 Devenită sursă curentă a istoriei în general, imaginea este cu atât mai elocventă cu cât domeniul său este vizibil mai vast decât cel al scrisului bunăoară, cumulând, în Antichitate, diverse aspecte: de la picturi la arta sculpturală, de la mozaicuri la vase de metal şi ceramică până la marile monumente arhitectonice. Colportând mesaje, uneori lăsând în plan secund funcţia estetică, imaginea a colecţionat de-a lungul istoriei accepţiuni multiple, dar în sensul cel mai comun, cuvântul „imagine” face referire la o reprezentare plastică, mai exact grafică, a unui obiect sau a unui concept.
Imaginea este la fel de veche ca societatea umană şi în această calitate a fost folosită permanent ca vector de transmitere a unor mesaje cu diferite scopuri şi diverse încărcături. Prezenţa armurilor în operele de artă, cel mai uzual tip de suport al imaginilor din Antichitate, face necesar recursul la analiza lor morfologică, dar mai ales la înţelegerea şi percepţia lor în raport cu celelalte tipuri de izvoare istorice. Dacă imaginile care conţin armuri, trebuie privite cu oarecare rezerve vizavi de corectitudinea redării sau de tipul de mesaj ce se dorea transmis, armurile în sine, extrase din acest peisaj, oferă un set important de informaţii referitoare la utilizarea lor, despre formă şi importanţă, despre contextul istoric care le-a conţinut şi, nu în ultimul rînd, despre posesorii lor.
Prezenţa armurilor în artă, deşi sporadică, trebuie privită prin prisma unei nuanţări aparte, ce trebuie avută în vedere în cazul utilizării artei ca vector de transmitere a mesajelor cu caracter politic şi de propagandă. Această dimensiune a artei, în special a artei greco-romane şi a aparatului administrativ imperial, este regăsită din plin pe monumentele ridicate în cinstea victoriei asupra dacilor, repurtată de împăratul Traian. Valoarea documentată a armelor prezente în arta romană poate fi pusă sub semnul întrebării în unele cazuri, deşi susceptibile de distorsionări sunt ansamblurile şi nu detaliile. Astfel, informaţii preţioase despre înfăţişare fizică, port, habitat sunt acceptate ca fiind corecte, în anumite limite, ceea ce sprijină acceptarea valabilităţii şi pentru armamentul reprezentat.
Utilizarea imaginii ca document istoric oferă nu numai posibilitatea de a răspunde la o serie de întrebări legate de creatorul imaginii, contextul realizării, conţinutul ei, tipul de mesaj inclus, ci şi asupra destinatarului sau asupra destinului acestuia. Varii direcţii de cercetare, din care arheologia experimentală reprezintă doar un segment, pot fi urmate plecând de la reprezentările de armuri, admiţând doza de credibilitate a imaginii echipamentului ilustrat.
Conştientizând limitele care fac din imagine un izvor de cunoaştere istorică, armurile reprezentate în artă, în special romană, singura care a transpus în imaginii neechivoce componente ale armamentului geto-dacic, devin parte esenţială în cunoaşterea acestui arsenal nu numai în ceea ce priveşte morfologia lor, ci şi în privinţa impactului psihologic şi mediatic asupra contemporanilor.
Piatra, ca termen generalizant pentru diferitele tipuri de rocă, a oferit din cele mai vechi timpuri un suport durabil, şi ca atare preferat în ciuda prelucrării greoaie, pe care oamenii şi-au imortalizat acele aspecte din viaţă pe care le doreau perene. Armele au figurat în acest context încă de la început, în monumente şi reliefuri, cu caracter funerar, de cult sau lucrări publice.
Observând fragilitatea ipotezelor care ar decurge din studierea armurilor geto-dacice prezente în arta sculpturală, foarte restrânse ca număr, nu pare lipsită de importanţă trecerea în revistă a unor armuri de zale, celtice şi romane, reprezentate în arta greco-romană. Paralelele obţinute ar asigura o mai bună soliditate concluziilor, plecând de la realitatea istorică potrivit căreia, în Antichitate, dacii şi celţii au avut strânse legături culturale şi numeroase schimburi, voluntare sau nu, de ordin economico-social, politic şi militar. Între aceste schimburi armurile de zale reprezintă o clară legătură între cele două populaţii, suficient de consistente, dacă ţinem seama de faptul că majoritatea artefactelor, provenite din descoperiri arheologice, aparţin zonei Dunării de Jos şi raportat la migraţia celtică, aşa-numitei „Celticei” orientale.
Dinamismul civilizaţiei celtice este, fără îndoială, suficient de bine cunoscut, la fel şi caracterul marţial [1] al celţilor, lucru necesar şi evident la o populaţie aflată în dispersie. Plecând în toate direcţiile din zona de geneză, în special triburile şi clanurile aflate la periferie, sau cel puţin din rândurile acestora, dar nu numai, celţii au jalonat Europa şi Asia Mică, lăsând contemporanilor o puternică impresie, iar posterităţii numeroase urme arheologice şi artistice. Între acestea sunt şi opere de artă ce conţin elemente de echipament militar, între care şi armuri de zale.
Aruncând o scurtă privire asupra unor reprezentări artistice al armurilor de zale, utilizate în lumea celtică, se observă câteva diferenţe faţă de armurile ilustrate pe Columna lui Traian, spre exemplu.
Cele mai timpurii reprezentări ale unor astfel de echipamente sunt cămăşile de zale figurate pe frizele templului Athenei Nikeporos din Pergam (pl.I/1-3). „Friza armelor” realizată probabil în anul 183 a.Chr., cu ocazia victoriei lui Eumenes II împotriva celţilor galati [2], fie, după alte opinii, pentru a celebra înfrângerea lui Antiochos III la Magnesia (190 a.Chr.), sau armele reprezentate sunt trofee capturate în urma mai multor succese militare obţinute de către dinastia regală din Pergam. Indiferent de motivul redării, este cert că armurile ilustrate reflectă piese de echipament militar celtic, aici fiind prezente suprapunerile de peste umeri, dar fără mâneci. Un detaliu în plus îl reprezintă sistemele de închidere ale armurilor, vizibile în cazul acestor reliefuri, sisteme ce au bune analogii cu cele ale unor cămăşi de zale descoperite în nordul Bulgariei.
O la fel de bună reprezentare, realizată din calcar alb, de origine locală, a fost descoperită la Vachères, departamentul Alpes-de-Haute-Provence (Franţa) şi este păstrată în Musée Calvet (inv. G 136c) din Avignon. Statuia înfăţişează un ofiţer celt, care potrivit unor alte teorii, ar fi de fapt un auxiliar gal din armata romană, ce stă în picioare, echipat cu o armură de inele metalice consolidată peste umeri de cele două extinderi de pe spate, ataşate cu butoni şi încins în talie cu o centură de care este suspendată o sabie scurtă în teaca ei. Statuia este datată spre sfârşitul primului secol a.Chr. (pl.I/4). Armura, redată realist, este lungă, oprindu-se deasupra genunchilor, mânecile depăşind, cu puţin, umerii.
Dincolo de funcţia estetică şi de faptul că astfel de echipamente erau în uz, se pot deduce dimensiunile întregii cămăşi, raportate la corpul războinicului, părţile pe care le protejează, respectiv piept, spate, abdomen şi bazin.
O altă armură de zale se află figurată pe statuia unui gal, probabil auxiliar în armata romană, expusă la Muzeul Granet, din Aix-en-Provence, Franţa. Datată în secolul I a.Chr., statuia înfaţişează un om şezând, acum fără cap şi braţe, purtând o cămaşă cu mâneci scurte, o centură şi un ornament pe piept (pl.I/5).
O cămaşă de zale ceva mai scurtă este figurată pe un relief votiv descoperit în localitatea Mavilly (parcul castelului Savigny-lès-Beaune, Côte-d’Or, Dijon, Franţa), datat la începutul secolului I p.Chr., ce pare să fi fost dedicată unei divintăţi a războiului (Marte? Teutates?) reprezentat printr-un războinic (roman? gal?). Sunt redate însă, cu acurateţe, dublurile de peste umeri (pl.II/6), ceea ce face inconfundabil tipul de cuirasă.
Preluarea acestui tip de armură, după toate probabilităţile direct din lumea celtică, de către romani nu a rămas fără ecou în arta imperială. Astfel de redări sunt prezente pe friza triumfală a lui Paulus Emilius [3] din Delphi, unde infanterişti şi cavalerişti romani le poartă.
Alte reprezentări sunt ilustrate pe altarul lui Domitianus Ahenobarbus [4], expus la Muzeul Luvru, şi care datează din cea de-a doua jumătate a secolului I a.Chr. Aici patru legionari şi un cavalerist sunt reprezentaţi purtând cămăşi de zale care ajung până la jumătatea coapsei şi sunt strânse pe talie cu centironul. În două cazuri nu sunt mâneci şi bretelele sunt drepte, iar în cazul uneia dintre ele, privită din lateral, se poate observa clar cum acestea au fost realizate ca o continuare a părţii din spate. Un al treilea caz este cel în care sunt vizibile scurte prelungiri pornind de sub bretele şi trecând peste umăr, iar cel de-al patrulea are bretele largi care se întind pe partea superioară a braţelor. Acolo unde se poate vedea partea din faţă a acestor cămăşi, o curea orizontală trece de la bretele în fiecare parte, în acelaşi fel ca acelea de pe cămăşile galateene din Pergam, dar capetele curelei se află sub bretele (pl.II/3-4).
Armurile de zale utilizate de armatele romane sunt de asemenea vizibile pe diferite monumente particulare [5] sau oficiale. Din ultima categorie fac parte reliefurile romane de pe metopele monumentului triumfal de la Adamclisi (jud. Constanţa) (pl.III/1-9; IV/1-8) şi de pe Columna lui Traian de la Roma.
Reprezentările de zale romane arată o schimbare în ceea ce priveşte tipul de lorica hamata utilizat în armata romană. Astfel dacă în jurul debutului de secol I a.Chr. se utilizau armuri de zale cu nimic diferite de cele folosite de către celţi, cu umeri suprapuşi, încheiate peste piept cu ajutorul unei bare îndoite în formă de dublu „S”, aşa-numitul „gât de lebădă”, în timpul războaielor daco-romane, cămăşile de zale romane sunt diferite, de forma unei tunici, asemănătoare celor purtate de către elita dacică. Acest tip de armură este utilizat de către exploratores şi de către venatores, preferată fiind din cauza mobilităţii ei. Oricum trupele de infanterie uşoară trebuie să fi fost purtătoare de lorica hamata, mai comode, în timp ce infanteria grea, legionarii, erau echipaţi în campaniile din Dacia cu lorica segmentata, armură ce oferea un grad sporit de protecţie împotriva săbiilor curbate ale dacilor. Aşa reiese din tipologia armurilor romane de pe trofeul de la Adamclisi, unde romanii sunt exclusiv purtători de l.hamata şi de l.squamata, în vreme ce pe Columna traiană, zalele apar doar sporadic, în situaţii care sugerează că purtătorii executau misiuni speciale: capturarea de prizonieri, urmărirea fugarilor şi chiar în scena sacrificiului regelui dac (pl.V/1-6).
Revenind în spaţiul nord-balcanic putem susţine utilizarea armurilor de către populaţiile războinice de aici şi prin faptul că aceste echipamente apar reprezentate pe diferite suporturi. Astfel de redări sunt prezente pe coiful de la Agighiol, comuna Valea Nucarilor (jud. Tulcea) (pl.VI/1a-b). Motivul cavalerului călare, în armură şi cu lancea pregătită de atac, apare aici recurent în patru ipostaze, pe obrăzare şi pe partea din spate a calotei.
Un personaj călare mai apare pe una din piesele ce compun tezaurul de la Surcea (jud. Covasna) (pl.VI/2), descoperit în anul 1934 şi alcătuit din şase mici nicovale din fier, bucăţi din argint neprelucrat, două falere realizate în tehnica au repoussé şi patru discuri din argint. Una dintre falere are forma ovală şi înfăţişează un călăreţ în mers spre dreapta, ce ţine frâul calului în mâna stângă şi în dreapta, la şold, are o spadă lungă, având capul descoperit, iar gâtul decorat cu colane şi are un veşmânt care pare o armură. Pe lângă motivul călăreţului, pe plăcuţa în discuţie mai apare şi coiful cu pasăre, cu evidentă trimitere la cultele solare şi la motivul iconografic al cavalerului trac.
Cavalerul solitar, fără animale sau alte personaje, apare şi pe două din falerele de la Lupu (jud. Alba) (pl.VII/1-4), cu similitudini în mediul sud-tracic (Galice sau Iakimovo) şi pare, de asemenea, să aibă analogii în modele cultural-artistice celtice. Alte reprezentări apar pe un vas (cana nr.159) de la Rogozen (Рогозен) (reg. Vraţa, Bulgaria) (pl.VI/3), pe un vas de tip kantharos provenit din aşezarea de la Răcătău de Jos (jud. Bacău) (pl.VI/4), sau pe obrăzarul coifului de aur de la Poiana-Coţofeneşti, comuna Vărbilău (jud. Prahova) (pl.VI/5). De asemenea, călăreţi în armuri apar pe opt dintre plăcuţele de argint aurit de la Letniţa (Летница), (reg. Loveci, Bulgaria) (pl. VIII/1-4).
Toate aceste piese arată nu numai tipul de armură în uz sau morfologia acestuia, ci jalonează cronologic folosirea echipamentelor defensive cel puţin de către elite, singurele care îşi puteau etala, în artă, puterea, identitatea şi ideologia [6].
Exceptând coiful princiar de la Poiana-Coţofeneşti, asupra celorlalte reprezentări poate plana o oarecare doză de incertitudine privind tipul de armură ilustrat sau chiar dacă artistul, din stângăcie, nu a vrut să redea echipament militar de protecţie, în special armuri din solzi, ci doar elemente ce sugerau decorul vestimentaţiei, lucru destul de improbabil, dacă ţinem cont de statutul personajelor. Aceste incertitudini nu mai sunt posibile în cazul reprezentării de pe coiful princiar. Armura apare în acest caz redată clar, acoperind doar torsul personajului, ba mai mult aceasta poate fi interpretată ca fiind o cămaşă de zale, cu inele mari, rotunde, ceea ce ar complica discuţiile despre locul şi perioada când acest tip de armură a apărut. Ansamblul iconografic ce împodobeşte coiful redă o scenă de sacrificiu în care personajul ţine în dreapta un pumnal cu lama îndreptată nefiresc în sus. Sacrificatorul este înveşmântat cu o armură scurtă, pe trunchi, constituită din elemente rotunde, zale sau solzi, prinsă la mijloc cu centură de care este legată teaca pumnalului.
Nu lipsită de importanţă, prin prisma colportării informaţiei, este reprezentarea armurilor pe monedele romane, care, deşi mai puţin numeroase, întregesc tabloul reprezentărilor de armuri nord-balcanice. În acest context poate fi plasată o serie de emisiuni de bronz, bătute cu ocazia încheierii primului război dacic, pe reversul cărora Dacia personificată aşezată în faţa zeiţei Roma care stă pe o cuirasă, de tip thorax, evident parte a armelor capturatede la daci (pl.VIII/5a-b) sau este reprezentată doar armura, ca trofeu (pl.VIII/6a-b).
Din toate categoriile de reprezentări artistice, monedele sunt, de departe, cele mai răspândite, şi în acelaşi timp, cele care au reflectat cel mai intens evenimentele care au avut în centrul atenţiei războaiele dacice.
Reprezentările armelor dacice, sunt deosebit de numeroase şi complexe, dar armurile sunt mai puţin prezente. Dacă încadrarea tipologică a armelor figurate poate fi făcută, nu fără o oarecare doză de probabilitate, ceea ce poate fi sigur trasat din studiul acestor monede este mesajul transmis, ele fiind una din modalităţile principale prin care aceste arme, asociate dacilor, au pătruns în cele mai departate colţuri ale imperiului roman şi de aici în conştiinţa Antichităţii.
Romanii au fost primii care au sesizat că moneda poate fi şi altceva decât mijlocul de schimb uzual şi că, prin larga ei circulaţie, putea fi un eficient mod de răspândire a unui anume mesaj propagandistic cu evidente componente politice. Această dimensiune psihologică se adaugă faptului că monedele sunt singurele monumente cu caracter unitar, ele trecând de la o perioadă la alta fără a li se altera mesajul pe care îl poartă.
Antropologia socială modernă a subliniat importanţa simbolurilor mult mai târziu după ce romanii, empiric, au recurs la acestea pentru implementarea propriului program politic. Iconografia prezentă pe monedele romane abundă în mesaje exprimate prin alegorii, simboluri, legende sau imagini concrete. Una dintre cele mai predilecte teme iconografice este cea a duşmanului învins, obsesiv repetată de monetarii romani şi care, în contextul rezultatului războaielor daco-romane, vor permite gravarea a numeroase arme ale dacilor, lănci, săbii, armuri ale dacilor pe monede, începând cu epoca lui Traian.
Denari, aşi, dupondii şi sesterţi, monede de valoare mică şi medie, deci capabile să pătrundă în cele mai variate medii sociale, sunt vectorii care au dus imaginea dacului şi a armelor sale în mentalul colectiv contemporan circulaţiei monedelor, dar şi în cea a urmaşilor, aşa cum demonstrează o lucrare de artă despre Columna lui Traian, apărută în anul 1667. Intitulată Colonna Traiana, sub semnătura lui Pietro Santi Bartoli, cartea, reeditată sub numele de Die Traianssäule de către E.A.P.Dzur, grupează două planşe cu reproduceri artistice ale unui număr de 40 de monede emise sub Traian, galerie în care regăsim şi gravura unei monede care conţine o armură.
Exceptând plata soldelor, cea mai importantă funcţie a monedelor era să răspândească pe tot cuprinsul imperiului, şi chiar în afara lui, imaginea şi ideea imperială romană, în diferitele ei ipostaze. Pe toată durata existenţei statului roman monedele vor reflecta spiritul analitic şi ataşamentul faţă de concret al propagandei oficiale romane. Mesajul gravat însă nu s-a limitat la a fi adresat contemporanilor, ci a depăşit cu mult limitele impuse de timp şi factorii antropici, monedele fiind unele din cele mai perene monumente, tezaurizarea şi ascunderea lor făcând posibilă transmiterea, neintenţionată desigur, peste vremuri a componentei artistice şi informaţionale.
Prezenţa armelor dacice, pe numeroase serii monetare, oferă un set important de informaţii privitoare nu neapărat la morfologia echipamentului militar ilustrat, susceptibilă la modificări cauzate de modelul folosit sau talentul gravorului, ci la mesajul conţinut şi, implicit, la impactul mediatic obţinut. Orice monedă romană conţine o parte din istoria Romei, iar prezenţa dacilor pe acestea demonstrează, încă odată, aportul şi apartenenţa lumii geto-dacice la istoria Europei. Privite din acest unghi, monedele rămân documente elocvente şi indispensabile receptării civilizaţiei Antichităţii mediteraneene, din care neamurile tracilor au făcut parte intrisecă. Dincolo de valoarea artistică şi documentară, mai mult sau mai puţin realistă, cel mai important aspect rămâne asocierea pe care monedele, mai mult decât orice categorie de monumente sau scrieri, a făcut-o între geto-daci şi caracterul lor războinic.
Deşi nu avem dovezi că dacii şi-au etalat arta în sculptură, armele lor apar în aceste tipuri de reprezentări datorită romanilor, care au făcut astfel posibilă reflexia artistică privitoare la arsenalul lor, figurat adesea ca atribut etnic.
Principala sursă iconografică rămâne Columna lui Traian, construcţie remarcabilă, oferindu-se pe sine ca model pentru alte astfel de monumente ulterioare. Opera arhitectonică a fost ridicată în Forul lui Traian, de către arhitectul favorit al împăratului, Apolodor din Damasc, din marmură de Paros, având o înălţime de 39,83 m şi un diametru cuprins între 3,83 m la bază şi 3,66 m la vârf. Banda frizei continue, lungă de 200 m, cuprinde 155 de scene ce înfăţişează „secvenţe” din cele două războaie daco-romane şi care cuprinde 2500 de figuri umane.
Bine păstrată, operă originală, ea a fost decorată după schiţele executate în Dacia, în timpul campaniilor militare şi neîndoielnic că au fost folosiţi ca modele, daci şi echipament de luptă al acestora, dintre prizonieri şi armele lor duse la Roma.
Monumentul are un vizibil mesaj de propagandă imperială, multe din scenele sale sunt incluse pentru valoarea lor ideologică şi simbolică, cu teme care gravitează constant în jurul superiorităţii militare romane în raport cu barbarii. Dacii sunt înfăţişaţi în ipostaze care să sugereze gradul inferior de civilizaţie, raportat la valorile romane, dar cu o oarecare simpatie, contexte în care războinicii de la nord de Dunăre sunt redaţi ca fiind mai evoluaţi decât alte seminţii din nord, demonstrând un program iconografic elaborat.
Parte a acestei politici ideologice este şi „barbarizarea” excesivă a luptătorilor daci, care sunt aproape invariabil redaţi fără echipament sofisticat, adesea doar cu sabie şi/sau scut. Războinicii daci sunt redaţi fără armuri, dar aceste echipamente apar în scenele care ilustrează armele capturate ce împodobesc trofeele [7].
Baza coloanei este decorată cu arme, reprezentând congeries armorum, probabil dintre cele mai de soi prăzi de război, armuri, coifuri, scuturi, arcuri şi tolbe ornamentate, topoare şi berbeci de asalt, spade, lănci şi săbii curbate.
Pe latura de nord-est a postamentului, printre numeroase arme şi echipamente, în colţul superior din stânga, flancată de un stindard draco, se află sculptată o armură de tip lorica squamata (pl.IX/1). Realizată din solzi nu foarte mici, ceea ce poate sugera fie ipoteza că această armură era din piele tare şi nu din metal [8], fie că sculptorul a ales această manieră de redare din considerente ce ţin de posibilităţile de exprimare artistică ori de spaţiul şi timpul avut la dispoziţie. Armura are mâneci scurte, până la cot şi articulaţiile umerilor ranforsate cu două benzi decorate, probabil din acelaşi material. Se observă şi o întăritură în jurul gulerului, ce pare să fi fost fixată pe cămaşă cu ajutorul unor nituri. Solzii, relativ mari, sunt dreptunghiulari şi rotunjiţi în partea inferioară. Un detaliu semnificativ îl reprezintă mânecile, mai exact mâneca stângă, unde se observă ca solzii au fost fixaţi pe un material suport, textil sau piele subţire. Armura pare să fi fost destul de lungă, detaliile părţii inferioare nefiind vizibile din pricina unor scuturi care se suprapun, dar ea depăşea cu siguranţă bazinul purtătorului, deasupra căruia se observă un brâu sau o curea subţire.
De asemenea, flancată de un draco, pe aceeaşi latură a postamentului, în registrul superior drept, parţial acoperită de un stindard, se află o lorica hamata (pl.IX/2). Sculptorul a reprezentat-o ca fiind realizată din inele mari, desigur din considerente ce ţineau de posibilitatea de redare, cu mâneci care abia depăşesc umerii şi o lungime care acoperă cel mult partea superioară a bazinului purtătorului. Este foarte vizibilă, atât la mâneci cât şi în partea inferioară a armurii, tunica, cel mai probabil de pânză, pe care a fost fixată/purtată ţesătura de inele metalice. În partea de jos armura este dantelată, iar la mijloc este încinsă cu o curea subţire de piele.
Latura de nord-est mai are, în centrul componenţei grafice, o altă armură, de tip lorica segmentata (pl.IX/3), realizată fără îndoială din fâşii de piele groasă. Aşezată pe un scut imens, flancată, în stânga imaginii, de o falx dacica, armura face parte dintr-un context grafic ce conţine tot arsenalul unui războinic: scut, sabie încovoiată, coif şi armură, asociere ce nu poate să fi fost gratuită sau întâmplătoare. Lorica are mâneci lungi, până la coate, realizate tot din fâşii de piele, este ranforsată la umeri cu două benzi circulare, ce înconjoară umerii. Partea centrală din faţă a armurii lasă să se vadă numeroasele catarame metalice ce încheie fiecare segment. În partea de jos, fâşiile de piele care o compun sunt depăşite de materialul suport, o tunică de pânză, pe care benzile armurii au fost aplicate sau peste care era purtată. Nedepăşind partea inferioară a bazinului purtătorului, această armură copiază mai complexele loricae segmentatae metalice, utilizate de armata romană.
O altă lorica segmentata este figurată pe partea nord-vestică a soclului, în registrul superior stâng (pl.IX/4), flancată de asemenea de un draco. Lorica este aproape identică cu cea de pe partea de nord-est, cu excepţia mânecilor ce par a fi mai lungi. Partea inferioară a armurii este acoperită de un scut, dar, nefiind vizibilă, stabilirea lungimii cămăşii rămâne ipotetică.
Acest tip de armură, asupra căreia, din motive evidente, avem ca singure mărturii evidente reliefurile Columnei, rămâne unul dintre tipurile de armură ce demonstrează adaptabilitatea războinicilor daci. Uşor de realizat, comparativ cu mult mai complexele lorica segmentata metalice, acest tip de armură oferea o serie de avantaje între care durata mai scurtă a execuţiei, precum şi accesibilitatea materialului, costuri privind producţia şi întreţinerea reduse şi mobilitatea superioară. Mai puţin eficientă ca grad de protecţie, dezavantaj eliminat parţial prin fierberea pielii, era mai uşor de purtat şi implicit de luptat decat modelele metalice (pl.X/6); [9].
În registrul superior drept, de pe latura de nord-vest, este ilustrată o lorica hamata (pl.IX/5), flancată de asemenea de un stindard draco. Realizată în aceeaşi manieră ca şi cămaşa de zale figurată pe latura nord-estică a soclului, această armură nu prezintă particularităţi deosebite, în raport cu precedenta, exceptând partea inferioară, care deşi este mai deteriorată, nu prezintă nicio dantelare.
Laterala nord-vestică a monumentului mai conţine, în registrul inferior, pe centru, o lorica squamata (pl.IX/6) reliefată, care are deosebit de cea din registrul superior stâng, de pe latura de nord-est, doar solzii ceva mai mici şi lipsa benzilor de ranforsare de pe umeri. Deosebit de lungă, sculptorul reuşind să o surprindă integral, flancată în stânga imaginii de o falx dacica, iar la bază de un coif şi de hampa unei lănci, armura atingea probabil genunchii posesorului.
Prezenţa tuturor celor trei tipuri de armură pe fiecare parte a soclului, relevă, pe lângă dimensiunea grafică şi comunicaţională, faptul că războinicii daci şi aliaţii lor au utilizat toate tipurile de armuri cunoscute în epocă. Foarte probabil că, pe lângă cele reprezentate, războinicii daci au folosit şi armament roman, între care şi armuri, capturate în timpul deselor confruntări anterioare, dar acestea, în mod firesc, nu au putut fi ilustrate de sculptorii romani.
Pe laterala sud-vestică a soclului, în registrul superior stâng, iese în evidenţă o altă lorica squamata (pl.X/1), cu mâneci mai lungi, dar fără benzile de ranforsare de pe umeri. Lungă, flancată în stânga imaginii de un draco şi, în partea inferioară, de o falx dacica şi de un carnix, armura ajungea până la genunchii purtătorului, fiind încinsă cu o cureluşă subţire.
Pe ultima latură, cea sud-estică, pe care se află şi intrarea în vestibulul interior, au fost sculptate de asemenea armuri. Astfel, în registrul inferior drept (pl.X/2) se află sculptată o lorica squamata, ale cărei elemente constitutive nu diferă substanţial de celelalte reprezentări. Şi aceasta are benzi de ranforsare pe umeri, redate sub forma unor linii mai subţiri. Ca element de noutate, această armură prezintă un gen de benzi la jumătatea braţului, vizibil însă numai pe braţul stâng, cu rol de întărire şi/sau decorativ.
Acelaşi tip de armură este sculptat şi în partea stângă a porţii, într-o poziţie similară (pl.X/3). În plus, această armură are, pe lângă cingătoarea ceva mai lată şi benzile de pe umeri, o curea subţire petrecută în bandulieră. Ceea ce atrage atenţia este însă faptul că această lorica suprapune o cămaşă de zale, din care, în urma deteriorării colţului soclului, se mai vede doar un mic fragment. Bucata rămasă relevă acelaşi tip de ţesătură de zale vizibil pe reprezentările anterioare (pl.X/4).
Terminarea primului război daco-roman din 101-102 este ilustrată de scena LXXVIII care prezintă două trofee romane ce încadrează o reprezentare a zeiţei Victoria. Pe trofeul din dreapta se află expusă o lorica squamata, realizată din solzi mari (pl.X/5).
Statistic, reprezentările de armuri de pe Columnă, în care nu sunt incluşi cataphractarii sarmaţi, arată o preponderenţă a tipului lorica squamata, fără a putea stabili cu certitudine dacă solzii erau de piele sau de metal. Judecând însă după mărimea solzilor şi lipsa nervurilor centrale, aceştia par să fi fost confecţionaţi din piele groasă. La fel stau lucrurile şi în cazul celor două reprezentări de lorica segmentata, ale căror detalii de confecţionare, aşa cum au fost redate de către artişti, înclină spre ipoteza că erau realizate tot din piele. Este însă foarte posibil ca modalitatea de redare aleasă de sculptori să nu reflecte exact realitatea, detaliile extrem de complexe îngreunând munca, motiv pentru care meşterii au fost siliţi să recurgă la unele artificii şi simplificări, iar solzii să fi fost de fapt metalici. În acest sens ipoteza este sprijinită de unele plăcuţe de lorica provenind din descoperiri arheologice, mai vechi sau mai noi.
Armurile din inele de fier, mult mai greu de redat în sculptură, sunt totuşi detaliate suficient pentru a face orice ambiguitate să dispară. Plecând de la acest exemplu se poate spune că modalitatea de redare a cămăşilor de zale este realistică, iar cele de solzi reflectă realitatea ca morfologie, rămânând discutabil doar materialul din care au fost executate, metal sau piele.
Singura inexactitate poate fi considerată armura de solzi a călăreţilor roxolani (pl.III/5). Aceştia sunt reprezentaţi ca fiind acoperiţi cu solzi din cap până în picioare, inclusiv caii. Dacă admitem că acest lucru ar fi fost posibil, din punct de vedere tehnic, ceea ce pare puţin probabil, artiştii mai mult ca sigur exagerând gradul de protecţie, atunci trebuie că aceşti solzi nu puteau fi metalici, greutatea unei astfel de armuri neputând fi suportată de cal, iar din punct de vedere al mobilităţii, atât a luptătorului cât şi a calului, existând riscul imposibilităţii de mişcare.
Un ultim aspect care trebuie relevat este cel al apartenenţei „etnice” a acestor echipamente, majoritatea cercetătorilor înclinând să atribuie armurile de solzi sarmaţilor. Deşi armurile sarmatice prezente în scenele de luptă sunt diferite faţă de cele redate în componenţa trofeelor, există posibilitatea ca acestea să aparţină aliaţilor lui Decebal la fel de mult cum ele se puteau regăsi în panoplia de arme dacice, ca urmare a influenţei sarmatice în lumea geto-dacilor. În lipsa unor dovezi arheologice, materialul organic nepăstrându-se, această atribuire etnică este echivocă, dar admiţând că solzii sunt metalici, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice, se poate spune că lorica squamata a fost cunoscută şi utilizată de către daci. Asocierile dintre falx dacica şi aceste tipuri de armuri prezente pe acest monument, nu pot fi nici ele lipsite de sens. O categorie de luptători de elită care utiliza temuta sabie încovoiată, nu putea să lupte şi să se facă remarcată fără a avea un mod propriu de gândire militară, de acţiune şi, implicit, un arsenal pe măsură. Existenţa unei elite militare specializate, acei capillati sau comati menţionaţi de sursele antice, oameni născuţi liberi având obligaţii cu caracter militar şi aflaţi într-o relaţie de subordonare faţă de pilleati, presupunea o panoplie de arme de calitate, eficiente. Armurile de solzi, mai ieftine, mai uşor de întreţinut şi nu în ultimul rând, mai eficiente decât armurile de zale, par, în acest context, să le fi aparţinut.
Această ambiguitate este mult redusă în cazul armurilor de zale care, deşi mult mai puţine în redările sculpturale, sunt mult mai bine reprezentate arheologic, ceea ce clarifică atribuirea etnică. În plus oferă o vizualizare morfologică suficientă, completând datele arheologice, fragmentele de zale descoperite fiind adesea prea deteriorate pentru a determina fără dubii forma exactă.
Monument fundamental pentru cunoaşterea armamentului dacilor, Columna reprezintă nu numai o posibilitate de a vedea în timp, ci şi un document istoric a cărui importanţă, dincolo de diferitele interpretări date de către specialişti reliefurilor narative sculptate pe ea, a fost sesizată şi subliniată în nenumărate rânduri. La origine pictată, pentru sporirea efectului vizual şi autenticitate, ea pune în operă nu numai un program iconografic încărcat de semnificaţii politice, ci aduce în prim planul lumii romane, şi ulterior păstrează pentru posteritate, imaginea dacului: bărbos, războinic temut însoţit permanent de sabia sa încovoiată, legendara falx dacica şi, iată, şi de armura sa [10].
Trecând în revistă reprezentările de armuri din zona nord-balcanică se poate observa uşor împărţirea acestora în două grupe: o serie aparţinând artei traco-getice şi una artei greco-romane. Diferenţele sunt evidente, atât ca tip de mesaj, cât şi ca sursă de informaţie istorică.
Pentru perioada în discuţie, în zona nord-dunăreană, se constată apariţia şi frecvenţa în iconografie a unui personaj ecvestru, basileu, erou sau divinitate, ce stă în centrul unei mitologii prea puţin relevată nouă astăzi [11]. Rezultat al unei sinteze între vechile tradiţii locale, influenţate de universul spiritual greco-roman, personajul stă la baza apariţiei modelului iconografic şi implicit a cultului aşa-numitului Erou Cavaler ori Cavaler Trac, dar şi la cea a monumentelor Cavalerilor Danubieni.
Arta traco-getică, irumpe undeva între secolul V şi IV a.Chr. şi deşi principalele artefacte care o caracterizează provin din contexte funerare e riscant să fie privită doar ca un curent artistic funerar. Ansamblurile decorative ce o caracterizează conţin o serie de motive zoomorfe şi antropomorfe, ce au înlocuit decorul geometric anterior acestei perioade. Nu există motive care să contrazică faptul că întrega iconografie relevă un bagaj important de mituri şi credinţe autohtone. Prezenţa armelor în reprezentări, în evidentă relaţie cu cavalerul care le poartă, de altfel unul din elementele iconografice locale importante, nu oferă o paletă largă de tipuri. Sunt prezente lănci, arma predilectă, arcul cu săgeţi, ambele utilizate atât la vânătoare cât şi la război, spade, scuturi şi armuri. Prezenţa armurilor în iconografia locală, independentă de mesajul ansamblului, este determinată de realitatea istorică specifică, iar preocuparea artistului de a reda, în detaliu, echipamentul militar, nu ţine doar de esteticul compoziţiei, ci reflectă legătura dintre armură, elitele locale şi ideologia acestora. Redarea armurilor, departe de a fi un clişeu artistic sau iconografic, dovadă diferitele ipostaze ale tipologiei personajului, apare ca parte a unui sistem bine articulat de idei şi concepţii larg acceptate de comunitate. În acest registru tema decorativă este efectul şi nu cauza unui întreg program iconografic din care, pentru secvenţa aceasta, păstrăm componenta marţială, devenită trăsătură culturală distinctă, chiar dacă, foarte probabil, a fost antrenată (impusă?) de către elementele dominante ale societăţii în discuţie.
Armamentul ilustrat are, desigur, valoare simbolică, el reflectă statutul personajului şi natura acestuia, iar adesea e prezent doar pentru a anima acţiunea cavalerului. În acest cadru caracteristicile morfologice sunt extrem de volatile, putând fi reţinut doar tipul de armament. Faptul că sunt prezente armuri este însă un element extrem de important, ce atestă utilizarea acestui echipament în zonă, chiar dacă este dificil de apreciat exact forma sau tipul. Cert e că armurile erau un atribut al elitelor locale în perioada de maximă efervescenţă militară a secolelor V-III a.Chr., chiar dacă, deocamdată, lipsesc din descoperirile arheologice. Frecvenţa motivului cavalerului în ipostaza războinică poate fi o consecinţă a creşterii şi implicit a vizibilităţii importanţei războinicilor în secvenţa de istorie abordată, cheie în care reprezentările ar putea fi de fapt ilustrarea unei divinităţi a războiului, poate acel Marte, născut în ţara geţilor [12].
Analizarea echipamentului ilustrat, dincolo de discursul politic şi religios afişat de iconografia prezentată, obligă la regândirea rolului elitelor în zona Dunării de Jos în epoca cristalizării puterii getice.
Evidenta relaţie dintre armuri şi elite, apare într-o altă lumină privită din perspectiva artei greco-romane, mult mai înclinată spre realism şi care, fără a renunţa definitiv la tipizări, a fost mai atentă la exprimarea adevărului, reuşind adeseori să recompună credibil modelele vizate. Faptul că au utilizat arta, pe lângă funcţia ei estetică, drept un mijoc de educaţie civică şi ca pe un instrument politic şi un mijloc de propagandă, glorificând evenimente militare sau politice, a oferit buna ocazie de a păstra informaţii vizuale corecte despre armamentul barbarilor cu care au luptat.
Descoperirile arheologice confirmă cunoaşterea detaliată a realităţilor militare, armurile de zale, atât cele ale geto-dacilor, cât şi ale celorlalţi participanţi la evenimentele ilustrate, având analogii perfecte în realitatea istorică, dovadă că realismul afişat venea în întâmpinarea memoriei privitorilor.
Se completează, astfel, tabloul general al utilizării armurilor în lumea războinicilor de la Dunăre, începând chiar cu epoca „prinţilor de aur” getici şi terminând cu războaiele daco-romane, moment după care utilizarea armurilor de orice fel în lumea dacică nu mai poate fi urmărită.
Note
1.Descoperirile arheologice şi izvoarele istorice converg spre reconstituirea panopliei de arme a războinicilor celţi, caracteristice întregii arii locuite de aceştia. Putem vorbi de spadă (aşa-numita spadă de tip celtic, lungă, dreaptă, cu nervură longitudinală mediană, iar vârful, de regulă, rotunjit), lance sau suliţă, scut, uneori cuţite şi arc, coif şi platoşă din piele sau armură de zale, iar cu titlul de excepţional chiar cnemide elenistice. Fără îndoială că echipamentul complet, la care adăugăm calul şi carul de luptă, a fost un apanaj al elitelor.
2.Denumire generică (Γαλάτοι) a unui conglomerat de triburi celtice (tectosagi, tolistobogi/tolistoagi/tolistoboi, trocmi, ulterior şi aisagii), aşa zişii celţi orientali, care au migrat spre Asia Mică, traversând Peninsula Balcanică, între 280 şi 270 a.Chr., forţaţi ulterior de către Antiohos I să se stabilească între fluviile Sangarios şi Halys (azi Sakarya şi Kizilirmak), în Anatolia Centrală, ţinut ce a primit numele lor, Galatia.
3.Lucius Aemilius Paulus, consul şi general roman, învingător al regelui macedonean Perseus, în bătălia de la Pydna, din anul 168 a.Chr., în urma căreia Macedonia a devenit provincie romană.
4. Influent personaj politic roman (?-48 a.Chr.), reprezentant al aristocraţiei senatoriale, partizan al lui Pompei în lupta acestuia cu Caesar, mort în bătălia de la Pharsalus.
5.Monumentul funerar al lui Sextus Valerius Genialis din Ala I Thraecum, staţionată la Corinium, azi Cirencester, Flavinus din Ala Petriana, staţionată la Corstopitum, azi Corbridge, Marea Britanie, al lui Flavius Bassus din Colonia Claudia Ara Agrippinensium, Germania inferior, azi Köln sau al lui Flavinus din Ala Petriana, staţionată la Corstopitum, azi Corbridge (cf. Robinson 1975, p.166).
6.Proprietatea asupra metalelor preţioase şi implicit reprezentările în artă a ideologiei proprii au fost apanajul aristocraţiei militare, segment social redus numeric, dar potent economic şi politic (cf. Ursu-Naniu 2004, p.136-137; Sîrbu 2006, p.49).
7.Excepţie, probabil, câteva platoşe de piele. Acest tip de armură este redat foarte subtil în cel puţin o scenă de pe Columnă (XXIV), unde doi tarabostes poartă pe sub pelerine un echipament de protecţie ce pare a fi făcut din piele groasă (pl.VII/5-6), a cărui mânecă este franjurată în acelaşi mod ca lorica hamata purtată de legionarii romani în restul scenelor. Acest detaliu completează în mod fericit observaţia lui Dion Chrysostomos, retor şi filozof elin, care, exilat fiind în anul 87 a.Chr. în ţinuturile de la Dunăre, observă pregătirile dacilor pentru confruntările cu romanii. El notează că acolo, la ei, puteai să vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, toate locurile fiind pline de cai, arme şi oameni înarmaţi (Dion Chrysostomos, Discursuri, XII, 16, 20). Nu este clar dacă platoşele dacilor erau de un tip anume, de metal sau piele, de zale sau solzi, dacă erau creaţii proprii sau capturi din războaiele anterioare, dar reiese în mod evident, Dion fiind un observator direct, că aceste echipamente existau în număr suficient de mare încât să iasă în evidenţă şi autorul să menţioneze acest aspect ca parte a unei imagini de ansamblu naturale. Există însă o mare probabilitate ca aceste platoşe să fi fost cuirase de tip thorax, de piele sau metal, larg utilizate în lumea tracică, începând cu epoca bronzului (cf. Ognenova-Marinova 2000).
8.Din punct de vedere terminologic lorica (cuirasa), este un termen care reflectă armurile utilizate de către armata romană, putând fi extins însă asupra tuturor echipamentelor defensive din zale (cf. Tudor 1982, p.453-455).
9.Mulţumiri pentru sfaturi, informaţii şi fotografii se cuvin lui Andrei Mihai, reenactor în cadrul asociaţiei Terra Dacica Aeterna. Nu există încă un termen convenabil şi consacrat în limba română care să denumească persoanele care fac reconstituire istorică, aşa cum există în alte limbi: reenactor (engleză), reconstituteur (franceză), rekonstructor (rusă) etc. Activitatea de reenactment/reconstitution este de fapt un hobby în care respectivii participanţi caută să reproducă, cu un grad cât mai mare de veridicitate, secvenţa istorică abordată, cu tot ceea ce ţine de atmosfera de epocă: vestimentaţie, echipament, comportament etc. În cele mai multe cazuri „reenactorii” recurg şi la arheologie experimentală, mulţi având şi formaţie de istorici, fapt ce ajută în mod concret cercetarea istorică propriu-zisă, ceea ce oferă un grad sporit de soliditate concluziilor extrase din astfel de reconstituiri.
10.Asocierea între falx dacica şi armura de zale este doar o reflexie a imaginarului colectiv, realitatea arheologică asociind armurilor de zale spadele drepte de tip celtic, ambele categorii de armament fiind considerate bunuri de prestigiu, în vreme ce sabia încovoiată pare să fi fost în uzul altei categorii de războinici al căror echipament defensiv nu este încă foarte bine cunoscut (cf. Borangic 2009, p.47-48).
11.În contrast cu izvoarele istorice referitoare la pantheonul geto-dac, care nu aduc nicio lămurire cu privire la modul de reprezentare a divinităţilor, completat de faptul că, deocamdată, nu au fost aduse dovezi arheologice din care să rezulte prezenţa reprezentărilor antropomorfe şi/sau zoomorfe în relaţie cu sanctuarele sau edificii geto-dacice (cf. Fulger mss.).
12.Zona Dunării de Jos, aflată la periferia mai civilizatei lumi mediteraneene, a cunoscut o dinamică efervescenţă a fenomenului militar, ce nu a scăpat atenţiei autorilor antici. Consemnările, deloc puţine (cf. Secula 1996, passim), care amintesc de ferocitatea marţială a geto-dacilor, au creat acestora imaginea unui popor războinic, violent şi agresiv, măcinat convulsiv de conflicte endemice. Această impresie generală a fost evident întărită de realităţile militare care i-au inclus pe aceşti războinici, ale căror temperamente şi fapte de arme nu erau necunoscute în lumea greco-romană. Existenţa unei divinităţi importante a războiului, al cărei nume ne este încă necunoscut, în spaţiul geto-dacic, dincolo de metaforele sau clişeele autorilor antici şi de sceptimismul unor cercetători moderni (cf. Dana 2001, cu bibliografia), pare de neconceput având în vedere ideologia militară afişată. Lipseşte deocamdată acea descoperire care să articuleze numeroasele reprezentări iconografice cu textele antice, fapt ce ar permite identificarea unui alter ego local al binomului mediteranean Ares/Marte, pe care îl putem numi, în lipsă, „Mars Geticus”.[A]
Northern Danube warriors in chainmail armors. Part II. Antique representations
If the images containing armors must be regarded with some reserves, related to the accuracy of expression or the type of message that they wanted to transmit, extracted from this context the armors themselves offer a very important set of information related to its use, to its form and importance, about the historical context which contained them and, not least, about its owners.
Although sporadic, the presence of armors in art must be seen through the light of a special tinting, which must be considered in case of the usage of art as a vector transmission for messages with political and propagandistic purpose. This dimension of art – especially Greco Roman art and imperial administrative apparatus – is often found on the monuments raised to honor the victory against Dacians, obtained by the emperor Trajan. The documentary value of the weapons present in Roman art can be questioned in some cases, although the assemblies are likely to distort and not the details. Thereby precious information about the appearance, clothes, and environment are accepted as being correct in certain limits, which support also accepting the validity for the represented weapons.
We can support the use of the armors in Northern Balkans by the warrior populations because these equipments appear represented in figurative art. These illustrations are showing not only the type of armor used or their morphology, but they chronologically mark the use of the defensive equipments by the elite, the only ones that could show their power, identity and ideology in art. However, some doubts could appear over some pieces regarding type of armor shown, even if the artist wanted not to reveal military equipment for protection, especially armor of scales, but only the elements suggesting decorate clothing, pretty unlikely if we consider the status of the characters.
Although we don’t have proofs that the Geto-Dacians have shown their art in sculpture, their weapons appear in these types of representations because of Romans, which in this way they made possible the artistic reflexion regarding their arsenal revealed often as ethnic attribute. Trajan’s Column is one of these monuments on which the Dacian warriors are represented without armors, but these equipments appear in the scenes which are illustrating the weapons captured that adorn the trophies. The base of the Column is decorated with weapons representing congeries armorum, probably ones of the best captures of war – armors, crests, shields, bows and ornamented quivers, axes and ram assault, swords, spears and curved swords.
By reviewing the representations of the armors in Northern Balkans, it can be seen the division of these ones in two groups: one belonging to the Thracian-Getic art and the other belonging to the Greco-Roman art. The differences are obvious as type of message, also as source of historical information. Far from being an artistic or iconographic cliché proven by the different positions of the character typology, revealing the armors in Tharcian-Getic art appears as part of a well structured system of ideas and widely accepted by community concepts. Like this, the decorative theme is the effect and not the cause of an entire iconographic program from which we keep the martial compound for this sequence, grown into a distinctive cultural feature, even if it was imposed most likely by the dominant elements of the society in case.
Of course, the illustrated armament has a figurative value, it shows the character status and its nature, and it is present often only for animating the knight action. In this picture, the morphological features are extremely volatile, only the type of weapons being maintained. It is very important the fact that armors are present, which certify the use of this equipment in the area, even if it is difficult to appreciate exactly the form or type. It is certain that the armors were an attribute of local elites in the period of maximum military effervescence in the V-III a.Chr., even if, archeologically, assembling elements of armors are missing for the moment.
Obvious relationship between armors and the elites appears differently if observed from the perspective of Greco-Roman art, inclined more toward realism and which was more attentive of expressing the truth without quitting completely to types, often managing to recompose credible spotted patterns. The fact that they used art, apart of its esthetical function, as a mean for civic education, also as propagandistic mean, glorifying military or political events, offered a good opportunity to keep correct visual information about the Barbarians weapons with which they fought.
Archaeological discoveries confirm the detailed knowledge of the military realities, chainmail armors, both of Geto-Dacians and the other participants to the illustrated events, having perfect analogies in historical reality, proving that the shown realism was coming to meet the memory of the spectators.
In this way the general view of armors reliance in the world of warriors from the Danube is completed, starting with the Getic „golden princes” era and finishing with the Dacian-Roman wars, moment after which the use of any kind of armors in Dacian world cant be followed anymore.[B]
BIBLIOGRAFIE:
Autor:
[A] Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (partea a II-a). Reprezentările Antichităţii, în Terra Sebus, 4, 2012.
[B] English translation by Alina Buzuloiu
Bibliografie suplimentară:
Vitalie Bârcă, Echipamentul şi armamentul defensiv al geto-dacilor în preajma războaielor daco-romane, în Istros, VIII, 1997, p. 83-96;
Vitalie Bârcă, Oleksandr Symonenko, Călăreţii stepelor. Sarmaţii în spaţiul nord-pontic, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2009;
Corneliu Beldiman, Plăcuţe de cuirasă (lorica squamata) din Dacia preromană, în Carpica, XX, 1989, p.125-136;
Florea Bobu Florescu, Monumentul de la Adamklissi Tropaeum Traiani, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1960;
Cătălin Borangic, Incursiune în arsenalul armelor curbe tracice. Falx dacica, în Terra Sebus, I, 2009, p.43-61;
Cătălin Borangic, Războinici nord-dunăreni în armuri de zale (sec. II a.Chr. - sec. II p.Chr.) – partea I, în Terra Sebus, 3, 2011, p.171-227;
Richard Brilliant, Arta romană de la Republică la Constantin, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979;
Conrad Cichorius, Die Reliefs der Traianssäule, Berlin, 1896-1900;
Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1986;
Ion Horaţiu Crişan, Civilizaţia geto-dacilor, vol. 1-2, Editura Meridiane, Bucureşti, 1993;
Henry Cohen, Description historique des monnaies frappées sous l’Empire Romain, II, Paris, 1882;
Dan Dana, Mars Geticus. Realitate istorică sau literară?, în EphNap, XI, 2001, p.15-39;
Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu, Columna lui Traian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1966;
Michel Feugère, Les Armes des romains de la République à l’Antiquité tardive, Edition Errance, Paris, 1993;
Claude Frontisi (coord.), Istoria vizuală a artei, Editura RAO, Bucureşti, 2007;
Anca Cezarina Fulger, Arte imperiale tra Traiano e Adriano nel confronto tra monumenti di Roma e della Dacia romana, teză de doctorat, tutore Giuliana Calcani, Università degli studi RomaTre, Roma, manuscris;
Ioan Glodariu, Vasile Moga, Tezaurul dacic de la Lupu, în EphNap, IV, 1994, p.33-48;
Roberto Berti, Euardo La Porta (coord.), Glorie di Tracia: l’oro più antico, i tesori, i miti, Editura Ermes, Firenze, 1997;
Mihai Gramatopol, Arta imperială a epocii lui Traian, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984;
Niels Hannestad, Monumentele publice ale artei romane, vol.II, traducere şi postfaţă Mihai Gramatopol, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989;
Ralph F. Hoddinott, The Thracians, Thames & Hudson, 1981;
Grigore Arbore Popescu (coord.), I Daci, Editura Electa, Milano, 1997;
Florin Marinescu, Forţa militară a geto-dacilor, în SMMIM, 13, 1980, p.25-74;
Ion Miclea, Radu Florescu, Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. Geto-dacii, Bucureşti, 1980;
Dragoş Măndescu, Un reperto romano di lorica segmentata scoperto sul territorio dell’antica Dacia, în vol. L’Italia e l’Europa Centro-Orientale attraverso i secoli, Brăila – Venezia, 2004, p.13-18;
Constantin Moisil, Monetele împăratului Traian referitoare la războaiele cu dacii şi la cucerirea Daciei, în BSNR, nr.69-72, 1929, anul XXIV, p.11-38;
Sorin Nemeti, Zei cavaleri în spaţiul nord-balcanic (sec. V a.Ch. - I p.Ch.), în EphNap, IX-X, 1999-2000, p.107-129;
Lyuba Ognenova-Marinova, L’armure des Thraces, în Archaeologia Bulgarica, 2000, p.11-24;
Liviu Petculescu, Roman military Equipment in Dacia in the first Century A.D., în The Tracian world at the Crossroad of Civilization, II, 1998, p.261-285;
C.C.Petolescu, Dacia. Un mileniu de istorie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010;
Zoe Petre, Practica nemuririi. O lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Polirom, Iaşi, 2004;
Horea Pop, Ioan Bejinariu, Traci şi daci la Şimleu Silvaniei, pliant expoziţional, Zalău 1995;
Constantin Preda, Arta traco-getică sau curent cultural artistic scitic?, în Pontica, 32, 1999, p.83-88.;
H.Mattingly, E.A.Sydenham, The Roman Imperial Coinage, vol.II, Vespasian to Hadrian, Londra, 1926;
H.Russel Robinson, The armour of imperial Rome, Londra 1975;
Aurel Rustoiu, Războinici şi societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumeşti, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2008;
Silviu Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1999;
Secula Dorin, Spiritul războinic al geto-dacilor reflectat de izvoarele literare, în BCSŞ, 2, 1996, p.111-115;
Valeriu Sîrbu, Elitele geţilor dintre Carpaţi şi Balcani (sec. IV-II a.Chr): „prinţii de aur şi argint”, în Istros, XIII, 2006, p.41-70;
Valeriu Sîrbu, Gelu Florea, Cavalerul în arta tracică (sec V a.Chr. – I d.Chr. ) (materiale, tehnici, ateliere, iconografie, posibile interpretări), în Banatica, 15/1, 2000, p.105-134;
Viorica Suciu, Emisiuni monetare ale împăratului Traian reproduse într-o lucrare din secolul al XVII-lea, în Apulum, 43/1, 2006, p.373-385;
Nartsis Torbov, Chain-Mails from Northern Bulgaria (III-I C BC), în Archaeologia Bulgarica, VIII/2, 2004, p.57-69;
Dumitru Tudor (coord.), Enciclopedia civilizaţiei romane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
Rodica Ursu-Naniu, Limbajul mitic şi religios al artei princiare getice (sec. IV-III î.Chr.), Cartdidact, Chişinău, 2004. |
Asoc. Cult. Enciclopedia Dacica
