Bărbăruţă, Peperuie, Dodoloaie, Dodoluţă, Mămăruţă, Mătăhulă etc.
Divinitatea este invocată, de obicei, de o ceată feminină, rolul Paparudei fiind interpretat de o fetiţă, o tânără necăsătorită sau de un tânăr necăsătorit, iar uneori, de o femeie însărcinată. Iniţial sărbătoarea a avut o dată fixă de celebrare, în apropierea echinocţiului de primăvară, dar, sub influenţa creştinismului, a fost decalată în a treia zi de joi după Paşti, numită în calendarul popular şi Joia Paparudei. Ulterior, obiceiul Paparudei a fost practicat întâmplător, în funcţie de frecvenţa secetelor, sau pentru obţinerea unor câştiguri, pentru ca în prezent să fie pe cale de disparţie.
Ritualul de invocare a zeiţei aducătoare de ploaie se desfăşoară în trei etape: naşterea, desfătarea, moartea şi ritualul funerar.
Naşterea reprezintă momentul formării alaiului Paparudei, alcătuit din persoane considerate neprihănite: fetiţe şi fete necăsătorite, dintre care se alege persoana ce va întruchipa zeiţa. În această etapă se confecţionează masca sau costumaţia din frunze de boz, brusture sau alte plante pe care o va îmbrăca Paparuda, pe trupul gol sau peste haine, adăgându-se o coroniţă împletită de flori pe cap şi, mai rar, o cruce de lemn, purtată în mână. Îmbrăcarea hainelor vegetale are loc întotdeauna lângă o apă: râu, pârâu, lac sau fântână, unde se va întoarce alaiul, după colindat, pentru a asista la „moartea” Paparudei.
Desfătarea zeiţei este momentul în care Paparuda şi alaiul său merg prin sat, fiind întâmpinată pe uliţe cu vase umplute cu apă. Alaiul vizitează curţile şi fântânile sătenilor, cântând, bătând din palme şi dansând în frunte cu Paparuda, în timp ce zeiţa şi însoţitoarele sale sunt stropite cu apă simplă sau amestecată cu zer şi seminţe. Cântecul Paparudei invocă ploaia şi efectul aşteptat: recoltele bogate, adresând asistenţei urări de spor şi sănătate: ”Paparudă, Rudă,/ Ia ieşi de ne udă,/ Cu găleţile/ În toate părţile,/ Cu urcioarele,/ Toate ogoarele./ Paparuda lor/ Bate la obor,/ Paparuda noastră/ Bate la fereastră./ Să scoatem cheile,/ Să scornim ploile,/ Crească-ţi grânele/ Ca prăjinile;/ Crească-ţi oarzele/ Ca rogoazele;/ Crească-ţi meiurile/ Ca bordeiurile./ Unde dai cu sapa/ Să crească ca apa,/ Unde dai cu plugu/ Să crească ca untu;/ Oile lânoase,/ Vacile lăptoase,/ Stăpânii să trăiască/ Să le stăpânească!” (Ghinoiu, 2006). După dans şi cântec, se primesc darurile sub formă de alimente, vase de lemn sau bani.
Moartea şi ritualul de înmormântare se desfăşoară după încheierea colindatului, dezbrăcarea hainelor vegetale, ca substitut divin, având loc lângă apa unde au fost îmbrăcate. Costumaţia din frunze şi flori se depune în apă, urmând „petrecerea cu cântece de Paparudă a mortului dus pe apa curgătoare; scalda rituală a membrilor cetei; împărţirea darurilor strânse de un însoţitor al Paparudei (ouă, slănină, mălai, bani) şi, uneori, masa rituală” (Ghinoiu, 2006). Se încheie astfel, în mod ciclic, ritualul de invocare a zeiţei ploilor.
Un alt personaj, echivalent masculin al Paparudei, prin care se invocă ploile benefice, fertile şi îndepărtarea norilor cu grindină, este Caloianul, obicei practicat în săptămânile următoare Învierii Domnului.
Caloianul (Scaloianul)
Deşi se constată unele asemănări cu ritualul Paparudei, Caloianul este o divinitate masculină, modelată în lut, care a preluat din atributele Marii Zeiţe neolitice în ce priveşte fertilizarea, prin aducerea de ploi benefice pământului şi recoltelor. Întregul ceremonial este de natură funerară şi cuprinde mai multe secvenţe, unele caracterizate prin violenţă ritualică asupra efigiei zeului: formarea alaiului, naşterea, moartea violentă , înmormântarea, dezgroparea (învierea) după trei zile, scufundarea Caloianului şi ospăţul funerar.
Formarea alaiului începea într-o zi de marţi din a treia săptămână de la Paşti, când fetele nemăritate, fetiţele şi rareori, femeile însărcinate din satele de câmpie se adunau dis-de-dimineaţă pentru a modela din lut o figură antropomorfă, numită Caloian sau Scaloian.
Naşterea Caloianului, prin confecţionarea sa din lut, paie, cârpe sau din crenguţe îmbrăcate în cârpe. Uneori era modelată o pereche de mesageri, Caloian şi Caloiana sau Tatăl Soarelui şi Mama Ploii, cu roluri diferite: „Ea să aducă, El să oprească ploile pe pământ” (Ghinoiu, 2006).
Moartea violentă a solului se producea prin desprinderea şi zdrobirea membrelor sau a trunchiului şi aruncarea resturilor prin lanurile de cereale. Apoi trupul trebuia căutat, iar după ce era găsit şi stropit cu apă, într-o scaldă rituală, era gătit cu flori, cu coji sau ouă roşii şi aşezat într-un sicriu micuţ sau pe o scândură. Pregătit pentru înmormântare, fetele din alai ”îl duc şi-l îngroapă pe câmp printre bucate, prin mărăcini sau pe malul unei ape, sau într-un loc ascuns, cu lumânări aprinse şi bocindu-l: «Caloiene, iene,/ Trup de daciene,/ Te cată mă-ta/ Prin pădurea rară/ Cu inima amară; Te caută mă-ta/ Prin pădurea deasă/ Cu inima friptă, arsă/ Şi ea te plânge/ Cu lacrimi de sânge»” (Olteanu, 2000).
Dezgroparea sau învierea Caloianului după trei zile. Ritualul sărbătorii, „după spusele bătrânilor, ar închipui moartea şi învierea lui Iisus Hristos” (Olteanu 2000).
Scufundarea Caloianului în apă, aşezarea pe o scândură, ca să plutească pe apa curgătoare sau aruncarea în fântână.
Ospăţul funerar, cu mâncare şi băutură, care se încheie uneori cu hora Caloianului, unde aveau voie să participe şi băieţii.
Prin sacrificarea sa, Caloianul trebuie să ducă mai departe mesajul către divinitatea supremă, care avea puterea să dechidă sau să închidă zăgazurile cerului: „Caloiene, Ene,/ Du-te în Cer şi cere:/ Să deschidă porţile,/ Să sloboade ploile,/ Să curgă ca gârlele;/ Caloiene, Ene,/ Cum ne curg lacrimile,/ Să curgă şi ploile,/ Zilele şi nopţile,/ Să umple şanţurile,/ Să crească legumele,/ Şi toate ierburile” (Ghinoiu, 2006).
4. Recoltatul
În funcţie de diferenţa fenomenelor climatice şi meteorologice dintre nord şi sud, înregistrate la nivelul ţării, recoltarea grâului se încadra între sfârşitul lunii iunie şi întreaga lună a lui august. Ca şi semănatul, recoltatul se afla sub influenţa magică a Soarelui şi a Lunii, realizându-se în doi timpi: seceratul pe zi cu soare şi seceratul pe noapte cu lună plină. În prima fază grânele erau secerate în scopuri strict alimentare, în a doua fază, seceratul se afla sub protecţia Lunii sfinte, realizându-se doar într-un colţ al lanului. Pe timpul nopţii stăpânul holdei lua spice şi boabe pentru farmece sau vrăji, de care se ocupa o bătrână din familie sau vrăjitoarea satului.
La seceratul pe zi cu soare agricultorul avea grijă să lase câteva pâlcuri de spice însemnate pe ogor, ca „ofrandă adusă pământului, soarelui sau păsărilor cerului care nu au distrus recolta; ofrandă numită iniţial Barba Moşului grâului, Iepure, Barba popii şi, mai apoi, Barba lui Dumnezeu, Cununa grâului şi Buzduganul, se împleteau la câmp şi se purtau cu mare alai prin sat” (Vulcănescu 1987).
Coroană împletită de spice, Cununa Grâului reprezintă locul de retragere pentru spiritul grâului, din planta sacrificată care se usucă şi moare, într-o ordine asemănătoare vieţii umane: „Spiritul grâului străbate, precum sufletul omului, trei lumi: preexistenţa, de la sămânţa semănată la sămânţa încolţită; existenţa, de la sămânţa încolţită la sămânţa recoltată; postexistenţa, de la sămânţa recoltată la sămânţa semănată sau de la sămânţa recoltată şi măcinată la aluat şi pâinea sacră” (Ghinoiu 2006).
Odată cu debutul unui Nou An agrar şi a muncilor specifice, boabele scuturate din Cununa Grâului erau amestecate cu cele păstrate pentru a fi semănate pe ogor, iar paiele erau îngropate sub brazda plugului. Simbol al fertilităţii şi al rodului bogat, care se păstra cu mare cinste precum icoana, Cununa Grâului era aşezată peste colacul de iarnă al colindătorilor, împodobea fruntea tinerilor căsătoriţi sau steagul de nuntă în Transilvania şi Banat. De altfel, indiferent de stadiile sale, grâul este o prezenţă fără rival în toate obiceiurile calendaristice şi în toate sărbătorile majore din viaţa omului precum naşterea, botezul, căsătoria şi moartea.
Importanţa cultivării plantelor
Populaţiile sedentare din spaţiul traco-geto-dacic, a căror ocupaţie principală era agricultura, au reuşit de-a lungul timpului să-şi lărgească spectrul cunoştinţelor botanice, zoologice, pedologice, hidrologice, meteorologice şi astronomice, prin observarea atentă a unor momente din evoluţia florei, faunei, a poziţiei norilor, aştrilor şi a constelaţiilor pe cer. Astfel, timpul a fost împărţit în perioade tot mai exacte: ore, zile, săptămâni, luni, anotimpuri principale, anotimpuri secundare etc.
Ritmurile biologice au devenit momente orare şi calendaristice semnificative pentru planificarea muncilor pe ogoare, în sprijinul agricultorului venind şi plantele necultivate, precum zoreaua, care îşi deschide corola în primele ore ale dimineţii şi se închide când Soarele ridică temperatura aerului, ghioceii, toporaşii, brebeneii şi brânduşa de primăvară, care anunţă începutul verii agrare, iar brânduşa de toamnă, începutul iernii agrare, înflorirea Sânzienelor, ce marchează solstiţiul de vară calendaristică şi agrară.
De asemenea, cântecul cucului dă tonul pentru arat şi semănat, viersul său fiind auzit în perioada de vârf a muncilor agricole, timp de trei luni (de la Bunavestire, 25 martie, şi până la Sânziene, 24 iunie). O altă pasăre-oracol migratoare, barza, soseşte o dată cu primăvara şi în funcţie de venirea sau plecarea sa, anunţă cum va fi vremea din punct de vedere meteorologic: cu cât pleacă mai devreme, cu atât iarna va fi grea şi lungă, dacă pleacă târziu, iarna va fi scurtă şi călduroasă.
Totodată, emiterea previziunilor meteorologice în baza obsevării comportamentelor diurne ale unor plante, insecte sau păsări era utilă pentru demararea sau încetarea unor activităţi şi adesea exactă: zborul jos, agitat, în cercuri al rândunicii anunţă ploaie şi furtună; închiderea frunzelor de trifoi, albinele îngrămădite în zbor la stup sau graba furnicilor către muşuroi anunţă precipitaţiile cu câteva ore înainte.
În funcţie de locul în care se practicau culturile tradiţionale, în luncile râurilor, în câmpie sau pe versanţi, agricultorii au observat proprietăţile fertile, superioare ale solurilor negre (cernoziomuri), faţă de cele nisipoase, lutoase ori sărăturate, aceste caracteristici dictând tipul şi modul de îngrijire a culturii agricole, dar şi rotaţia culturilor pentru refacerea proprietăţilor fertile ale solului.
Mai mult, observând atât poziţia principalilor aştri, Soarele şi Luna, cât şi pe cea a stelelor sau a constelaţiilor vizibile la latitudinea ţării noastre, agricultorul şi-a creat variate repere temporale, care-i indicau miezul nopţii, ivitul zorilor, sezoanele etc: Găinuşa, denumire populară a Pleiadelor (constelaţia Taurului), anunţă prin datele apariţiei şi dispariţiei de pe firmament orele răsăritului şi apusului Soarelui în nopţile senine sau începutul semănatului pentru grâul de toamnă; Luceafărul de ziuă sau Venus, care este vizibilă înainte de ivirea zorilor; Luceafărul porcesc (stea din constelaţia Taurului), la răsăritul căreia încep a grohăi porcii, semn de ivirea zorilor pentru gospodari; Rariţa, denumire populară pentru un grup de stele din constelaţia Orion, al cărui răsărit indică agricultorului ora patru dimineaţa etc.
Pe lângă toate acestea, agricultura a impulsionat meşteşuguri care-i furnizau uneltele necesare (fierăria, morăritul), vasele şi alte obiecte de depozitare (olăritul, tâmplăria), precum şi comerţul cu produse naturale, semifinite sau finite (legume, boabe, făină, pâine), a diversificat alimentaţia, a contribuit la completarea cu date şi informaţii a calendarelor care evoluau în paralel sau a condus la apariţia altora precum calendarul pomi-viticol, calendarul pastoral sau calendarul culegerii plantelor de leac.
De aici rezultă importanţa covârşitoare a calendarului agrar în viaţa autohtonilor din spaţiul carpato-danubian, în fond, acest calendar constituindu-se în singurul tratat de agronomie al ţăranului român până la începutul secolului al XX-lea.
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
Carolina Marcu
Bibliografie suplimentară:
Cârciumaru Marin, Paleoetnobotanica. Studii în preistoria şi protoistoria României, Ed. Glasul Bucovinei/ Helios, Iaşi, 1996;
Ghinoiu Ion, Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, Bucureşti, 2006;
Glodariu Ioan, Iaroslavschi Eugen, Civilizaţia fierului la daci, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Marian Simion Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, vol. II, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti, 1899;
Niculiţă-Voronca Elena, Datinele şi credinţele poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 1998;
Olteanu Antoaneta, Calendarele poporului român, Ed. Paideea, Bucureşti, 2000;
Pamfile Tudor, „Agricultura la români”, Academia Română, Colecţia „Din viaţa poporului român”, Bucureşti, 1913;
Pamfile Tudor, Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului, Academia Română, Colecţia Din viaţa poporului român, Bucureşti, 1914;
Pamfile Tudor, Cerul şi podoabele lui după credinţele poporului român, Academia Română, Colecţia Din viaţa poporului român, Bucureşti, 1915;
Pârvan Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Academia Română, Bucureşti, 1926;
Vulcănescu Romulus, Mitologie română, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1987;
Biblioteca DacoRomanica, www.dacoromanica.ro
Calendarul Creştin Ortodox
Institutul de Memorie Culturală (cIMeC), www.cimec.ro |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
